Kurashiki e un orășel cochet plin cu restaurante, muzee și case cu o arhitectură particulară. Chiar la marginea centrului istoric, Bikan, un mic han - Cuore Kurashiki - cu patio, surprinde prin decorația interioară și serviciul impecabil susținut de câțiva tineri punk-iști. Camerele stau la etaj. Rânduite în jurul unei terase circulare, ușile metalice privesc de sus printr-o plasă de sârmă și un plafon de sticlă la hanul-recepție și holul de mese amenajat cu un rafinat gust artistic. Ca să nu te plictisești până sosește mâncarea, ți se pune la dispoziție o bibliotecă cu cărți și reviste.
Cartierul vechi Bikan și-a păstrat farmecul arhitectural din perioada Edo. Situat pe marginile unei ape înguste pe care circulă gondolieri cu bărcile încărcate cu mirese și turiști, Bikan e plin de vegetație și lumină, cu o arhitectură nouă și veche, integrate într-un peisaj magic cu iz romantic. Vechile case rezidențiale s-au transformat în shopuri culinare, cu obiecte de artă sau cu gadgeturi turistice. Câte-o ricșă trasă de un tânăr înalt cu pălărie și pantaloni mulați plimbă perechi de îndrăgostiți sau cupluri de femei în chimonouri strălucitoare.
Muzeul Ohara, o clădire de piatră și sticlă, cu o fațadă neoclasică (1930), este primul muzeu din Japonia care include o colecție de artă vest europeană. Colecția s-a extins de la pictură impresionistă la cea renascentistă și flamandă din sec XVII. Muzeul are o extensie ce cuprinde ceramică executată de renumiți artiști contemporani.
Una dintre atracțiile speciale ale orașului este Muzeul Popular al Jucăriilor - Nihon Kyodo Gangukan - ce a colecționat păpuși și jucării mecanice din perioada Edo, din toate zonele țării. Plasat într-o autentică casă veche, muzeul se desfășoară în câteva săli, pe două etaje, înțesate cu mii de jucării. Din lemn sau papier-mâché, pictate în culori stridente, jucăriile stau atârnate pe pereți sau aglomerate în vitrine pe căprării; de la păpuși, întruchipând înalte doamne de curte în chimonouri elegante, la animăluțe, măști sau jucării mecanice din lemn. Remarcabilă este expresivitatea păpușilor, iar veșmintele și posturile lor par a fi machetele unei scene de teatru. O cutie cu păpușele în forme stilizate, culcate la rând - formate doar din cap cu nelipsitul breton, în prelungirea unui chimono triunghiular în două dimensiuni - amintește de păpușile de tulei confecționate de fetițele de la țară din România. Sărace fiind, își confecționau propriile păpuși alcătuite din doi știuleți de porumb legați perpendicular - cu părul lung și recrudescent al cucuruzului - și le îmbrăcau în felurite hăinuțe croite de ele, potrivite pe trupul în formă de cruce.
Păpușile gosho, folosite în mediile aristocratice, întruchipând viața la curte, au un hieratism aparte. Câteva vitrine demonstrează frumusețea costumelor și a textilelor, segregate după rang; familia shogunului, doamnele elegante de curte, samurai surprinși în poziții marțiale. Un perete de măști de sus până jos e plin cu întruchipări de demoni, gardieni, kami și vulpi (Inari).
Muzeul de artă populară - Mingeikan - e găzduit de un vechi depozit de orez din secolul XVIII. Desfășurat pe două nivele, muzeul conține mobile vechi, vase, ceramică, textile, covoare și coșuri de paie. Piesele cu adevărat remarcabile sunt credenț-urile și lăzile de zestre decorate cu textile și câteva vase uriașe de sticlă în motive arhaice.
Muzeul de arheologie din Kurashiki e plasat într-un depozit de orez vechi de 200 de ani, pe două etaje, modernizat, cu pereții exteriori de mozaic. Muzeul cuprinde morminte (tumulus) și ceramică foarte veche, Haniwa, Ji, Sue și, surprinzător, câteva superbe vase cu animale reprezentând ceramică peruviană: Chankai, Chimu, Mocica. O sală întreagă este dedicată mostrelor ce provin din excavările din zona Okayama (Kibi), unde s-a descoperit recent o cultură paleolitică, cea mai veche de pe teritoriul Japoniei¨: morminte, obiecte de cult și sicrie gigantice.
