Osaka
Osaka - metropola sudică din insula mare a Japoniei, Honshu - a fost prima capitală a țării începând cu secolul al VI-lea (sfârșitul perioadei Kofun) și a cunoscut o mare înflorire culturală începând cu perioada Edo (1600) până în prezent, când reprezintă un diversificat lăcaș al artelor tradiționale și moderne.
Vechiul centru istoric (Dotombori) constituie o mică oază de liniște - în tumultul orașului modern - cu străduțe înguste și aglomerate, mici magazine și restaurante și un templu budist, de la 1637, Hozenji, dedicat lui Fudo Myoo - unul dintre cei cinci regi gardieni ai Budismului (Myoo). Locul e dominat de o statuie a zeității îmbrăcată cu un strat de mușchi verde, ce prin aspectul ei vegetal se vrea un copac al dorinței, hrănit de câteva secole de cănile cu apă aruncate de trecătorul pios. Dotombori este cartierul teatrului și al vieții de noapte, drumul spre relaxare și entertainment trece semnificativ pe lângă statuia înțelepciunii (Fudo = înțelepciune) ce-și croiește drum cu sabia prin marea ignoranței și a pierzaniei.
Muzeul de artă Ukiyo-e (Kamigata Ukiyo-e) e plasat într-o clădire intimă și foarte modestă, în Dotombori. Muzeul pornește cu un mic shop cu ilustrate și reproduceri după picturi Ukiyo-e și urcă vreo trei nivele de scări tapițate cu postere, stampe și tablouri. Sălile foarte mici și înghesuite desfășoară cronologic întreaga istorie a Ukiyo-e -ului, prelungindu-se pe măsură ce urci către etajele superioare și cu interesante reprezentări moderne ale genului. Muzeul e remarcabil prin stampe ce imortalizează scene memorabile din teatrul Kabuki, etalând o fabuloasă colecție de personaje, posturi și costume.
Castelul Osaka, construit în secolul al XVI-lea (1583) se află sub semnul lui Toyotomi Hideyoshi - daimyō (lord feudal) și samurai recunoscut ca al doilea mare unificator al Japoniei, din perioada Sengoku. O superbă statuie din lemn în mărime naturală este un omagiu adus întemeietorului său, alături de armurile de samurai, suluri sau ecrane pictate, cu o caligrafie desprinsă din însemnările lui Hideyoshi. De pe ultimul său nivel, castelul oferă o panoramă circulară asupra orașului, uriașului parc ce-l înconjoară cu magnifica sa dumbravă de pruni și asupra vastei săli-amfiteatru ce servește evenimentelor culturale sau sportive - Osaka-jō Hall.
Osaka este și orașul țestoaselor. Templul Soji-ji bântuit de broaștele lui țestoase - ce face parte din pelerinajul Saigoku Kannon, al celor 33 de temple - datează din perioada Heian. Templul e fondat în jurul unei statui a zeiței Kannon călărind o țestoasă. Statuia a fost înălțată de Yamakage, fiul unui călugăr budist și obiectul unei frumoase legende locale. Călugărul Takafusa salvează o broască țestoasă din mrejele unui pescar, chiar de ziua comemorării zeiței Kannon. Ulterior, țestoasa îi va salva de la înec pe fiul său, aruncat în apă de mama sa vitregă.
Shitennō-ji - templul celor patru regi celești - ce marchează începutul budismului în Japonia, e construit de prințul Shotoku cu dulgheri coreeni, în jur de 600. Templul și pagoda lui pe cinci nivele au fost reconstruite în câteva iterații în arhitectura sa originară. Intrarea în complexul de clădiri ale templului se face prin patru porți reprezentând cele patru puncte cardinale. Shitennō-ji este și el un sanctuar al țestoaselor. Pe o platformă de lemn în mijlocul unui bazin cu apă trăiește o colectivitate de sute de broaște. Ele au fost cândva abandonate la templu de proprietarii lor ce le cultivau ca animale domestice. Călugării budiști le-au luat în grijă și le-au perpetuat până în zilele noastre, numărul lor crescând exponențial.
