Un artizan al convenției și al disciplinei, omul japonez poartă masca de covid cu demnitatea unui actor Kabuki în orice instituție, mijloc de transport și chiar și în spațiile exterioare - unde nu mai este obligatorie.
Regiunea Setouchi cuprinde cele trei insule principale ale Japoniei ce închid marea interioară Seto: Honshū, Shikoku și Kyūshū - o zonă cu o climă blândă și o vegetație verde și proliferantă chiar și în anotimpul rece. Grădinile cu plante exotice și parcurile încărcate cu sculpturi abundă, reprezentând spațiul de desfășurare al fabuloaselor festivaluri tradiționale.
Descoperim aici o Japonie mai puțin contaminată, circumscrisă civilizației ei proprii - o combinație stranie de arhaic și modern - atât de particulară și de diferită de restul lumii. Micile provincii japoneze au farmecul și liniștea lor tulburătoare care-ți dă sentimentul unor lumi revolute, împietrite în desuetele lor tipare. Provincia e provincie în orice parte a lumii te-ai afla, e sufocantă, lâncedă și apăsătoare, dar provincia japoneză are ceva aparte. Un amestec întâmplător de nou și vechi te întâmpină la tot pasul de la arhitectură, la vestimentația omului de rând, la conținutul muzeelor și al prăvăliilor. Îți dă un sentiment straniu de transgresare a unor spații neînchipuite, a unei civilizații ce nu poate renunța la tradiție, la ritual, la ființa ei națională. Pui totul pe seama acelui animism shintoist în care un zeu mic se ascunde sub fiecare piatră sau în fiecare floare dintr-un ghiveci compozit. În fapt, shintoismul rămâne religia - dacă se poate numi așa! - cea mai practicată a Japoniei moderne, alături de doctrina budistă. Micile zeități (kami) - spirite sacre ce iau forme de ființe sau fenomene/concepte naturale - care-ți ies în cale la tot pasul sunt la îndemâna celui care cultivă un spațiu minimalist impregnat cu sacru ce conferă un sens estetic și pur obiectelor înconjurătoare, un sens de bine și de frumos menit să înnobileze existența și s-o facă mai suportabilă. Pe măsură ce calci pe acest spațiu minat cu kami, misterul acestei lumi începe să te pătrundă. Te integrezi în etica și ritualul acestui mediu contagios ca într-o reverie cu vise paradisiace.
Cerurile joase ale Japoniei - dacă ne gândim la miile de kami răspândiți în firul ierbii - sunt năpădite pretutindeni de ciori, puternic croncănitoare. Ele nu prea se văd, dar se aud, pregnant și amenințător, mai cu seamă în spațiile urbane. Croncănitul lor gutural și percutant mențin acea atmosferă degajată de basmele sinistre ale folclorului japonez - poate cel mai bogat din lume în varietatea și ingeniozitatea tipurilor de strigoi sau spirite agitate. În pădurile, parcurile și zonele cu multă vegetație hohotește la fel de straniu cucul japonez- hototogisu - al cărui cânt a inspirat onomatopeic și tematic poezia haiku. Matsuo Bashô - un vremelnic virtuos al acestui gen (sec XVII) spune (încercăm o traducere poetică): Hototogisu otakeyabu wo moru tsukiyo (hototogisu - / lumina lunii se scurge/ prin sita pădurii de bambus)
Orașele mici din aria Setouchi nu au o arhitectură remarcabilă, cu excepția centrelor ce concentrează câteva clădiri futuriste. În rest, blocuri cenușii, clădiri instituționale modeste. Curățenia exemplară a străzilor și a spațiilor publice este greu de imaginat, cu atât mai mult cu cât nu există nicăieri coșuri de gunoi. Cum ar arăta aceleași străzi - fără pubele - într-un alt spațiu geografic? - probabil ai înota printre gunoaie aruncate la disperare de călătorul ce nu se poate debarasa de indezirabila povară. Toaletele, în schimb, stau pe gratis la dispoziția trecătorului, strălucind de curățenie și echipate cu instrumentele necesare. Unele dețin și câte un coș vizibil și modest de gunoi - un multi-dimensional spațiu de ușurare. Toaleta însăși este atât de sofisticată, încât "ușurarea" e știrbită de stresul identificării butonului de evacuare în panoul digital cu hieroglife, alteori și extragerea hârtiei igienice devine o complicată problemă de logică prin eliminare. De-asemenea, mai poți descoperi - doar dacă ai ochiul format! - astfel de salvatoare recipiente în acele convenience stores de tipul "Seven Eleven" care, pe lângă cafea și mâncare, îți vând și robusta umbrelă japoneză cu cupola - transparentă și încăpătoare - de meduză. Prin urmare, dacă nu vrei să alergi toată ziua - prin ploaie - cu gunoaiele după tine, toaletele publice și "Seven Eleven" devin obiective la fel de importante ca și muzeele și monumentele.