Okayama
Okayama este un oraș artistic, dar mai cu seamă festiv, ce surprinde prin fabulosul său parc, Grădina Korakuen, aflată la poalele castelului Okayama. Cu o natură exotică în mijlocul căreia sunt expuse instalații de artă și sculpturi, Korakuen, construit în jurul unui iaz (artificial) este o încrengătură de insulițe și podețe, chioșcuri cu opere de artă și sculpturi. Seara, instalațiile artistice sunt potențate de lumina tainică a felinarelor. Umbrele colorate, în tonuri roșii și galbene, așezate sporadic pe pajiștea parcului, stau la șuetă în pereche sau câte trei. Efectul lor e covârșitor când se lasă întunericul și sunt iluminate de lanternele tainice ascunse sub clopotul lor.
Orașul e dominat de vechiul său castel de la 1600, complet refăcut, cu excepția a două turnuri de apărare. Interiorul castelului cuprinde săli de expoziție cu hărți, fotografii și picturi, mobile, lectici, costume de curte, armuri samurai-ești, arme și alte exponate ce reliefează viața de odinioară la castel. În muzeul castelului descoperim o sculptură în mărime naturală a peștelui auriu cu chip de dragon (Shachihoko) ce decorează pălăriile castelelor și ale pagodelor japoneze din perioada Edo, un simbol de bun augur și al bogăției, servind în același timp ca protecție contra focului. Castelul este înconjurat de o grădină cu artă ambientală. Pe pajiștea din fața castelului e instalată o expoziție de evantaie cu motive arhaice și moderne ce sunt iluminate la lăsarea nopții într-o feerie de culori. În părculețul ce urcă spre castel, o instalație audio-vizuală aparținând artistului Ryoji Ikeda constituie un zid de proiecție lung de 24 m, controlat de leduri. Pe ecranele paralele se derulează intermitent și aleatoriu reprezentări grafice a unor seturi de date fizice sau biologice. Structuri moleculare, proteine, DNA-uri într-o dinamică continuă sunt sincronizate de o bandă sonoră de muzică electronică. Lucrarea e parte dintr-un vast proiect "datamatics" - un proces artistic de mare anvergură, cu intenția de a revela invizibilul materiei în afara percepției comune și directe.
Un alt proiect artistic, cu relevanță nocturnă, se reliefează pe drumul ce duce către zidurile castelului, presărat cu fluturi de lumină ce se metamorfozează sub pașii trecătorilor.
Onomichi
Onomichi (în prefectura Hiroshima), port la marea Seto, este orașul literaturii și a celor 25 de temple răspândite pe un munte de piatră, la marginea mării, Senkoji. Drumul templelor măsoară doi kilometri și jumătate. Poteci foarte înguste, uneori străjuite de ziduri înalte de piatră, șerpuiesc printre templele de la baza muntelui, integrate în peisajul urban.
Aceeași potecă te duce în curtea templului sau în curtea omului de rând - unde descoperi morminte vechi de piatră sau statui budiste. Un spațiu paleo-modern îți dă sentimentul că te deplasezi într-o lume fără timp, într-o eternitate circumstanțială regizată de acei kami ce te privesc din toate colțurile - din interioarele compozite ale altarelor încărcate la refuz cu mici statuete budiste, tobe, vase de ceremonii și alte obiecte de cult. Kami îți zâmbesc din chipurile statuilor de piatră erodate de vreme, ce stau adunate cu sutele ca într-o tainică congregație. Te pierzi pe străzile înguste și rătăcești calea celor 25 de temple. Întrebi o femeie care nu e nici ea de prin partea locului. Te roagă să aștepți și intră - special pentru tine - într-un fel de curte adâncă, la capătul căreia se află un restaurant. Se întoarce cu o hartă pe care încercuiește destinația și drumul pe care trebuie să-l urmezi. La despărțire, îți mulțumește cu o plecăciune.