Muzeul de istorie e plasat într-o clădire modernă cu o arhitectură zveltă, ce oferă sub diverse unghiuri prin pereții ei de sticlă perspective unice asupra întregului oraș, castelului Osaka și zidurilor vechi ale cetății. Fiecare etaj cuprinde un segment de istorie al orașului, documentată temeinic cu obiecte de artă, filme, ilustrații, machete, diorame, manechine, stampe și manuscrise. O înregistrare vocală însoțește fiecare montaj istoric-scenografic, din păcate numai în limba japoneză. Un etaj întreg este consacrat vieții în palatul Naniwa, astăzi o ruină într-un parc public. Naniwa este fosta capitală a Japoniei în secolul al VII-lea. Montajul cuprinde manechine îmbrăcate în costumele de epocă, înfățișând doamne de companie cu coafuri și mâneci Tang. Rețin atenția superbele ambarcațiuni cioplite în lemn extrase din criptele Takamawari - mărturii ale intensului comerț maritim al vechiului port Naniwa - și statuetele de clei Haniwa (o cultură de teracota din perioada Kofun).
Osaka - leagănul teatrului Bunraku
Osaka este centrul mondial al Bunraku-lui, vechiul teatru de marionete de origini coreene, ce pătrunde în Japonia în perioada Edo. Aici, Bunraku s-a perfectat și și-a atins apogeul estetic. Primul teatru de repertoriu dedicat acestei arte - Bunraku-za, după numele creatorului său Bunrakuken a fost creat în cartierul Matsushima, în 1872.
Actualul Teatru Național Bunraku din Osaka (Kokuritsu Bunraku Gekijō), înființat în 1984, în cartierul Dotombori, propune un repertoriu istoric în montări cât mai aproape de tiparele sale originare. Teatrul include un mic muzeu cu fotografii și mostre de păpuși Bunraku de mărimi umane sau mai mari ce constituie personaje emblematice ale repertoriului. Îl recunoști pe Benkei, eroul unei piese în desfășurare, purtând același costum cu ciucuri mari și albi - ce amintește de costumul lui Pierrot din comedia dell' arte.
O artă tradițională, formală și rigidă precum a surorilor mai mari, Kabuki, Kyogen și Nô, Bunraku deține un magic și un mister propriu, inerent procesului de animare a păpușii. Bunraku nu propune nici pe departe o reprezentare realistă, ci vizează prototipul unor modele exemplare - aceleași urmărite de jocul unui actor Kabuki ce poartă aceleași măști și pare să se miște mai mult ca o marionetă Bunraku, decât ca o ființă umană. Desăvârșirea unei astfel de arte închistate în tradițiile și formele ei stă exclusiv în perfecțiunea interpretării, în eleganța gestului în corelație cu expresivitatea unor tipologii vestimentare și faciale. Un teatru prin definiție de expresie urmărește un text simplificator și esențial. Bunraku este o artă a formelor pure.
Programul unei stagiuni Bunraku alternează 3 serii de câte două piese. Piesele de genuri diferite urmăresc variațiile și adresează virtuozitățile acestei rafinate arte.
E sâmbătă și sala nu e tocmai plină, audiența figurează puține chipuri ne-autohtone. Un public educat aplaudă și emite zgomote ciudate în momente pre-stabilite în care tensiunea dramatică își atinge limitele prin jocul desăvârșit al păpușilor și iscusința marionetiștilor.
În pauza dintre piese, câteva doamne ce poartă geta cu șosete albe și chimonouri elegante își plimbă toaletele cu pași mici și măsurați prin holul teatrului. Un ecran proiectează un film ce derulează secvențe din piesele în desfășurare, însoțit de comentariul artiștilor despre procesul de creație a unui autentic moment Bunraku.