Birocrația japoneză complexă și rigidă pare imposibilă la prima vedere, dar funcționează perfect prin amabilitatea și solicitudinea unor funcționari care se mișcă cu o dexteritate și "conștiinciozitate" robotică. Nu te poți supăra sau mai exact te afli fără replică în fața unor umili amploaiați ce te refuză amiabil, făcând zeci de plecăciuni în fața ta, în timp ce se agită în fel și chip să-ți rezolve cumva problema. O ființă etică prin definiție, japonezul nu se poate abate de la lege, oricât ar fi ea de stupidă. Pe scurt, ești trimis pe loc în banca ta, pentru că te afli în țara elevilor cuminți și ascultători care-și fac lecțiile perfect și mai cu seamă "fără întârziere". Nu este vorba de vreo constrângere sau datorie civică, e un simplu mod de-a fi în care primează respectul pentru celălalt, deci implicit pentru sine. Chiar dacă n-ai obținut ce ai vrut, ai mereu impresia că ești un privilegiat, căruia i s-a făcut o favoare sau te-ai bucurat de un regim special, că ai fost simpatizat?!
După câteva episoade, te lămurești că solicitudinea și respectul cu care ai fost tratat nu e altceva decât un ritual al bunelor maniere și că n-ai fost mai mult decât recipientul unui zâmbet de mască, pe care nu-l poți înțelege în sensul lui profund. Fiind de secole ancorat în cultura măștilor - abordate în toate artele lor tradiționale (Nō, Kabuki, Kyōgen,...) - omul japonez este un abil și nativ purtător de mască oriunde s-ar afla: pe stradă, în mijloacele de transport, la muncă, la templu sau pe scenă! O mască virtuală ce-l protejează și-l ajută să trăiască decent și demn. Masca camuflează sentimentele și pornirile irepresibile și transformă gestul, afirmativ sau reprobativ, în ritual. În prezent, masca virtuală e dublată de masca de COVID. Oriunde intri, ești imediat atenționat cu politețe și plecăciunea de rigoare când ea lipsește sau nu acoperă exhaustiv toate organele respiratorii.
Vigilența funcționarului sau a gardianului japonez depășește orice imaginație. O armată de păzitori se plimbă prin sălile muzeelor - unde nu ai voie să faci fotografii. Anunțurile de bună purtare și gardienii sunt, în fapt, dedicați turiștilor, prin definiție nedisciplinați, non-conformiști sau infractori. Localnicii nu au nevoie de îndemnuri civilizatoare, ele există intrinsec în natura lor. Dacă ții un telefon în mână, în timp ce te plimbi prin sălile muzeului, ești imediat urmărit discret, dar cu atenție, din toate părțile. Nu apuci să-ți faci vreo însemnare cu pixul pe un carnețel, că ești apostrofat în câteva secunde. Îți pui confuz arma în teacă în timp ce ți se oferă - cu două mâini, ca pe un obiect de mare preț - un creion ascuțit cu mină moale, pe care, musai, trebuie să-l returnezi oficios la ieșire. Păzitorul japonez, temeinic instruit, ce rupe câteva fraze stereotipe în limba engleză, se înclină ceremonios înainte să-și scoată sabia. Nu apuci să apeși pe trăgaciul i-phone-ului, că ești dezarmat și condamnat la o ploaie de silabe năprasnice ce-ți taie orice elan fotografic. Rapid și agresiv ca un samurai, în timp ce te urmărește cu maximă vigilență, păzitorul îți răspunde cu solicitudine la toate întrebările. Răspunsul e încadrat ritualic între două plecăciuni. Greu de spus dacă onctuozitatea e doar formală sau include oarece mândrie că un mirean e cu adevărat interesat de ceea ce vede.