La templele din vârful muntelui Senkōji se poate ajunge bătând potecile cu scări săpate în stâncă sau cu un vechi și pitoresc funicular (construit în 1957). În proximitatea lui, un templu mic cu cel mai vechi altar, Ushitori, stă la umbra unui fabulos stejar bătrân printre crăcile căruia poți urmări pentru o clipă nacela funicularului înălțându-se la ceruri.
La funicular, se vând bilete dus-întors. Dar drumul de coborâre, presărat cu temple, e de luat la picior. În spirit de curtoazie, ai vrea să returnezi biletele de coborâre nefolosite. Ești pe loc răsplătit, ți se returnează prompt banii de bilete - un act ce aici pare în firea lucrurilor, dar care nu se întâmplă nicăieri în restul lumii - nici măcar pe pârtiile de ski, în condiții de furtună sau ne-schiabile, biletele exorbitant de scumpe nu sunt niciodată rambursate.
Un drum de piatră e croit cu migală prin peretele stâncos al muntelui și în fiecare alcov de stâncă stă ascunsă câte-o statuetă budistă. De sus, din clopotnița templului Senko-ji, fondat la anii 800, se deschide o priveliște splendidă asupra orașului. Călătorului i se pun la dispoziție tot felul de instrumente de divinație (frânghii, bile, cartolinele de lemn sau hârtie de orez cu inscripții ce-ți tălmăcesc viitorul), o înregistrare de slujbă budistă ce se aude intermitent te introduce în atmosferă. În jurul templelor, mici statuete întruchipându-l pe Jizo, cu căciuliță roșie, tricotată sau babețică roz, se ivesc din spatele pietrelor.
Drumul literaturii (Bungaku no Komichi) coboară din vârful muntelui până la templul Senko-ji. Parte din itinerariul celor 25 de temple, se vrea o prescurtată versiune literară, conținând 25 de pietre cu inscripții sau poeme gravate în piatră, aparținând poeților sau scriitorilor ce au trăit sau au trecut prin Onomichi, inspirați de autenticitatea acestor locuri.
Jodo-Ji, construit la sfârșitul perioadei Kamakura, e înconjurat de un complex de clădiri ce comunică prin terase și curți interioare decorate cu plante exotice și statui. Unele pot fi vizitate; încăperi cu pereții din lemn, decorate cu tablouri și un mobilier minimal, de un rafinament desăvârșit, pe care stau lămpi din cupru și alte obiecte de artă.
În spatele templului, urcă o colină cu statui budiste, atât de vechi încât cu greu le distingi formele. Îngrămădite una în spatele alteia, par o congregație de spirite aflate în rugăciune. Două fete nipone se străduiesc să miște o piatră rotundă așezată pe un postament. Ansamblul pare o sculptură a lui Isamu Noguchi, însă e doar un vechi obiect de divinație, alături de funia circulară cu bile atârnată la intrarea în templu, plăcuțele de lemn sau pliculețele de hârtie - instrumente de înduplecare a sorții. Se opintesc din greu, îmbrățișând cu obstinație piatra, și în cele din urmă se hotărăsc să ne ceară ajutorul. Punem și noi umărul și rotim bolovanul din loc, în direcția potrivită. O dorință se desprinde inefabil de pe rotunjimile bolovanului gata să mistifice implacabila soartă. Fetele pleacă mulțumite și noi deopotrivă, că am perturbat măcar puțin destinele necesare.
În curte, o fântână elaborată, cu o pălărie pagodică e păzită de un fioros și coregrafic dragon de cupru. Senko-ji alături de Jodo-ji fac parte din pelerinajul celor 33 de temple (din Chūgoku ) închinate zeiței Kannon.
