Eee, mă întreabă Răzvan, de vorbă aici pe LiterNet, despre cum fu anul care tocmai ce trecu', adică 2022. Cum să fie? Ca anul ăsta și ca ăla de trecu' înainte lui, dar fără Covid, doar cu război.
- Eee, păi și tu când te însori, mă? Că ete, ai îmbătrânit. Baba Zota așteaptă cu nerăbdarea unui copil nunta mea. Eu nici nu mă gândesc la așa ceva. Până la nuntă, trebuie să am și eu ceva stabil, o condiție, un trai decent. Până acum am avut criză economică, recesiune, Covid, inflație, război...
Dar baba mai îndrăzneață:
- Vezi mă, că ți se usucă timpul și nu te mai ia nimeni. Rămâi holtei trecut.
- Nu îmi stă capul la însurătoare, babo, încă sunt tânăr. Unde mă grăbesc?!
- Eee, nu te grăbești tu, dar alții.
- Păi ce treabă am eu cu alții?
- Tu n-ai, dar ăia au.
- Păi să aibă. Ce, eu n-am!?
- Eee, dar ești și tu pe salar, că de școlit tot te școlești?
- Nu. Mai am de învățat.
Baba învață de 100 de ani de la viață. Stă vara pe bancă și le spune copiilor când vin de la școală poezii. Începe cu alea mai scurte, m-am prins eu. Face un captatio demn de Academia Franceză, începe cu Cățeluș cu părul creț, apoi o cotește pe la Arghezi cu a lui Zdreanță, până ce ajunge la Eminovici cu ale sale Somnoroase păsărele. După acest preambul, vine lovitura de grație dată copiilor care abia așteaptă să plece la joacă: Luceafărul. Acum vezi fiecare copil cum se trage pe vârful picioarelor de lângă bancă și o rup la fugă râzând. Ce să îi spun babii? Că în România dacă ești artist ești echivalentul unui șomer? Diferența dintre cele două e că dacă lucrezi în domeniul artistic muncești fără să fii plătit, iar dacă ești plătit cu o sumă modică spre deloc, trebuie să te raportezi la cel care te plătește ca și cum ți-ar face un cadou, nu că ai făcut treabă, că ai stat și că ai lucrat luni de zile, poate ani la tine în cap pentru acel ceva. E un tratament aparte, ceva ce depășește înțelegerea rumânului din acest secol, deși ne vrem civilizați, dar încă mângâiem și ne e frică să intrăm pe porțile Europei.
- Păi și acu' ce faci?
- Ce să fac, bine. Venii și eu pe acasă și după plec la București.
- Eee, pe acolo cum e?
- Cum să fie, la fel ca pe aici.
Și plecai mai departe pe drum. Neuronii începură să gândească cele spuse de babă: însurătoare, viitor, stabilitate, casă, bucurie. 30 de ani! Și cum mergeam, mă lovi în mijlocul sinapselor: 30 de ani! 30 de ani! TREIZECI DE ANI! Acu', bag de seamă că uitai să vă spun că baba Zota anul ăsta, în 2023, face suta. Dumneaei a prins și rușii și nemții. Și eu ca prostu' îmi găseam scuze că, vezi Doamne, criză economică, instabilitate, inflație, război, da' baba care prinse aproape tot secolul XX! Și ce nu s-a întâmplat în secolul trecut?! Cu toate astea, eu tot la 30 mă gândesc.
- Alo, mama, ce faceți?
- Ete, pe aici, cu treburi. Ajunseși?
- Da. Avusei 15 minute întârziere.
Spunând asta mă gândeam: când nu a avut CFR-ul întârziere? Auzi, la ce oră m-ai adus pe lumea asta acum 30 de ani?
- Ușii! Vezi că ies puii ăia afară după cloță și îi mușcă găinile!
- Mama, mă auzi?
- Da. Spune.