O montare Bunraku cuprinde pe lângă arta manipulării păpușilor (ningyo tsukai) un narator (tayu sau gidayu) și un interpret la shamisen. Există o strânsă colaborare între tayu și interpretul la shamisen (joruri), realizând acea transfigurare a textului într-un hieratism expresiv. Joruri stau pe o platformă rotativă situată în dreapta scenei - ce rulează artiștii în cadru ca într-un joc de păpuși. Acordurile crescătoare ale shamisenului sunt sublimate în sunetele guturale emise de interpretul lui. Tăcerile narative sau muzicale distribuie exhaustiv atenția către mișcarea scenică. Între acordurile sau tăcerile de shamisen, ca un straniu interludiu, survine o muzică de atmosferă (geza), produsă de instrumente tradiționale - tobe mici, de umăr (kotsuzumi), flautul (shakuhachi) și ki - acele clape din lemn de stejar a căror partitură în crescendo, precipitată, însoțește intrarea sau ieșirea eroilor din scenă sau marchează intervalele dintre acte. Tayu e responsabil cu descrierea demersului, introducerea personajelor și dialogul păpușilor, potrivindu-și timbrul și ritmul vocii corespunzător fiecărui rol.
Marionetiștii, distribuiți câte trei pentru fiecare rol important, au ranguri diferite. Păpușarul principal (omozukai) mișcă capul și mâna dreaptă a păpușii, cei secundari mișcă mână stângă (hidarizukai) și picioarele (ashizukai). Omozukai poartă chimono și geta și are chipul descoperit, figurând ca actor sau dublură - sosie a păpușii, ceilalți doi sunt înveșmântați în robe și cagule negre ce le acoperă pentru anonimat și fețele; în clar-obscurul scenei, ei apar ca niște umbre sau trec neobservați, alcătuind un decupaj ce accentuează culorile vii ale păpușii.
Prima piesă prezentată, Miracolul lui Tsubosaka Kannon, se înscrie în categoria pieselor sewamono, urmărind povești remarcabile din viața oamenilor de rând: un cuplu de oameni săraci; Sawaichi, profesor de shamisen, orb și urâțit de boli, și Osato, soția frumoasă și fidelă ce vizitează zilnic un altar al zeiței Kannon, rugându-se pentru redarea vederii lui Sawaichi.
Piesa se desfășoară în linia unui bunraku tradițional cu un singur interpret de shamisen și un tayu, de la care aflăm într-un prelungit prolog despre drama casei Sawaichi. Împăcat cu condiția lui, Sawaichi se lamentează că Osato îl înșală - necunoscând cauza absențelor ei. Putem observa în paralel diferențele tipologice în mișcarea capului și a picioarelor. Osato, îndurerată de neîncrederea soțului, apare în postura caracteristică marionetelor feminine cu capul ușor aplecat într-o parte sau mișcându-l ondulatoriu, în curbe, descriind semnul infinitului. Observăm mersul ei, tipic păpușilor feminine - fără picioare - conform tradiției vremurilor în care picioarele femeilor erau ascunse sub chimonoul lung, sugerat de drapajul și marginea unduită a robei manevrate de pumnii celui de-al treilea păpușar. Sawaichi are un mers apăsat, sprijinit în baston, prin mișcarea explicită a picioarelor legate cu sfori de trunchi, mobilizate prin manipularea acelor pinteni metalici fixați în spatele picioarelor (ashigane).
A doua piesă, Kanjincho (sau Lista de subscripții) este o adaptare a unei piese Nô, pentru genul Kabuki, care își va desăvârși forma în Bunraku, în 1895, la Osaka, cu teatrul Inari. Piesa este remarcabilă prin configurația atipică de factură orchestrală.
Kanjincho este un dans - drama, de tipul pieselor istorice (jidaimono), urmărind conflictul între doi frați din clanul Genji. Prințul Yoshitsune, căzut în dizgrația împăratului Yoritomo (fratele său mai mare) este hărțuit de armata acestuia când încearcă să fugă peste granițele imperiului. Piesa este oficiată de 7 tayu și de 7 interpreți de shamisen, oferind mai multă culoare și individualitate personajelor. Numărul 7 pare mistic alocat acestei montări, tot 7 marionetiști principali sunt responsabili cu rolurile marcante ale piesei. Prin urmare, interpreții umani - exact de trei ori câte șapte - urmăresc în măsuri egale cele trei dimensiuni ale teatrului bunraku: arta interpretativă a textului, accentele muzicale și coregrafia marionetelor.