Drumul templelor se încheie trecând prin poarta Niomon, pentru o vizită de noapte. La lumina lampioanelor, templul Saikoko-ji, văzut printre otgoanele albe cu noduri atârnate pe ușile porții, pare învăluit în acea ectoplasmă pe care o răspândesc spiritele fotografiate. Frânghiile cu noduri - shimenawa - ce decorează porțile, altarele budiste, pietrele sau copacii din curțile templelor marchează natura sacră a obiectelor pe care le onorează. Din fața templului, mai ai de urcat câteva nivele de trepte agreste până să ajungi la pagoda cu 5 etaje - considerată cea mai mare din Japonia - iluminată în aceleași stridențe roșiatice ca și templul.
(Insula Shikoku)
Matsuyama
Din Hiroshima iei bacul spre Matsuyama, pe insula Shikoku. Drumul trece pe lângă mici insule țuguiate (muntoase) ce par nelocuite. O ambarcațiune cu două nivele de pasageri și o cală uriașă ce găzduiește o singură mașină, face curse dese și regulate. Pe puntea de sus, sub cerul liber te cufunzi în ceața densă și stranie a apelor filigranate, tulburate de ploaia molcomă și liniștitoare. De la distanță, Matsuyama este muntele cu pini. Dar pe măsură ce pătrunzi în sufletul ei, te întâmpină un peisaj industrial, un trist șantier naval și, alături, partea de oraș din zona portului, depresat, cu blocuri cenușii și urâte. Peisajul pare animat doar de uriașele macarale în culoarea portocaliu stridentă în care sunt vopsite templele. Matsuyama este renumită pentru băile sale termale ce datează din perioada Meiji, Dōgo Onsen Honkan. Clădirea în restaurare este învelită într-un ambalaj cu graffiti ce de la distanță seamănă cu un cadou uriaș. N-ai speranțe să te îmbăiezi în încăperile vechi de sute de ani, îți trebuie rezervare făcută cu mult timp înainte, dar poți vizita sălile băilor imperiale devenite muzeu.
Mai spectaculos decât accesul limitat al băilor este călătoria către Dogu Onsen cu cel mai pitoresc trenuleț - Botchan - accesibil din gara Matsuyama. De aceeași vârstă cu băile, Botchan e un tren urban în miniatură, format dintr-o locomotivă și două vagoane de călători, cu interioarele căptușite cu lemn, cu banchete lungi și cu ferestruici de păpuși cu cercevele sculptate frust din același lemn. Năstrușnicul vehicul seamănă cu un trenuleț de jucărie ce aleargă pe sub pomul de Crăciun. Locomotiva - la fel de mică ca și vagoanele - conține un conductor si un însoțitor ce vizitează din când în când vagonul de călători pentru a oferi informații turistice în limba japoneză. Dacă obiectivul e destul de important, se încearcă și o sumară traducere în limba engleză.
Capacitatea trenulețului e foarte redusă, călătorii (6-8 persoane) sunt aproape în exclusivitate autohtoni. Bancheta de lemn e lipită cu spatele de pereții vagoanelor, așa încât nu poți privi prin geamlâcuri la lumea dezlănțuită. Mereu cu gâtul sucit, privești peste umăr la edificiile anunțate de împiegatul de mișcare. El poartă uniformă cu șapcă și mănuși albe, și baletează rigid și stereotip ca soldățelul de lemn pictat din Spărgătorul de nuci.
Până și biletele, care se eliberează doar în tren, sunt coborâte din timpuri imemoriale: niște cartonașe groase - ca niște cărți de joc - cu inscripții japoneze.
Botchan vine de la romanul de călătorie cu același nume, scris în perioada Meiji de scriitorul Sōseki Natsume. Nu întâmplător, Matsuyama este numit orașul literaturii. Câteva muzee memoriale celebrează scriitori importanți originari din partea locului sau în trecere prin Matsuyama. Muzeul Saka no Ue no Kumo (Norii de deasupra culmilor) este numit după titlul unui roman de Shiba Ryotaro (romancier din secolul XX), căruia muzeul realizat de arhitectul Ando Tadao. îi este dedicat. Romanul urmărește istoria locală (Matsuyama) din perioada Meiji și Edo, și printre personajele lui figurează alți doi mari scriitori ai locului, Masaoka Shiki - un vizionar al noilor forme în arta haiku-ului și tanka - și Natsume Soseki, autorul romanului Botchan. Clădirea din beton și sticlă e remarcabilă prin arhitectura futuristă a lui Tadao și punerea în display a structurii și personajelor romanului în consens cu deschiderea către modernitate a Japoniei în perioada Meiji. Remarcabile sunt trecerile de nivel între etajele muzeului realizate de culoare lungi de scări în forme angular-cubiste ce schimbă la fiecare pas perspectiva, dezvăluind ferestre de lumină tăiate în forme geometrice. Scriitorului Masaoka Shiki îi este dedicat un alt muzeul memorial cu același nume, ce-i comemorează opera.