- Mă tot gândesc la vârsta asta, treizeci de ani! Sună așa... ciudat. Mă auzi? Alo!
Mama cu toate orătăniile și grijile acestora numai de ora la care am ajuns eu pe lumea asta nu se mai gândise toată ziua.
- Eu știu?!
- Păi cum, mă, nu știi când m-ai născut, doar am stat nouă luni cu tine! Doamne, mama!
- După șase dimineața.
- Bun. Mai exact?
- Știu că seara a fost un meci, se uita tac-tu la el, apoi el a plecat la mină în schimbul unu și spre dimineață eu la spital.
- Bine, bine, dar nu te întrebai ce ați făcut înainte de apariția mea pe lumea asta, te întrebai când am apărut eu. Nu ai pe cine să întrebi?
- Auzi, mă, tu crezi că atunci era ca acum?
- Adică?
- Păi nu aveam noi timp de d'astea! Ce medic?! Sau analize după analize. Mergeai și nășteai la spital, dacă apucai. Dacă nu, acasă.
- Adică?
- Te-ai născut când te-ai născut, bucură-te!
În telefon auzeam orătăniile care își cereau dreptul pantagruelic. Făceau ca toate alea de zici că acum apăruseră și ele pe lume.
- Mama, păi eu mă bucur, dar vreau să știu ora.
- Pe la 07:20, că atunci a venit Dana la mine la spital și frate-tu a rămas cu Ispas.
Dana și Ispas erau prietenii de familie. După am aflat eu că ne pasau de la unii la alții. Când lucrau ai mei, eu și fratele meu ne duceam la Dana și la Ispas unde ne jucam cu fiica lor, Georgiana. Apoi ne mutau ca pe mobilă la ai mei... eram ca "Cei trei mușchetari", fără săbii, doar cu jucării după noi și cu țipetele de duel.
- Aaa, păi și tata?
- Tac-tu te-a văzut a doua zi, când a ieșit din tură. A venit, te-a văzut și a plecat.
În aceste trei verbe intră o întreagă poveste: de la flori, pachete de Kent și ciocolată date personalului medical până la drumul tatălui meu acasă unde a început să bea de fericire.
- Tac-tu ne aștepta acasă, așa cum se face. Dar de ce mă întrebi?
- Uite, sunt 30 de ani de când sunt pe aici, pe lumea asta, și vreau să îmi fac astrograma, să-mi aflu ascendentu'... că se schimbă prefixul, înțelegi?!
- Aaaa, pentru asta mă ții în telefon de-mi urlă astea-n cap?!
- Da. Dar e bine că măcar știu când apărui pe lume asta.
- Bine. Bine. Lasă-mă că am treabă.
- Bine. Pa.
Ciudat! Baba Zota ține minte Luceafărul și nici măcar nu e opera ei, și mama merge pe deducție logică pentru a afla o oră de acum 30 de ani! Și totuși nu este orice oră! Să ne înțelegem. Odată ce aflai ora, mă apucai să butonez pe laptop... ce să vezi?! Din berbec cu ascendent în berbec. Acum sincer vă spun, eu nu știu care din cei doi berbeci sunt. Primul sau al doilea?! Apoi mai stătui puțin și mă gândii la anul care trecu: berbecu' unu a mers bine. A fost un an plin cu întâlniri, cu spectacole, cu bucurii, cu oameni noi, cu alții vechi... Acum nu știu cum o să fie anul ăsta, mai ales că mă mutai de la berbecu' unu la berbecu' doi. Îmi doresc să fie ca anul de trecu, dar cu berbecu' doi. În fond nu știu.
Îți scriu la anu', Răzvane, și îți spun cum e cu berbecu' doi, cu însurătoarea, cu stabilitatea economică și cu condiția artistului în ro. Să fim optimiști. Războiul mai durează, Covidu trecu la fel ca anul, inflația dospește iar artistu'
"(...) Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece" (Luceafărul, M. Eminescu)
*