La sugestia iscusitului său supus, Benkei, Yoshitsune și suita sa (de samurai), se deghizează în yamabushi (călugări budiști cu puteri magice), pentru a forța granițele. Pretextul acestui pelerinaj - strângerea de donații pentru restaurarea unui templu - oferă prilejul unor scene comice. La cererea gardianului Togashi, Benkei citește fluent și cu aplomb lista contribuabililor de pe un sul (makimono) gol; Togashi, impresionat de elocvența lui, se preface că nu observă. Când unul dintre gardieni recunoaște sub pălăria hamalului pe Yoshitsune, Benkei amenință că îl va ucide în bătaie - pe propriul său stăpân - pentru că întârzie acțiunea. Gestul inspirat și în același timp imposibil al supusului e presupus să înlăture orice îndoială.
Atipic pentru o reprezentație bunraku, eroul acestei istorii, Benkei, este manipulat de trei păpușari principali - toți poartă chimonouri și geta și au fețele descoperite. Benkei reprezintă un rol complex ce presupune o puternică prezență scenică și un timbru particular de voce, cu un registru larg între tonul autoritar și lamentație (pentru că a fost nevoit să-și lovească stăpânul). Gestul impecabil e dublat de narație sau dialog executat de un tayu personal; șarja e augmentată de acordurile stridente și ascuțite ale shamisenului dedicat.
Coregrafia elaborată e inițiată de straniile intervenții de shamisen și susținută de tobele de atmosferă. Benkei aleargă, se proptește - ca să-și bată stăpânul - sau dansează (la cererea lui Togashi care-l ajunge din urmă să-i ofere saké) azvârlindu-și picioarele ce calcă imponderabil aerul, manipulate de păpușarul plasat într-un fel de fosă sub nivelul scenei.
Benkei își mișcă degetele mâinii și sprâncenele prinse de o bandă mobilă angrenată la mișcarea capului. Marionetistul principal realizează mișcarea ochilor la dreapta sau la stânga, ridicarea sprâncenelor sau tremurul capului la supărare și dă semnale celorlalți doi, pentru a sincroniza toate componentele și dimensiunile mișcării, asigurând o deplasare unitară și grațioasă a păpușii.
Încărcată cu energia detonantă și sufletul celor trei marionetiști, păpușa se mișcă cu grația unui veritabil actor Kabuki. Dansul lui Benkei și acordurile shamisenului se află în consens accelerator, până se atinge un apogeu - apoi gestul se curmă brusc odată cu coardele ce încremenesc în instalarea abruptă a tăcerii.
Nara
La numai 30 de minute de Osaka, Nara este orașul vechilor dinastii imperiale, fostă capitală a Japoniei din 700 e.n.. Giganticul parc Nara cuprinde temple, pavilioane și pagode printre care circulă libere sute de căprioare. Turiștii le hrănesc cu biscuiți speciali pentru ele (shika senbei) ce pot fi cumpărați de la tarabe. Căprioarele locale sunt considerate animale sacre, mesageri ai zeilor shinto.
Remarcabile sunt Palatul imperial Heijō și cele opt temple budiste - parte din patrimoniul UNESCO. Tōdai-ji este un monument al superlativelor. Aici se află cel mai mare templu din lemn cu cel mai mare Buda din bronz. Poarta de sud a templului Tōdai-ji - Nandai-mon - adăpostește în nișele laterale, într-o totală obscuritate, protejați de o plasă metalică, cuplul feroce de regi-gardieni, specifici culturii Nara, Kongō -Rikishi. Complexul Tōdai-ji cuprinde un muzeu cu statui budiste și măști, printre care descoperim o mască "gigaku" cu expresia și trăsăturile șarjate ale măștilor din commedia dell'arte.