Uniformele la patru ace, bine apretate, te întâmpină peste tot. Vânzătorii, chelnerii, copiii de școală, funcționarii din toate serviciile publice și, în general, întregul personal al ordinii din gări, metrouri, intersecții - împiegații de mișcare, conductorii pe mijloacele de transport - poartă cu toții uniforme impecabile. Șapca - ce se ridică onctuos cu fiecare plecăciune - nu lipsește niciodată și e asortată cu mănușile strălucitor de albe purtate de toți conductorii sau funcționarii gărilor. Dacă plouă, peste șăpcălie crește o acoperitoare transparentă - un gen de cască transparentă de duș.
Într-o igienă translucidă, obiectul - că e bilet, carte de credit, o hartă sau un produs cumpărat - îți este înmânat ritualic cu două mâini înmănușate reunite într-o postură de dăruire - primire. Nu poți să nu te gândești la el ca la o misterioasă ofrandă înmânată de însăși Kannon într-una din posturile ei emblematice (zeița milei și a compasiunii, un avatar al lui Buddha, la indieni - Avalokiteshvara).
Una dintre minunile acestei țări este shinkansen-ul - trenul care aleargă cu 320 km pe oră. El circulă de 50 de ani prin toată Japonia cu o punctualitate și un nivel de siguranță - 0 victime! - ce nu poate concura cu niciun alt tren din lume. Shinkansen-ul, cu botul său lung de animal acvatic, e diversificat în tot felul de tipuri și forme, unele mai atrăgătoare decât altele. Shinkansen-ul nu e un tren, ci un glonț. Mai cu seamă când trec unul pe lângă altul în sensuri opuse, ești confruntat cu un bizar sentiment al transcendentului. Trenul sau metroul japonez nu trebuie să se numească shinkansen ca să ajungă în stație la ora fixată și să oprească poziționat perfect în dreptul unei pancarte care anunță tipul, vagonul și locurile desemnate, în spatele căreia se formează cozi ordonate de călători. Chiar dacă inscripția e dublată în limba engleză, te simți pierdut. Trebuie să descifrezi pe bilet, tipul și modelul de tren, clasa, numărul vagonului și locul, - sunt mai multe uși per vagon! - ca să te sui unde trebuie. În același timp, trebuie să privești cu atenție ceasul și anunțurile cu programarea trenurilor. În gările mari, un tren sosește la fiecare 2-3 minute, uneori cu aceeași destinație finală, dar un alt tip, sau alt model, alt preț, alt confort...
Shinkansen-ul deține un vagon fără locuri alocate, consemnat cu consistență pentru fiecare model de tren - ce permite hazardului bine organizat să funcționeze optim, pentru cei întârziați sau pentru navetiștii pe distanțe scurte. În fața oricărei uși de vagon, peronul e desenat în culori diferite, un culoar de evacuare și altul de îmbarcare. Nu se produce nicio busculadă și nu există "grăbiți șmecheroși" sau panicarzi că rămân pe dinafară. Ei nu există, nu pentru că n-ar fi! - turistul e omniprezent! - ci, pentru că ordinea și conduita japonezului este atât de impecabilă, încât impune fără drept de apel și celui mai efracți-onist călător.
Pereții și podelele marilor gări urbane deschid o lume plastică de ideograme - o stampă în n-dimensiuni pe care aleargă un furnicar de oameni în toate direcțiile. Semnele dispar, mai exact clipesc și scintilează pentru câteva secunde în inscripții latine, mai puțin estetice, dar extrem de utile. Dacă călătorești îndeajuns de mult cu trenurile inter - urbane, fie ele de mare viteză sau ghezăș-ul local (și el incredibil de rapid, chiar și matusalemicele Diesel), este imposibil să nu remarci baletul împiegaților de mișcare. El nu controlează bilete, pentru că nu se poate presupune că cineva ar putea circula fără, ci doar constată bunul mers al călătorilor sau poate doar prezența și numărul lor în fiecare vagon. Poate că rolul împiegaților trenurilor bine păzite este de a actualiza date statistice necesare pentru programare corectă a trenurilor cu "0" întârzieri. Revenind la coregrafia acestui incomprehensibil gest, balerinii la uniformă, șapcă și mănuși albe - în loc de tutu - execută la fiecare ieșire din vagon o piruetă de 180 de grade, urmată de o adâncă plecăciune fără adresă. Gestul grațios executat e în fapt adresat, nu călătorilor ce sunt adesea cufundați într-o ațipeală regeneratoare sau privesc absent peisajul, ci trenului sau vagonului - ce asigură locul de muncă al funcționarului. În definitiv, trebuie să existe un kami al compartimentului, la care enoriașul feroviar ar trebui să se închine. Cât despre somnul regenerator al japonezului - inemuri, devenit cultură - ce se întâmplă mai peste tot, în gări, mijloacele de transport, pe o bancă în parc, în iarbă sau la locul de muncă, el reprezintă doar un indicativ al suprasolicitării, al muncii peste orele de program. Inemuri - în fapt, o moțăială benefică - este nu numai acceptat societal în toate spațiile publice și instituționale ale Japoniei, dar este chiar încurajat și apreciat de boss-ul care-și istovește salariații.