Castelul Matsuyama, construit la 1603 pe muntele Katsuyama (perioada Edo), e printre puținele castele din Japonia cu turnurile de apărare - kenshu - rămase în picioare, în urma dezastrelor celui de-al doilea război mondial. Este înconjurat de ziduri înalte de apărare din piatră și șanțuri de apă. Din turnurile legate prin coridoare exterioare se vede parcul plin cu cireși al castelului și o perspectivă amplă asupra orașului. Turnul principal are trei nivele cu încăperi ce se pot vizita. Impresionante sunt structurile elegante din lemn: stâlpi de susținere, scări abrupte, ferestre uriașe, aproape de înălțimea zidului dublate de storuri robuste din lemn. Câteva mobile, armuri sau obiecte de uz atestă culoarea locală.
Hagi
Din Matsuyama, iei trenul către Yamaguchi și cobori într-o gară mică: Yuda Onsen. Pentru amatorii de băi termale, Yuda Onsen e renumită pentru izvoarele sale fierbinți din perioada Muromachi. Gara te întâmpină cu o statuie monumentală reprezentând o vulpe albă - Inari - o reprezentare duală și androgină; un kami al orezului, simbol al fertilității, dar Inari întruchipează și spiritul unei femei viclene ce poate veni în ajutorul sau face rău oamenilor. Folclorul japonez e plin de povești cu Inari ce bântuie pădurile în alaiuri de nunți. Yamaguchi e faimos prin templul său budist de la 1400, Rurikoji, plasat într-un parc fabulos în culorile toamnei, cu arbuști în floare. Parcul se oglindește într-un eleșteu împreună cu pagoda sa pe cinci etaje, cu pălării sofisticate, cu o stucatură imbricată ca un stup. Parcul cuprinde și un cimitir foarte vechi și spectaculos, pe dealul ce urcă spre templu, cu pietre funerare în formă de pagodă. Pinii îmbrăcați în rochii piramidale de rafie - protecție de zăpadă - par niște mirese cu mirele ascuns în trunchiul lor, pentru că adesea pinii locuiesc într-o simbioză perfectă în trunchiul unui mirt de crep - un arbust sudic cu multe tulpini și o floare persistentă în toate anotimpurile, în culorile florilor de iarnă (liliachiu, portocaliu, roșu carmin). Florile mirtului de crep simbolizează iubirea și fericirea, embleme ale mariajului, pentru frumusețea și longevitatea lor.
Din gara Yuda Onsen, iei autobuzul spre Hagi, un pitoresc orășel cu aspect medieval din provincia Yamaguchi. Centrul vechi din Hagi, numit și Orașul Castelului - în prezent, doar o ruină - a fost în perioada Edo capitala clanului Mori, locuită de daimyo (lord feudal) și de suita lui apropiată. Hagi este renumit pentru ceramica sa specială de la 1600, adusă în Japonia de doi artiști coreeni.
În parcarea autogării din Hagi, un grup compact de măturători stau concentrați pe-o suprafață foarte mică de asfalt și plimbă temeinic câteva frunze moarte. În rest, asfaltul este de o curățenie impecabilă, de te întrebi de ce se mai mătură strada și mai ales de ce sunt atât de mulți. Un alt grup face același lucru pe un trotuar pietonal la fel de curat. Mătură de zor, cu tot felul de dispozitive manuale - căci atmosfera nu trebuie poluată - iar unul dintre ei ține în mână o pungă aproape goală în care sunt adunate trofeele de gunoi. Gratuitatea gestului pare proporțională cu hărnicia megieșilor. Iată o consecință - într-un fel hilară - a civilizației acestei națiuni adeptă a lucrului făcut temeinic, cu conștiinciozitate și perfect, fără fisură, fără greșeală, pe cât uman este posibil.
