Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

6


Ştefan Caraman

22.02.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
...îi urmăream cu atenţie... executam toate mişcările pe care mi le ordonau... maimuţăream acelaşi strigăt de luptă... exersînd un exces de zel mincinos şi etalîndu-mi o falsă curiozitate... niciodată... niciodată n-am putut să mă abandonez într-atît încît să cred... întotdeauna judecata mea stătea precum un scut între sfaturile lor şi nevoia mea de învăţătură... făceam totul mai mult dintr-un calcul rece decît din pasiune... ei erau mîna care mă hrănea... adăpostul în faţa furtunii... mamă şi tată... ei erau punctul meu de reper... simţeam cum fiecare lecţie de luptă o oboseală rece se strecura între mine şi ei...o delăsare contagioasă... şi refuzul de a învăţa luptele... pancraţiul... etalarea aceea dezgustătoare de membre şi organe... de instinctul înlăturării... de crimă împotriva generozităţii... mai ales de cînd îi văzusem complet dezbrăcaţi... cu sexele lor uscate atîrnînd indecent... gîndindu-mă că voi ajunge ca ei... şi că doar luptele i-au făcut, în fond, neputincioşi... irosirea... abandonul... mă temeam să nu capăt acelaşi morb post arenă... acela al secătuirii de vlagă... al decadenţei...

... în schimb, începusem să fiu atras de filosofie... Didoris... un bătrîn soldat, orb, neputincios... îmi vorbea adeseori despre lucruri pe care nu le înţelegeam... dar mă atrăgeau, pentru că îmi puneau la încercare spiritul... mă căuta mai ales cînd simţea nevoia să vorbească... oricum nu-l asculta nimeni... îl vedeam cum pipăie dezinvolt cu creanga aceea de ienupăr, ocolind obstacolele şi venind în odăiţa mea modestă... se aşeza fără să întrebe, îşi fixa ochii morţi undeva în faţă şi din momentul acela îmi era imposibil să-mi mai aparţin... cuvintele bătrînului... îmi dezvăluiau lucruri uimitoare... în fiecare zi descopeream ceva nou, puternic, imuabil... descopeream că sînt tot mai mic dar, în acelaşi timp, tot mai puternic... după Didoris puteam ajunge stăpînul lumii... nu-mi lipsea nimic... eram dăruit cu toate... fiecare om era... fiecare om putea fi stăpînul lumii... mă punea să-mi privesc mîinile... şi încerca să mă convingă că în ele se cuibăreşte cosmosul... că un număr nesfîrşit de particule invizibile roiesc aparent fără logică prin ţesuturi... că pînă şi zeii sînt construiţi din acelaşi aluat... Muntele Olimp, zidurile Athenei, trupul masiv al Mariei, copiii nenăscuţi şi marea... toţi, toate se sprijineau pe o minuscula, incertă particulă, căreia el îi spunea atom... îl ascultam privindu-mi mîinile... aşteptînd ca acestea să izbucnească dintr-o dată... şi odată cu ele şi bătrînul şi odaia şi Athena şi întreaga lume... să mă transform în jerbe de lumină şi să mă pierd în palmele altui copil de trupă înfricoşat de adîncul mister al lumii... dar nu se întîmpla nimic din toate acestea... deschideam ochii nemulţumit cerşind o explicaţie... un răspuns... dar nu le-am primit niciodată... îmi spunea că trebuie să le caut... dar foarte rar...

... Didoris a fost al doilea meu tată... a fost singurul care mi-a arătat afecţiune... bătrîn, urît, invalid, dar detaşat... fusese desemnat să se ocupe de educaţia mea intelectuală... aveam deja doi ani de încartruire... crescusem puţin... îmi descopeream uimit transformările fizice... primele fire de păr de pe faţă... pe piept... pubisul... şi o nevoie acută care se traducea în erecţii... mă trezeam adeseori dimineaţa ud... cuprins de sfîrşeală şi teamă... obişnuit cu gîndul că tot ce elimină corpul este de rău augur... speriat că sîngele meu devenise dintr-o dată vîscos şi transparent... iar cînd Didoris a pătruns pentru prima oară în cămăruţa mea, am simţit o imensă ruşine... care venea de nicăieri... senzaţia nouă pentru mine de impuritate... mi-a spus că singura putere demnă de luat în seamă este cea a zeilor, deşi se îndoia serios şi de aceasta... mi-a cerut să nu mai tremur... şi nu am mai tremurat...