Trenurile urbane de suprafață - tramvaiele cu burduf - sunt la fel de late ca niște autobuze, elegante și frumos pictate pe exterior. Punctualitatea lor e fără prihană, deopotrivă cu solicitudinea și uniforma vatmanilor. Dacă ausweis-ul tău turistic nu acoperă anumite rute, tovarășul conductor își scoate șapca de câteva ori, cerându-și în repetate rânduri scuze. Iar dacă nu ești prea lămurit încotro trebuie s-o iei, se dă jos din vehicul, face câțiva pași în direcția ta de mers, și-ți arată cu solicitudine traseul. Dacă te arăți cât de cât lămurit, mai face o plecăciune, ducând mâna înmănușată în alb la chipiu și-ți mulțumește onctuos pentru întrebare... Un altul părăsește postul pentru câteva secunde, coborând din vehicul într-una din stații și se întoarce cu o hartă de la un centru de informație local.
Funcționarul de la ghișeul gărilor sau al stațiilor urbane, înainte să-ți răspundă, își așază grabnic șapca pe scăfârlie și își trage mănușile albe. Apoi îți înmânează biletul sau broșura informativă cu două mâine plasate simetric dedesubtul obiectului - incontestabila ofrandă - bineînțeles însoțit de o înclinare rapidă a capului.
Mă gândesc la interpretarea lui Roland Barthes vizavi de semnificațiile politeții japoneze - o interpretare circumscrisă esteticii gestului, la care aș face o derogare. După Barthes, politețea excesivă însoțită de ceremonia gestului nu constituie nicidecum un mijloc de comunicare, în fapt, decantate de umilință sau vanitate, ele devin forme pure, fără semnificație: "le cadeau est seul; il n'est touché ni par la générosité, ni par la reconnaissance, l'âme ne le contamine pas". Gestul, cât o fi el de ritual sau pur formal, nu poate fi lipsit de empatie, atunci când funcționarul își lasă treaba și aleargă după tine să te ajute în descifrarea lumii lui plină de silabe și simboluri. Și nici nu putem lega gestul doar de un fanatic simț al datoriei, de vreme ce constatăm același comportament neinteresat și plin de zel la trecătorul de rând căruia i-ai solicitat timid ajutorul. El se întoarce din drum să te conducă sau se duce unde știe el și se întoarce cu un prospect pe care ți-l întinde cu umilința și scuzele de rigoare că te-a lăsat să aștepți prea mult.
Toată această precizie amețitoare e deopotrivă dezarmantă și miraculoasă, mai cu seamă când vii dintr-o zonă a lumii în care trenurile întârzie sistematic la orele de vârf. Nu mai puțin miraculoasă este precizia mijloacelor de transport din centrele urbane supuse hazardului rutier. Disciplina, corectitudinea și punctualitatea acestui popor și a vahanelor lui pare la fel de incomprehensibilă ca multe din paradigmele ce țin de spiritualitatea lor culturală. Ceea ce omului vestic i s-ar părea misterios sau tainic, pentru omul japonez apare ca cel mai firesc și la îndemână lucru. Și asta pentru că el este îmbrăcat într-o formă imuabilă, în veșmintele înghețate ale ritualului, devenind el însuși axiomă sau religie. Japonia este țara religiilor miniaturale sau minimaliste. Omul japonez este profund religios în afara unei religii în sensul tradițional al cuvântului, ci mai mult în sensul lui Mircea Eliade, pentru că trăiește într-un spațiu sacralizat, populat cu kami. Nimic nu este lăsat la voia haosului. Sau până și haosul este controlat, așa încât el să contribuie la perfectarea ordinii. Ca și cum armata de kami ce străjuiește și protejează fiecare lucru asistă buna funcționare a acestei lumi.