De-altfel, arta gigaku corespunde unui teatru echivalent de farsă-comedie, de origine chinezească ce a pătruns în Japonia prin intermediul Coreei. Gigaku e un teatru de mimă cu acompaniament muzical (flaut, tobă de șold - yōko - și cimbal). Printre personajele ei arhetipale se află cuplul războinic de gardieni Kongō-Rikishi ce însoțesc adesea porțile de intrare în spațiul sacru al templelor. În uriașul pavilion Todai-ji Daibutsu - den (sau Marele Pavilion al lui Buda) locuiește un Buda monumental înconjurat de avatarurile sale, doi Bosatsu (zeița Kannon). Lotusul pe care se sprijină este decorat cu alți 14 Buda mici și aurii. La intrare, te întâmpină cei doi regi-gardieni, Kongō-Rikishi în poziție de luptă, gata să apere înaltele zeități ale pavilionului. Nu mai puțin impresionantă este clopotnița (Todai-ji Shoro) cu arhitectura sa compozită și drugul uriaș de lemn ce prin deplasare în plan orizontal realizează acel dangăt hieratic când lovește clopotul de bronz de trei metri înălțime.
În același complex, se află alte două temple importante: Nigatsu-do, situat pe un deal, deschizând o perspectivă frumoasă asupra împrejurimilor Todai-ji și a parcurilor Narei, și Sangatsu-do sau Hokke-do - pentru că aici s-a oficiat ceremonia Sutrei Lotusului (Hokke) în luna a treia a fiecărui an. Hokke-do este cel mai vechi templu din Nara (de la 700 e.n.), arhitectural eclectic cu holul principal din perioada Nara și spațiul de meditație în stil Kamakura. Conține 10 statui de inestimabilă valoare din această perioadă, printre care o statuie a lui Kannon Fukukensaku cu multe brațe plasată în centru, păzită la intrare de regii săi gardieni, Kongō - Rikishi.
Kōfuku-ji reprezintă un alt grup remarcabil de pagode, pavilioane și un templu cu un altar compozit și o statuie monumentală a lui Buda. Kōfuku-ji are și un muzeu cu statui budiste, o variată colecție de regi-gardieni și reprezentări sau avataruri ale lui Buddha (nelipsita zeiță Kannon).
În Muzeul Național din Nara, situat în parcul plin cu căprioare, îți este îngăduit să faci poze doar înfricoșătorilor regi-gardieni din holul de la intrare ce păzesc comorile instituției, avertizându-te că intri pe un tărâm sacru unde fotografia este interzisă. Cele două sculpturi monumentale Kongō-Rikishi, din perioada Kamakura, reprezintă manifestări ale zeității budiste Vajrapani, realizați de Kojo, un sculptor budist din sec. XIII. Războinicii au chipuri de măști arhetipale gigaku, Kongō (cu gura deschisă) și Rikishi (cu gura închisă).
Kasuga-taisha este sanctuarul shinto al familiei Fushiwara (de la 700 e.n.), important prin sincretismul său de shinto și budism. Zeitatea principală a sanctuarului - Kasuga Daimyōjin - integrează 5 kami shinto și alte 5 zeități budiste. Intrarea în acest spațiu se face prin Kasuga Torii ce-a influențat stilul arhitectural al porților din zona Nara. Un Torii este o poartă la fel de virtuală sau simbolică ca plecăciunea ce însoțește orice interacțiune cu omul oriental. Ea reprezintă un portal de trecere între un spațiu intim și exteriorul său. În particular, Torii marchează intrarea în zona sacră a unui altar shintō. Kasuga este un univers al lanternelor. Drumul către sanctuar este presărat cu mii de lanterne de piatră și străbate un parc plin cu căprioare "sacre". Interioarele familiei Fushiwara sunt decorate cu lanterne de bronz. O atmosferă tainică, întreținută de kami locali, plutește deasupra acestui complex de un hieratism aparte. Takemikazuchi, primul kami - zeu al tunetului - ce a călărit pe spatele unei căprioare albe până în vârful muntelui Mikasa, pornește din sanctuarul influentei familii Fushiwara, asigurând protecția Narei. Kasuga-taisha adăpostește inestimabile obiecte de cult din perioadele Nara și Heian, oglinzi ornamentale din bronz și tobe taiko (folosite în timpul festivitățile gagaku) din perioada Kamakura.
