... ar trebui să-mi amintesc şi de zilele frumoase, să vorbesc despre ele... despre locurile necunoscute pe care le treceam cu piciorul... misterul degajat de dispunerea lor geografică... sau doar de mirosul lor straniu... de oamenii ce le populau, animalele, vegetaţia, zeii lor... îmi făcusem un obicei de a culege în secret ierburile de sub tălpi şi de a le mirosi cu nesaţ... senzaţii diferite, mirosuri insolite, nuanţe de culori pe care nu le mai întîlnisem... dar un loc comun - viaţa... indiferent de unde le smulgeam cu superioritatea conferită de umanitatea mea, toate îşi regăseau în datele fiinţei mele locul... atît de străine şi atît de cunoscute în acelaşi timp... iar Didoris cel care îmi dezvăluia totul... în maniera lui calmă şi dezarmantă... şi aceeaşi concluzie la prima vedere absurdă - nimic de care să mă mir, nimic de care să mă minunez... toate aşezate la locul lor încă înainte de naşterea mea şi încă mult după ce voi fi murit... lipsa oricărei surprize a cosmosului... teribila plictiseală de a-l înţelege... îi lăsam să vorbească fără să-l întrerup, dar mereu gata să-l ironizez... mi se părea puţin sărit, iar concluziile lui idioate... bucuria mea de a trăi... inferioritatea vîrstei, aroganţa instinctelor mele crude... senzaţia de zbor... nu puteau fi înfrînte de tezele unui bătrîn cam sărit chiar dacă îl iubeam... desigur, Didoris ştia asta... îmi amintea mereu că lecţiile lui vor căpăta sens abia peste multă vreme... că el se afla în postura agricultorului zelos care îşi îngroapă sămînţa... că va veni vremea cînd aceasta va răsări... şi că, sub lumina inteligenţei mele (de care nu s-a îndoit niciodată) aceasta va prinde a creşte viguroasă, dreaptă, tocmai bună de a fi retezată de la rădăcină... fraza aceasta întotdeauna mă punea pe gînduri... ce voia să spună?...
... amintirile mele... acum totul ar trebui să arate clar, neted, inteligibil... ar trebui să-mi răspund la toate întrebările puse atunci... detaşat, superior, poate chiar uşor amuzat... dar de ce nu se întîmplă astfel?... locurile pe unde am umblat, oamenii pe care i-am cunoscut... sentimentele amestecate definindu-mă... urmele lăsate... îmi revin acum în memorie la fel de puternic, amestecate, dizolvate una în alta, depersonalizate... trec prin faţa mea precum un car alegoric de o consistenţă incertă... şi mă atrag în jocul lor absurd... nu, moartea nu e un loc în care să-ţi găseşti liniştea... nu e fotoliul de premiant pus la dispoziţie de zei... aceleaşi temeri... aceleaşi lucruri îndoielnice, neterminate, mereu perfectibile... acelaşi dans nebun al materiei... suflete rătăcite... destine... da, da, destine continuînd să se construiască în întuneric, precum rădăcinile de smochin... ieşind pe alocuri afară, pentru a reintra în pămînt mai încolo... fiinţa mea abandonată unei evoluţii ilogice... stau aici şi mă gîndesc la acela care am fost... la acela care sînt... la ce voi fi... am acumulat experienţa atîtor mii de ani... pot vorbi fără restricţii despre alte epoci, despre alţi oameni... depre alter ego-urile mele... cunosc discursul istoriei... l-am simţit scurgîndu-se prin mine... prelingîndu-se precum vinul... nimic surprinzător... nimic incitant... în afară de acela care am fost sînt şi voi fi eu... am rămas singurul obiect al propriei mele mirări... continui să mă privesc cu acelaşi interes şi cu aceeaşi frustare... de fapt nimic nu s-a schimbat... nimic nu se schimbă... aceeaşi imobilitate plictisitoare... aceeaşi realitate schimbîndu-şi doar cămăşile... aceeaşi informaţie rotită o dată şi încă o dată şi încă o dată... am încetat de multă vreme să mă mai întreb cine sînt eu... acum vreau să ştiu doar de ce...