... la umbra vorbelor lui molcome... ferit pentru o vreme de orice influenţă directă a umanităţii transformate în regulamente cazone... ascultător la început... cuminte... învăţam... Didoris ştia să vorbească... multe din cuvintele lui nu-şi găseau în sinea mea înţelesul... uneori aveam impresia că-şi bate joc de mine... de naivitatea mea... bănuiam că se răzbună subtil pe simţurile mele vii, că suferă pentru simţurile lui moarte... şi îmi vorbea adeseori despre luptă... întotdeauna altfel decît eram instruit la lecţiile cu arme... de parcă le ura... sau le diviniza... găsea în aceasta o motivaţie pentru a trăi... îmi spunea, "orice luptă este prin natura ei imperfectă... pentru că cineva trebuie să piardă iar altcineva trebuie să cîştige... regulile sînt clare, nimic surprinzător, nimic care să te uimească, nimic care să-ţi împrospăteze pofta de viaţă... poate doar întîmplările neaşteptate... cele lipsite de orice morală şi care nu-ţi permit nici o analogie cu ceva cunoscut în istoria ta sau istoria celorlalţi"... obosea repede... se oprea şi îşi fixa ochii morţi pe chipul meu... ştiam că nu mă vede, ştim că nici măcar nu se gîndeşte la mine... dar mă simţeam de parcă eram pe loc înjunghiat... de multe ori, în tăcere, cu precauţie, îmi schimbam locul... încercam să ies din plasa nevăzută în care mă simţeam prins... n-am reuşit niciodată... oriunde mă aşezam Didoris mă aştepta... privirea lui seacă mă aştepta... m-am obişnuit greu cu aceasta... apoi am uitat-o...

... zeii... eram hotărît să aranjez lucrurile cu personajele acestea naive... pentru unii ei nu erau decît o modalitate practică de a cîştiga în lupte... pentru mine, însă, erau ceva serios... ca aerul pe care îl respir... sau cariile din gura lui Didoris - nu le-am suportat niciodată... uneori mă întrebam dacă nu cumva le avea tocmai pentru a mă enerva pe mine... din punctul ăsta de vedere între zei şi bătrîn nu e nici o diferenţă... de multe ori plănuiam să le flutur pe la nas o oglindă în care să se vadă... să le spun ce cred eu despre ei... sa le spun că nu sînt altceva decît un club jalnic cu mincinoşi...că, în realitate, tronau în mijlocul drojdiei sociale... că în spatele perfecţiunii lor absolute se ascundea abjecţia absolută... că nu poate fi considerat zeu acela care îţi arată adevărul fără cruţare şi în acelaşi timp te trimite la moarte... acela care îţi provoacă năluciri scînteietoare dar şi coşmare pline de murdărie... muream să le spun... să le transform judecata într-un circ jalnic... să le reduc proporţiile cosmice la cele ale unei comedii de stradă... una din aceea proastă în care se aruncă îndeobşte cu smochine... iar ei, aceia în care se găseşte deopotrivă duşmanul vieţii dar şi stăpînul înţelepciunii absolute, ei să se simtă umiliţi... umiliţi de propria lor creaţie... îi spuneam lui Didoris toate acestea... i le strigam în faţă... iar el nu vedea în declaraţiile mele fronde decît un motiv straşnic de a rîde... sau poate că nu voia decît să mă umilească arătîndu-mi, astfel, cariile...

... de fapt era singurul pe spinarea căruia îmi exersam fără limite spiritul rebel... îl jigneam fără nici un motiv, îi puneam tot soiul de întrebări stupide, îi spuneam că preferam două ore de somn bun decît peroraţiile lui sterpe... iar el nu spunea nimic... în schimb mă însoţea la teatru... intram cu el de mînă şi ne aşezam undeva lîngă intrarea actorilor... era singurul loc unde Didoris se transforma, devenea un altul... asculta cu nesaţ replicile actorilor... mă întreba şoptit dar cu fervoare cum era îmbrăcat fiecare personaj... dacă este jos, sau dacă e în picioare... dacă la scena morţii a căzut brusc sau a alunecat cu deferenţă... uneori strîmba din nas... alteori aplauda frenetic... singur, neînsoţit de aplauzele celorlalţi... mă întrebam ce vede cu adevărat Didoris... ce imagine poate avea dincolo de ochii lui stinşi, moartea... sau pasiunea... sau oroarea... îl întrebam la ieşire despre toate acestea, dar nu-mi răspundea niciodată... afişa din nou zîmbetul lui absent, cald, superior... şi schimba întotdeauna subiectul... revenea la retorica lui rece despre om, despre filosofie... aceleaşi prelegeri plictistoare despre transformare, despre conflictul contrariilor (şi cît de mult ar fi trebuit să înţeleg aceasta atunci)... aş fi putut să-i primesc învăţăturile... integral, generos... aş fi putut să devin discipolul visat de el... dar am înţeles că noi doi ne deosebeam fundamental... sau filosofic, aşa cum îi plăcea lui să spună...