Bretonul ce acoperă fruntea tânărului japonez - indiferent de gen - de cele mai multe ori tras peste ochi, se vrea o modă culturală. Bretonul lung și rebel, la unison, e în consens cu atracția japonezului pentru uniformă. Chiar și atunci când nu există, adică nu este impusă, uniforma se desprinde din peisajul mundan ca un imperativ al unui conformism civic și simplificator. Costumul negru cu cravată e ținuta de zi cu zi a japonezului care merge la lucru. Aspectul lui e strâmt, meschin, de elev crescut din hainele școlare rămase prea mici! Monoton și invariabil contrastează cu mânecile și faldurile largi ale țesăturilor fine și cromatica vechilor chimonouri. Femeile, în tonuri sumbre și deux-piece-uri, au aspectul unor domnișoare de pension, sau de multe ori hainele lor sunt largi și șleampete - și ele contrastând cu chimonourile mulate în culori strălucitoare. Dar când apar la adunări oficiale, la simpozioane, nunți, în templele budiste pentru ceremonii sau în sălile de teatru și poartă geta (sandale tradiționale din lemn, ridicate pe două "tocuri" plate și simetrice) și chimonouri elaborate în culori rafinate, înviorează dintr-odată atmosfera - chiar dacă sunt acompaniate de bărbați cablați în costumele lor monotone.
Japonezii ar fi putut fi cei mai desăvârșiți candidați ai societăților comuniste: modești, conformiști, ordonați, pedanți, disciplinați și mai cu seamă foarte muncitori. Japonia și-a ratat această grea încercare ce a eșuat în toate părțile lumii unde a fost probată. Poporul umil și obedient, cu un gust suspect pentru uniformă denotă un spirit ideal pentru a pune în practică premisele utopiei. Cu toată cinstea, curățenia și conștiinciozitatea muncii, comunismul n-a prins sau nu a convenit lumii nipone. Pesemne o providență naturală a interzis adeziunea la un proiect ce-ar fi sfidat chiar și cea mai exemplară natură umană. Poate tocmai acel animism arhaic cu miile lui de kami, ce-a configurat acest univers, l-a protejat de anomaliile timpurilor noastre.
Arhitectura modernă a sudului se află sub semnul lui Tadao Ando, un arhitect autodidact, născut la Osaka. Venind în contact cu lucrările lui Frank Lloyd Wright, la o vârstă foarte fragedă, renunță la cariera sa de boxer și urmează clase serale de desen și design. Deschide în Osaka un oficiu de arhitectură care va construi case, muzee, instituții, parcuri, grădini în centrele importante ale Japoniei (Osaka, Tokyo, Kyoto, Kobe) și mai apoi în întreaga lume - ce i-au adus nenumărate premii printre care și cel mai prestigios în arhitectură - Premiul Pritzker, 1995. Comandor al Ordinului Artelor și Literelor și al Legiunii de Onoare, Tadao Ando este apreciat pentru viziunea sa arhitecturală animistă, caracterizată prin simplitate și integrarea structurilor în mediul natural, condiționată de circulația luminii ce se scurge prin fante unghiulare sau se cerne ca într-o urnă. O arhitectură minimalistă, într-un complex de vid și plin, e realizată prin deschiderea abruptă a vastelor spații goale la intersecția cu tunelele sau culoarele înguste de beton. Există un pattern al plăcilor de beton rectangulare cu o mică depresiune circulară în centru ce marchează inconfundabil orice operă a sa. Tadao Ando promovează o arhitectură scufundată, cu structuri geometrice ce coboară în adâncuri, urmărind formele de relief, viziune preluată de la arhitectul american Frank Lloyd Wright care, cu 60 de ani mai devreme, a avut revelația acestei filozofii integratoare a "vizuinei" umane în mediul înconjurător, așa cum a existat ea la începuturi. Influența japoneză asupra artistului american în designul caselor, al mobilelor, al lămpilor este un fapt vădit și afirmat de artistul însuși. Identificăm în arhitectura lui Tadao Ando acea "organicitate" a formei și "structuralism" al designului plat realizat în linii clare, forme abstracte și pattern-uri elegante despre care vorbea Frank Lloyd Wright în tratatul său despre estetica japoneză. Această indirectare a japonismului ce a trebuit să treacă prin Frank Lloyd Wright ca să se desăvârșească - preluând deopotrivă și din rafinamentul lumii vestice - determină prodigioasa operă a lui Tadao Ando.