... călătoriile pe mare... mă speriau cel mai mult... primeam vestea unei noi campanii martimie cu frica în suflet... nimic nu mă speria mai mult decît imaginea valurilor imense lovindu-se de cămaşa corăbiilor noastre... culoarea lor vineţie atunci cînd erau supărate... încercam întotdeauna să mă ascund cît mai adînc în burta navei... să mă ţin cît mai departe de avalanşele acvatice, de furtuni, de sare... nu mă lăsau... era un punct slab şi ceilalţi abia aşteptau să-l exploateze... într-una din expediţii m-au legat de catarg... asemenea lui Ulise... era furtună... era întuneric... iar eu trebuia să le înfrunt... legat de un catarg din lemn... care se putea rupe în orice moment... îi uram... O, zei! Cît îi uram... aşa vedeau ei desăvîrşirea mea ca bărbat - exploatîndu-mi angoasele, frica... punîndu-mă în conflict cu propria mea fiinţă... obligîndu-mă să o lovesc, să o rănesc... mă lăsau acolo singur... urlînd... zbătîndu-mă să scap din strînsoarea odogoanelor... vomitînd de răul provocat de tangaje şi ruliuri... plîngînd surescitat... m-au luat abia dimineaţa... eram epuizat, livid, redus la stadiul de plantă, golit de orice urmă de sine... marea devenise brusc liniştită... un soare imens se ridica la orizont... imaginea unei naturi extaziate, împăcate... m-au întins pe punte şi m-au lăsat acolo... priveam soarele, norii albi, vîrful catargului şi nu-mi doream altceva decît să fi murit... să fi murit... iar, mai încolo, m-am ridicat şi am cerut de mîncare... mi-au oferit-o generoşi... nu i-am mai urît atît de mult...
... iar altă dată eram sus pe catarg... trimis de propria mea inconştienţă... de permanentul conflict cu ceilalţi... demonstrînd ceva nimănui... navigam spre Creta... o noapte superbă de vară peninsulară... tulburată de o furtună teribilă... numai groaza mă ţinea de strîns de funii... imposibilitatea de a coborî şi atitudinea mea de frondă... pe care, desigur, n-am mai încercat-o niciodată... urlam... cei cîţiva camarazi de dedesubt îmi făceau semne disperate să cobor... îi ignoram... îmi afişam în toată splendoarea superioritatea gratuită... avantajul luat în lupta cu ei... inocenţa... la un moment dat am zărit o corabie în derivă... şi am strigat, "corabie la babord! corabie la babord!... în secret, într-un mod care mă tulbura fără să înţeleg de ce, întotdeauna am fost alături de inima largă a eroilor... de curajul vremurilor de azi şi de acelea ale vremurilor trecute... de curajul căpitanului corabiei noastre care, zărind corabia ticsită cu meteci, cu cîrma smulsă de vîltoare, tîrîtă ca o epavă şi pîndită de haos... el, omul căruia, cu o zi în urmă i-aş fi ironizat cu nesimţire moartea, căruia i-aş fi lăsat leşul sub colţii scîrboşi ai şobolanilor fără nici o milă, el, fără să pregete o clipă şi-a pus în gînd să urmărească epava printre crestele de spumă, s-a ţinut de corabia pierdută... şi pe o scîndură a scris cu litere de-o şchioapă: "curaj, nu vă abandonăm!... trei zile încheiate a luptat corăbierul cu urgia şi, în sfîrşit, i-a salvat pe toţi călătorii tîrîţi de vîltoare... cît de adînc încerc să descriu emoţia de pe chipul femeilor istovite, cu îmbrăcămintea sfîşiată, în clipa în care au fost smulse din groapa ce li se deschidea în faţă, pentru a fi urcate în corabia noastră... deopotrivă trăiesc şi înfrigurarea copiilor muţi de spaimă, cu obrajii ofiliţi, a bolnavilor ce trebuiau purtaţi în braţe, a bărbaţilor cărora le crescuse barba şi li se învineţiseră buzele... toate acestea erau ca o hrană întăritoare pentru sufletul meu... ca un drog... iată că soldatul grec ştia să facă şi altceva... iată că printre senzaţiile lui perverse, printre reflexe lui ucigaşe, se ascundea , chiar şi timid, o stranie umanitate... lui îi păsa... universul se întindea, aşadar, şi dincolo de orizontul lui de acceptare... totul se transforma într-o parte vie din propria mea fiinţă... şi eu eram cu toţi aceşti oameni laolaltă... suferisem cu ei, am fost acolo... trăisem experienţa... eram gata să-i iert... eram gata să redevin parte a lumii lor... să mă întorc umil la condiţia ce-mi fusese sortită... nu-mi mai lipsea decît un amănunt... un lucru minor... nu ştiu de ce nu îl găseam... nu l-am mai găsit niciodată...