În timpul festivităților de trecere între anotimpuri, kami stau pitiți printre cele 3000 de lanterne aprinse ce străjuiesc drumul inițiatic către sanctuar. Festivitățile se desfășoară sub forma dansurilor gagaku și bugaku în costume tradiționale. O încăpere obscură traversată de rânduri nesfârșite de lanterne de bronz - ce pâlpâie ca un pom de Crăciun - de diverse forme și mărimi, realizează o sugestie atmosferică a acestor fabuloase festivități.
Itsukushima
De la Nara se poate lua bacul către insula Miyajima (Insula sanctuarelor), cunoscută după numele ei vechi Itsukushima, una dintre cele mai spectaculoase insule ale Japoniei. Din depărtare, se reliefează măiastra poartă plutitoare Itsukushima Torii (Ōtorii), înaltă de 16 m, pictată într-un roșu-portocaliu strident. Între două refluxuri, Torii și clădirile lacustre ale sanctuarului cu același nume au picioarele cufundate în apă până la genunchi. Drumul către temple pornește de la debarcader și formează o stradă lungă paralelă cu țărmul, plină cu magazine, cu gadgeturi turistice, fructe de mare și delicatese locale. Chiar dacă Nara rămâne patria căprioarelor, insula este și ea bântuită de gingașele și îndrăznețele creaturi deprinse cu prezența umană, gata să înfulece tratațiile cu ambalaj cu tot, când ești luat prin surprindere.
La reflux, Itsukushima Torii își dezvăluie cizmulițele negre și te poți apropia de ea pe limbile băltite de pământ ce-și croiesc drum printre apele în retragere.
Sanctuarul Itsukushima cuprinde mai multe clădiri pictate uniform în același roșu oranj: un pavilion principal, o scenă ridicată - Takabutai - unde se desfășurau dansurile de curte Bugaku, un teatru Nô, altarele Tenjin, Daikoku și Hōkoku - dedicat lui Toyotomi Hideyoshi, ce include un spațiu uriaș de reculegere și meditație, motiv pentru care este numit și Senjokaku (culoarul celor 1000 de tatami). Complexul datează din perioada Heian (1100) și a servit dansurilor imperiale Bugaku - ceremonii religioase ținute la date calendaristice stabilite. Clădirile sunt conectate printr-o platformă-promenadă de lemn ridicată pe stâlpi deasupra mării, oferind o perspectivă transcendentală a pagodei Senjo-kaku cocoțată pe unul din dealurile agreste ale insulei. O feerică așezare coborâtă din albastrul cerului pe suprafața lucioasă a apelor retrase sub pământ ca într-o oglindă, Itsukushima deschide perspectiva unui tărâm magic în culori iradiante și o atmosferă vibrantă de saună. Oamenii se profilează îndepărtat și straniu ca niște spirite dintr-o lume dispărută. Senzația e augmentată de un soi de ceață translucidă ce decupează contururile umane și exacerbează sau irizează culorile.
Terasele deschise ale Pavilionului Senjo-kaku privesc în toate direcțiile la peisajul compozit al insulei și la pagoda roșie pe cinci nivele cu același nume ce-l domină. Un măslin matusalemic face o plecăciune adâncă în fața pagodei, iar câteva "toiege" verticale îl susțin să nu se prăbușească în elanul lui prosternator. Stâlpii și tavanul pavilionului gigantic - construit la 1600 - sunt placați cu picturi și inscripții mai noi și mai vechi.
La templul Daishō-in, aflat la poalele muntelui Misen, ajungi urcând un drum abrupt în trepte, trecând prin compozita poartă Nio-mon, păzită de fioroșii ei regi-gardieni. Drumul e împrejmuit pe ambele părți de stâlpi pe care sunt instalate plăcuțe metalice mobile, gravate cu sutre. Actul ritualic de învârtire a sutrei în ascensiunea spre templu este echivalent cu recitarea ei. Daishō-in este al 14-lea din șirul celor 33 de temple ale pelerinajului Chūgoku, închinat zeiței Kannon. Așezarea a fost întemeiată sub egida călugărului Kukai, fondatorul budismului esoteric Shingon-shū (adus de acesta din China, în jurul anilor 800).