Muzeul Uragami - singura clădire modernă (din beton cu pereți de sticlă) a orășelului - conține câteva stampe Ukyio-e cu totul remarcabile, aparținând celor mai reprezentativi artiști ai școlii: Hiroshige, Shiraku, Kunisada, Kunioshi... și o colecție de vase de porțelan și de ceramică locală. O pânză de Hiroshige ocupă singură un alcov într-o cameră specială, reliefând o pisică albă cu forme senzuale ce privește printr-o fereastră muntele Fuji.
Hagi are străzile perfect perpendiculare, populate cu case memoriale, mici muzee sau shopuri cu renumita ceramică, unică în lume prin tehnologia de fabricație și rafinamentul formelor și culorilor. Muzeul de ceramică Hagiyaki conține piese de la 1600.
Arhitectura orașului este unitară în stilul rezidențial sukia zukuri al vechilor conace nobiliare din perioada Edo - ce serveau ceremoniilor de ceai, plasate într-un decor de mare rafinament. Unele au rămas sau au fost restaurate în forma lor originară. Remarcabilă prin dimensiuni și prin grădina (Shinniwa) ei exotică, construită mai târziu, în perioada Meiji, este rezidența Kikuya ce a aparținut unei foarte bogate și influente familii nobiliare cu titluri guvernamentale. O casă uriașă cu mai multe intrări și încăperi, printre care o sală de recepție unde aveau loc adunările comunale (omoya), un oficiu (choba) și un hall de intrare sau sufragerie (doma). Pe același domeniu, o casă-magazie (hongura - o ciudată coincidență lingvistică cu aceeași funcționalitate ca "hangarul" românesc) e transformată într-un mic muzeu de ceramici și pânze pictate. Camerele sunt ornamentate cu obiecte de artă și mobile vechi, o grațioasă statuetă întruchipează un actor taniaki într-un dans cu evantai.
Rezidența Kubota, aparținând unui comerciant de chimonouri din perioada Edo, e și mai spectaculoasă prin cele două niveluri ale sale, cel superior fiind marcat de un perete de ferestre cu zăbrele - tipice perioadei Edo - tradiționalele mushiko mado (cuiburi de insecte). Pe acest etaj locuiau circa 30 de servitori printre sacii cu grâne și dispozitivele de făcut sake. Un vast hol deschis pe cele două nivele ce conține scările ce urcă la etaj, dă casei o dimensiune de catedrală. Încăperile de jos sunt toate placate circular cu un spațiu de stocare cu uși glisante în prelungirea tavanului. O curte interioară foarte cochetă cu plante și pietre ornamentale deschide perspective în racursi asupra grandiosului interior.
Aceste autentice case sunt așezate față în față pe nesfârșita stradă Onarimichi (unde locuiau daymio), plină de conace vechi, în același stil arhitectural.
Hagi e încadrat între două cimitire fiecare cu mausoleul/templul său închinate familiei Mori, Tōkōji și Daishoin. În Mausoleul Tenju-in, sunt înmormântați lordul (daymio) Mōri Terumoto și loialul său samurai (Motofusa Nagai) care execută harakiri (sinucidere ritualică) pentru a fi și după moarte împreună cu stăpânul său. Motofusa este la rându-i înmormântat cu pisica lui iubită. Strada muzeului, aceeași cu a rezidenței lui Motofusa, poartă numele de Nekonocho (orașul pisicii) ca omagiu adus pisicii care se sinucide mușcându-și limba, de durere - urmând modelul lui Motofusa de a-și însoți stăpânul în moarte.
Între tradiționalism și modernitate, țara Japoniei își urmărește destinul, într-o autonomie exemplară ce nu se vrea întinată de influențe ce contravin spiritualității ei. Iar Kami shintoiști, budiști sau minimaliști veghează asupra ei, dincolo de noile credințe și mode culturale.