... apoi, alte marşuri terestre... obositoare, lungi, monotone... stăteam întotdeauna în spate, cu bătrînii şi bolnavii... mărşăluiam alături de acele fiinţe obosite şi golite de orice vanitate... erau inapţi pentru lupte... majoritatea erau lipsiţi de braţe, sau de picioare, sau de cîte un ochi dar niciunul nu se ceruse lăsat la vatră... pentru că ştiau că acolo nu îi aştepta nimeni... pentru că urmau să ajungă bătaia de joc a civililor, a petrecăreţilor şi a tuturor acelora îmbuibaţi... pentru că ar fi urmat să rămînă dintr-o dată fără un sens explicit... iar soldatul grec iubeşte sensurile explicite... e înnebunit să ştie de unde încep lucrurile şi unde se termină... şi-ar ceda pînă şi mîndria proverbială în favoarea unei bucăţi de piatră pe care să scrie, "cu siguranţă"... iată de ce mărşăluiau şi ei în campaniile militare... conştienţi că erau victimile unui compromis umilitor... că le era interzisă implicarea... latrinele, vasele mari de apă, proviziile de hrană... acestea erau tot ce puteau atinge... păpuşi dezarticulate... rezervor de servicii umilitoare... stinse canalii... cît despre bătălii... nu puteau decît să le privească, cel mult... de pe margine... aşezaţi în locuri ferite... cu fundurile uscate pe cîte o piatră... strîngînd în mîini vreun smoc de iarbă galbenă şi închipuindu-se acolo, în mijloc... împărţind sentinţe de moarte... rotind săbii grele... înjurînd excitaţi şi croindu-şi poteci printre cadavre... visînd cu ochii deschişi... irosind ceea ce era deja irosit... zgomotul teribil al luptelor nu le mai putea furniza senzaţia existenţei la limită decît cu linguriţa... capete desprinse de trup... maţe tîrîte precum o trenă... jeturi de sînge fierbinte ţîşnind ca în grădinile egiptene... urlete şi tînguiri... fiare scrîşnind în flăcări şi scîntei... uimitoare exerciţii strategice... ei nu puteau decît să privească şi, la final, să facă ordine... să sape gropi pentru cei ucişi... să şteargă de la gură voma celor vii şi oripilaţi... să contabilizeze pierderile... să tacă...
...şi să pregătească pentru viitoarele campanii copiii de trupă... pe mine... le simţeam bucuria ştirbă... abandonul în braţele gîndului mincinos al autenticităţii atunci cînd ridicau sabia... dar nu ca să taie un duşman ci ca să mă înveţe cum să o fac eu însumi... mişcările de mii de ori repetate... glasurile lor răguşite şi pline de pasiune... grija faţă de amănunte altfel inutile... şi speranţa secretă că o parte din ei - partea aceea intactă, dimensiunea eroică - se insinuează astfel în propria mea personalitate... că în mîna mea dreaptă stă ascunsă, de fapt, mîna lor dreaptă, că instinctul meu de asasin este propriul lor instinct de asasin... că urletul meu de luptă este emis de propriul lor gîtlej ars de băutură, droguri şi experienţe interzise... că, devenit astfel depozitarul darurilor lor cele mai de preţ, aveam să le port cu sine şi, mai tîrziu - scăpat cu viaţă din confruntările iminente - aveam să le împart altora... cei nenăscuţi încă... cei la destinul cărora zeii încă negociau acolo sus, în Olimp... voiau să cresc mare, puternic, gata de arme la vîrsta virilităţii... gata să-mi apăr cetatea... bagajul genetic...