Naoshima, situată în sudul mării Seto, reprezentativă pentru exotismul și frumusețile sale naturale, a devenit obiectul unui uriaș proiect artistic - Benesse Art Project - ce avea să augmenteze resursele turistice și culturale ale insulei. Primele opere de artă ce au populat insula au fost Casa Benesse, construită de Ando Tadao, sculpturile psihedelice ale artistei de origine franceză-americană, Niki de Saint Phalle (pentru o perioadă, rezidentă a insulei), plasate în parcul de la marginea mării, și dovlecii cu buline (1994) aparținând artistei japoneze Yayoi Kusama.
Naoshima
Insula Naoshima, reorchestrată de Tadao Ando, te întâmpină încă de la debarcader cu sculptura veselă și ambientală - dovleacul îmbulinat în culoarea portocalie a pagodelor budiste din perioada Edo - a artistei Yayoi Kusama ale cărei lucrări în "buline" au împânzit parcurile în întreaga lume. Impregnată cu arhitectura spațială a lui Tadao Ando, Naoshima pare un tărâm extraterestru unde natura respiră nealterată printre clădirile solitare și geometrice, absorbite firesc în peisaj. Blocuri uniforme de beton întrețesute cu structuri de sticlă se mulează în relieful deluros al insulei. Planele triunghiulare sau rectangulare compun volume irigate de fluxul natural al luminii. Prin structurile subterane, lumina penetrează direct, pieziș, prin unghiuri și conuri.
Naoshima deschide un drum de coastă cu plaje mici și aurii, o natură paradisiacă cu arbuști colorați într-o sinestezie de culori tomnatice, către muzeul Lee Ufan, dedicat artistului al cărui nume îl poartă. O colaborare inedită între arhitect și artistul Lee Ufan, muzeul conține câteva sculpturi și picturi ale acestuia, ce au fost anume concepute pentru a capta lumina într-o estetică relațională cu spațiul de expunere. Dinspre mare, o arcadă de orizont, apă și cer deschide grădina muzeului, pavată cu un gazon galben și câteva pietre ornamentale. Un labirint de beton răsucit în unghiuri ascuțite te introduce în spațiul aproape gol al muzeului. O curte exterioară triunghiulară și câteva încăperi în aceeași formă definesc un spațiu Zen, cu pietre solitare, ochiuri de apă, ferestre de lumină și găuri de întuneric. Un drum inițiatic se desfășoară printre structurile neregulate ale culoarelor întunecate sau iluminate, către o lume atmosferică a tăcerii și a meditației.
De la muzeu, urcă o potecă către Valley Gallery, un colaj sculptural conceput de Tadao Ando și integrat în natura deluroasă ce ascunde un mic iaz. Pe iaz plutesc sinergic, într-o mișcare browniană, aproape imperceptibilă, un alt soi de buline - oglinzi sferice de dimensiunea unei mingii - ale sculptoriței Yayoi Kusama. Lucrarea reprezintă una din instalațiile cu sculpturi ambientale ale faimosului ei proiect "Grădina lui Narcis", implementat în diverse grădini publice ale lumii. Bilele reflectă dinamic natura înconjurătoare în multiple fațete și dimensiuni. Valley Gallery reproduce omagial pelerinajul budist al celor 88 de temple din insula Shikoku simbolizat de o altă sculptură aparținând artistului Tsuyoshi Ozawa, plasată pe marginea iazului cu mingi de argint. Congregația de piatră a celor 88 de statuete ale lui Buda e construită din deșeuri industriale. Cu aspectul unor vechi pietre funerare, ele reproduc cu patina corespunzătoare sculpturile din jurul templelor budiste. Bilele lui Yayoi invadează grădina cu azalee și cireși japonezi, eșuând pe treptele unei structuri de beton (construită de Tadao) cu spărturi de cer în geometrii angulare - un templu al liniștii și al luminii reflectate și multiplicate în n-dimensiuni de sferele lui Yayoi.