Câteva pavilioane în jurul templului (Hakkaku Manpuku, Kannpn-Do, Maniden, Kyakuden..., un altul dedicat ceremoniei ceaiului), sunt plasate într-un parc exotic cu căprioare, statui, clopote de bronz și arbuști în culori iradiante. Pavilioanele sunt înțesate cu statui budiste, obiecte de cult, tobe și o mandală tibetană de nisip (în Kannpn-Do). Ȋn grota Henjokutsu Ichigandaishi, plutește o atmosferă plină de mister întreținută de regimentele de felinare compacte ce străjuiesc plafonul ca o armată de lumină. Ea adăpostește 88 de icoane și statuete ale lui Buddha, simbolizând cele 88 de temple din pelerinajul Shikoku. Itinerariul icoanelor în perimetrul grotei îi aduce credinciosului o mântuire pe măsura imposibilului pelerinaj, la fel cum învârtirea sutrelor pe treptele ce urcă la templu echivalează cu incantarea lor.
Potecile printre pavilioane sunt mărginite de statui bizare de animale antropomorfe, abstractizate, statui monumentale sau grupuri de statuete reprezentându-l pe Jizo Bosatsu, un zeu budist, protector al copiilor și al călătorilor - în diverse mărimi și posturi. Cu căciulițele lor roșii tricotate și fețele surâzânde și rotunde de copil, sute de Jizo se joacă de-a v-ați ascunselea printre tufișurile exotice ale parcului.
Statuile reprezentându-l pe Jizo sunt ridicate în proximitatea cimitirelor sau a drumurilor, cu strania misiune de a asista copiii ce nu pot accede lumea de dincolo. Precum Caron ce trece morții pe apa Stix-ului, Jizo ajută copiii să treacă râul Sanzu, către viața de apoi, în perspectiva reîncarnării. În lipsa unui botez mântuitor, în viziune creștină, am putea percepe trecerea ca pe o accedere la "Împărăția Cerurilor", pentru că acești copii sunt fie dintre cei nenăscuți, avortați sau, și mai ciudat, dintre cei ce au pierit înaintea părinților sau înainte de-a fi devenit adulți.
Căciulițele tricotate sau cagulele ce împodobesc capetele statuilor sunt ofrande aduse lui Jizo pentru protecția sufletelor care nu au avut destul timp să acumuleze o karma bună în ultima lor existență pe pământ. Roșul este culoarea ce va ține departe demonii și boala în viitoarele lor reîncarnări.
Hiroshima
Între Osaka și Hiroshima, shinkansen-ul călătorește pe un drum splendid de coastă întrerupt de tunele submarine ce fac și mai înfricoșătoare viteza imposibilă a trenului.
Genbaku Dome rămâne simbolul Hiroshimei - oraș emblematic din sudul insulei mari a Japoniei re-înnăscut din propria lui cenușă în urma atacului nuclear din 1945. Domul, singurul edificiu din zona de epicentru ce a rezistat bombei atomice, iluminat în timpul nopții și reliefat în oglinda apei (râul Motoyasu), pare un spectru neliniștit și trist al vechiului oraș, ce mai bântuie încă aceste locuri, animat de sufletele a peste o sută de mii de oameni ce-au cunoscut urgia catastrofei. Muzeul de artă, o clădire circulară și joasă, ascunsă și înconjurată de un gard înalt de beton, conține o colecție modestă, dar neobișnuită de pictură europeană modernă (Modigliani, Chagall, Van Gogh, Rouault, Matisse) distribuită în patru săli simetrice. Tablourile constituie o alegere inedită ce revelă creații neobișnuite pentru cunoscuții pictori, printre care un interesant tablou al lui Pascin, "Prințesa Ghica". Situat pe râul Otakawa, accesul la castelul Hiroshima - întemeiat în jur de 1600 - se face pe un podeț. Castelul a fost complet distrus de bomba atomică, iar turnul principal a fost reconstruit în forma lui originară.
