Acest autobuz londonez înființat în 2001 pe traseul Fulham - Craven Cottage are un regim aparte. Oprește în câteva stații oficiale dar și între stații, dacă de pe trotuar îi face cineva semn. De regulă acest "four two four" este solicitat de vârstnici, de școlari, de bone cu cărucioare, de mame cu copii în brațe. Pesemne că după atâta vreme au ajuns să se cunoască destul de bine și unii și alții.
Îi fac semn cu mâna, de oprire. Mă vede. Ușile se deschid. De la trotuar până la platforma autobuzului e o distanță mică. Nu știu cum se face că aici, în orașul ăsta, de pe trotuar în autobuz, nu urci, ci doar faci un pas normal; pășești în autobuz, nu te cațări în el și nici nu trebuie să-ți facă cineva vânt ca să ajungi înăuntru. Așadar pășesc în autobuz, îl salut pe șofer și ating cu cardul senzorul aparatului de marcat. "Ce mai faceți doamnă? Iar ați venit pe la noi?", mă întreabă șoferul de pe 424. Îi zâmbesc și îl asigur că da, arătând și spre trotineta nepotului pe care o duc înapoi, acasă. "Va ploua după amiază, nu mai e de trotinetă", îmi zice în timp ce învârtește volanul ca să ocolească un microbuz ce staționa pe partea stângă.
Ajungem în stația Tyrawley Road. Urcă niște copii, apoi o studentă filipineză care nu știe unde se află cea mai apropiată stație de metrou. Șoferul cu inimă prietenoasă îi face o mică schemă pe un bilețel. Are pe bordul mașinii un mic top cu bilețele autocolante. Toți la locurile noastre așteptăm să fie lămurită fata. Dând din mâini șoferul îi mai spune cât mai are de mers, adică "mergi înainte și la dreapta, iar așa cum ți-am scris pe bilet așa se numește stația." Fata coboară, autobuzul își reia traseul. Din stradă filipineza îi face un semn de mulțumire. Șoferul îi zâmbește spunându-i "take care", un fel de "ai grijă de tine".
Oprim din nou. Coboară încet un bunic cu un cărucior de piață, apoi ușile se închid. Iarăși pornim.
Se apropie stația mea - Fulham Town Hall. Apăs butonul roșu al opririi plasat pe bara galbenă din dreptul ușilor. Ușile se deschid. Cobor nu înainte să spun "mulțumesc". Șoferul îmi răspunde "you are welcome" și închizând ușile acest urmaș deloc bătăios al lui Richard Inima de Leu, își duce călătorii mai departe.[iii]
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 1 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)
[iii] Eu când spun că mai avem încă vreo 200 de ani până să simțim imperios nevoia de civilizație, nu doar să fim cinci minute civilizați, știu ce spun. Românii de azi (!), nu au permanent in sânge bunul simț, ci doar în ocazii precum: vizita nașei cu jumătate de porc, când trebuie să caște gura la dentist, și încă în alte puține momente. Noi românii nu conștientizăm buna creștere decât la nivel folcloric - când trece preotul cu cădelnița. În rest, buluceală, înghiontiri, sudalme. Chiar și când merg la Sfintele Moaște românii nu o fac în vreo cuvioasă orânduială, gândindu-se la semenii lor, ci numai la propriul necaz sau interes. Lipsa de empatie e într-adevăr mioritică din păcate. Am urmărit în Regatul Unit, nu doar șoferul de pe 424, ci mai mulți oameni așa-zis obișnuiți. Fie el îngrijitor de bloc, grădinar, curier, gunoier, controlor de trafic, portar etc, englezul are comportament civilizat și nu te privește dușmănos sau cu suspiciune când îl abordezi cu vreo nelămurire a ta. Am pierdut pe strada ce duce spre școală (stradă care e plină de oameni la orele de vârf), am pierdut în diverse momente, tot soiul de incredibile obiecte: o pălărie, un fular, am uitat odată umbrela sprijinită de un gard, ba chiar și o pungă cu fructe cumpărate lângă școală. Ce să fac? Sunt uitucă și distrată. Desigur, nu le-am pierdut sau rătăcit toate odată. Am găsit la întoarcere pălăria care căzuse pe jos, așezată pe un ornament al unui gard, umbrela acolo unde o uitasem, fularul pe jos în jardiniera din fața aceleiași case unde căzuse, punga cu fructe pe marginea micului zid unde o uitasem. Aici, pe străzile astea pe unde circul zilnic în drum spre școala nepotului, oamenii nu iau ce nu este al lor. Nu se bucură de vreun "chilipir", fiindcă știu să deosebească un obiect uitat de unul aruncat la gunoi. Lucruri ca acestea se învață, se simt, devin deprinderi, poate în sute de ani, nu în treizeci și nici în cincizeci. Asta nu înseamnă că aici hoția a fost eradicată. Dar ca boală sau ca apucătură e altfel controlată.