Un drum relaxant de-a lungul țărmului duce la Benesse House Museum, situat pe un deal la marginea mării Seto. Un complex de forme arhitecturale se întrețes în topografia deluroasă, dând senzația de expandare a spațiului înconjurător. Pare că nu construcția umană invadează sau modifică peisajul, ci invers, natura este cea care sculptează în trupul edificiului, restructurându-i formele după cursul ei natural. Aceeași senzație e oferită de trunchiurile de copaci sau micile căderi de apă în jurul cărora sunt construite casele arhitectului american Lloyd Wright. Benesse House include un mic hotel în forma unui inel oval cu pereții de sticlă și camerele așezate circular. Parte din complex este galeria de artă a artistului Hiroshi Sugimoto - considerat un maestru Zen al fotografiei. Coridorul Timpului e un culoar de sticlă ce coboară până la nivelul mării în zigzaguri și structuri inegale în consens cu relieful. Un bazin cu o sculptură ambientală aparținând artistului e plasat în fața unei ceainării artistice - Glass Tea House 'Mondrian' - unde vizitatorul muzeului primește un elaborat ceai ritualic servit în vase de lut cu motive specifice ceramicii locale. Verdele recrudescent al parcului exterior complexului e complementat de stridențele coloristice ale sculpturilor lui Niki de Saint Phalle: un animal compozit: Frog and Cat (1989), o cămilă cu cap șerpesc ce poartă două ghivece în cocoașă, o pisică cu expresie umană... Ȋn fața parcului, observi un alt dovleac îmbulinat, de data aceasta pe deplin lacustru, aparținând lui Yayoi Kusama. Benesse House cuprinde încăperi largi ce comunică prin culoare și terase cu sculpturi monumentale: două pietre șlefuite, aplatizate ca niște canapele, o coloană a infinitului. Un triplet de roboți vorbesc în tandem, pe diverse voci, mișcându-și maxilarele. Un tablou uriaș, hiperrealist, ocupând un perete, reproduce două bărci în culori fauve plasate în același peisaj pe lângă care treci, pe plajă, în drumul tău spre muzeu, unde bărcile sunt dispuse aidoma. Te întrebi ce a precedat, realitatea tabloului sau cea a bărcilor? În fața complexului, o sculptură mobilă și zveltă în formă de iadeș, pare să se reconfigureze la discreția vântului.
Muzeul de artă contemporană Chichu e fragmentat în solul deluros al insulei - oferind o perspectivă geometrică, parcă privită din avion - prin încăperi îngropate cu tavane de sticlă la nivelul solului ce comunică subteran prin culoare alcătuite din tipicele plăci de beton. Muzeul conține o sală de artă vest europeană cu cinci exemplare din seria celor 250 de tablouri cu nuferi ale lui Monet, ocupând fiecare câte un perete, cu intenția de-a pune în valoare picturile la lumina naturală filtrată. Alte încăperi cuprind instalații minimaliste în trei dimensiuni aparținând artiștilor Walter De Maria și James Turrell cu lucrarea Afrum - Pale Blue, o sferă neagră cu o fereastră magică albastră ce apare și dispare prin efecte de lumină, o iluzie optică a cărei materialitate intrigă. Instalațiile propun perspective și percepții asupra spațiului și a luminii proiectate pe obiecte cu suprafețe reflectorizante, în continuă transformare în raport cu momentul zilei - în ideea de-a anima materia moartă cu forme și manifestări ale naturii vii.
Muzeul Ando din districtul Honmura - un cartier istoric al Naoshimei - e construit de arhitectul însuși în interiorul unei case japoneze de 100 de ani, restructurată pe două nivele, cu o scară ce coboară spre o cameră circulară de meditație. Exteriorul casei e păstrat în linii tradiționale. Lemnul original al casei, cimentul și sticla locuiesc împreună ca elemente dihotomice într-o armonie perfectă. Casa adăpostește machete, note, fotografii, explicații despre procesul creator a proiectelor sale importante dezvoltate pe această insulă.
Teshima
Un alt arhitect originar din Tokyo, Ryue Nishizawa - cel mai tânăr recipient al premiului Pritzker - este autorul a multor edificii pe teritoriul Japoniei, printre care Muzeul de Artă Contemporană de pe insula Teshima. Cunoscut pe continentul nord-american prin machete ale proiectelor sale prezentate în expoziții la New York, Seattle și Montreal, Nishizawa aduce aceeași idee integratoare a arhitecturii în formațiunile naturale, abordând materiale ce conferă structurilor mai multă organicitate. Adeptul unui minimalism pur, manifestul artistic al lui Ryue Nishizawa este simplitate, economie de mijloace și eleganță. El îmbrățișează conceptul de "cutie albă" ("white box") cu ferestre geometrice de lumină ce captează dinamica vieții dinăuntru (ex. Moriyama House din Tokyo) - un termen ce în literatura de specialitate se referă la acel înveliș "nefinisat" al clădirii sau la stadiul temporar al unei construcții.
Benesse Art Project propune același destin artistic și pentru insula Teshima aflată la o jumătate de oră cu vaporul de Naoshima. Muzeul de Artă Contemporană Teshima reliefează același gen de artă integrativă, anume proiectată și adaptată reliefului insulei.
Muzeul este unic prin faptul că se identifică cu singurul obiect de artă pe care-l conține. O viziune creatoare inedită prin colaborarea artistei Rei Naito și a arhitectului Ryue Nishizawa propune implantarea operei în trupul vegetal al insulei, printre terasele de orez. Rei Naito este o artistă minimalistă, din Hiroshima, faimoasă prin instalațiile sale ce au circulat în prestigioase muzee de artă contemporană din întreaga lume. Construcțiile sunt conectate prin poteci înguste, asfaltate: o recepție, shopul muzeului și opera-muzeu însăși. Zona este împrejmuită cu un gard, de care treci numai după rezervarea unui bilet online. Recepția cuprinde un pupitru alb-translucid desprins din filmele de science fiction. O tânără îmbrăcată cât se poate de fancy manipulează tot felul de dispozitive electronice. Ți se ia temperatura, validează electronic biletul și primești un prospect într-o limbă de circulație. Recepția e de fapt un portal ce-ți deschide calea către lungul drum inițiatic, șerpuit și feeric spre muzeu, prin pădurea filigranată de arbuști splendid colorați. În fața muzeului, ești invitat să iei loc pe o bancă lungă cu zeci de papuci ordonați dedesubt. Daca ieși din norme, te asistă imediat o plasatoare ce sosește în mare grabă cu pași mărunți și-ți întinde "ofrandele" în dimensiuni potrivite cu o onctuoasă plecăciune a capului. Îți lași acolo încălțămintea în timp ce ți se face instrucția de rigoare: nu ai voie să faci fotografii sau să filmezi, ai 30 minute să te reculegi în spațiul sacru al muzeului și trebuie să păstrezi tot timpul liniștea. Te pregătești să întrebi, dacă - precum Orfeu - nu ai voie să întorci capul.
Văzut de la distanță, edificiul muzeului pare un obiect (ne)zburător neidentificat cu pereții netezi ca o piele de elefant alb; sau de zăpadă ce-a stat o vreme expusă la soare. Structura organică a muzeului, în formă ovală, alcătuită din beton, fără niciun stâlp de susținere, intrigă. Parțial cufundat în corpul insulei, muzeul are o modestă intrare rectangulară decupată în structură și două ferestre de lumină, goale și ovale plasate în plafon. Interiorul muzeului este o grotă circulară "de sare" al cărui sol și pereți se transformă sub ochii tăi: surse invizibile de apă sunt propulsate intermitent de peste tot prin micro-orificiile ce perforează pielea lucioasă și elefantină a structurii. Instalația operei de artă produce pelicule superficiale de apă ce ies sporadic la suprafață și se mișcă brownian reunindu-se în pelicule mai mari sau se sparg prin sciziparitate, rostogolindu-se haotic și gravitațional. La aspectul microscopic al podelei participă și picăturile de apă ce cad la fel de întâmplător din fisurile similare ale tavanului. Ferestrele de cer amestecat cu vegetația exotică a insulei lasă să pătrundă lumina, vântul, intemperiile, zgomotul mării sau ciripitul păsărelelor ce influențează variabil sinergia perlelor de apă. Decorul pluricelular al muzeului într-o dinamică imprevizibilă cu natura care penetrează și transfigurează peisajul predispune la meditație.
Tinerii japonezi contemplă "expoziția" din posturi yoga, așezați pe sol, în deplină liniște și concentrare. Un templu Zen - într-o formă netradițională - deschide un spațiu grandios, cosmic invadat de un microcosmos ce pare să-l cuprindă, ca un vid și plin în continuă conversie armonică. În drumul spre ieșire, te oprești la shopul cochet al muzeului, ce-i reproduce profilul în dimensiuni mai reduse. Suplu și translucid ca o navă spațială, shopul este o operă de artă de sine stătătoare. Un mobilier minimalist și elegant de un alb imaculat, format din structuri circulare, servește ca spațiu de consum și de expunere a obiectelor de vânzare, ferestrele circulare din tavan scaldă nava într-o baie clar-obscură de lumină.
Un alt mic muzeu - Teshima Yokoo House - reprezintă o casă locală remodelată. Muzeul are un oarece iz de kitsch opulent cu grădina sa japoneză cu pietre pictate strident și cele două toalete căptușite interior cu o carcasă neregulată de oglinzi.
(va urma)