... conflictul nostru pornea de la metafora războiului... Orb, neputincios, bătrîn şi aparent umanist Didoris iubea războiul... idolatriza lupta şi îi găsea un sens ultim... îi plăcea să-mi spună că războiul este tatăl tuturor, regele lucrurilor... sub privirile mele oripilate căzute pe trupul lui puţin şi secătuit de putere, găsea esenţial să-mi spună că războiul era acela generînd armonia lumii... singurul motor al transformării... îmi argumenta mereu cu zeii... îmi spunea că crima era un dar al lor adus umanităţii... să te organizezi, să concentrezi energii fizice şi mentale... să dedici propria existenţă crimei... să lupţi pentru anihilarea cuiva şi să rezişti împotriva anihilării... iată ce daruri ofereau zeii în viziunea lui Didoris... şi nu puteam să-l contrazic... deşi mie mi se părea absurd... pacifismul meu trăda o lipsă de motivaţie evidentă şi mă pedepsea mereu amintindu-mi aceasta... rîdea de mine spunîndu-mi că egoismul şi propriul instinct nu ajung ca să-ţi defineşti o poziţie în lume...eram o mostră a ceea filosofii greci nu-i găseau un sens, eram o entitate separată... o altă specie... în nici un caz om... "totul este echilibrat, nimic nu domină omul, nimic nu-l striveşte - nici ideea morţii sau gîndul vieţii de dincolo, nici conflictul ireductibil dintre Bine şi Rău, sau cel dintre trup şi spirit"... aceste cuvinte mă punea Didoris să le repet la fiecare întîlnire cu el... iar eu i le spuneam... fără chef... sau ironic... sau cîntîndu-le... nu mă lua în seamă... ştia că odată şi odată mă va învinge... nu conta dacă acesta avea să se întîmple vreodată, important este că el ştia aceasta... Didoris era grec... iar omul grec voia, înainte de toate, certitudini...

... într-un fel cred că se obişnuise cu mine... cu mine şi cu toanele şi ifosele mele... avea nevoie de mine... aşa cum eu aveam nevoie de el... de ce mergeam acolo, în odăiţa lui modestă şi plină pînă la refuz cu papirusuri?... ce frică adînc ascunsă în mine mă împingea de la spate?... ce groază?... uneori hotăram să rămîn acasă... să-l evit şi, încet încet, să-l uit... să mă dedic doar luptei, materialităţii, prezentului... toate suportabile, lejere... înconjurat de apa asta neagră... stelele de sus... luna... eu, singur... dar dincolo?... cîte grozăvii, cîte crime sau naşteri... cîte iubiri sau uri... în timp ce eu învăţam să rotesc o sabie... să îmi hrănesc tot mai palida ambiţie de a deveni un erou... de a prinde un loc pe vreun monument funerar în faţa cărora să se aprindă mult mai tîrziu flash-uri şi să se emită ipoteze istorice... sau să urineze vreun turist nesimţit... stăteam înconjurat de o linişte apăsătoare... meditam la tîmpeniile lui de om bătrîn... şi nu găseam nici o fisură... nici o exagerare inacceptabilă... mă simţeam inferior tocmai prin faptul că tindeam să complic lucrurile... sau să le văd complicate... eram inferior... "viaţa e mult mai simplă", îmi spunea Didoris, "tu o complici; numai pentru că eşti tînăr, inferior; o suspectezi de mistere, de legi ascunse şi sentinţe perfide... cînd de fapt ea nu face decît să te aştepte... simplu... tu stai aici şi mă asculţi pe mine... ceilalţi - oameni de tot soiul - sînt treji de-a binelea şi trec de colo în colo cu piciorul, călare sau cu cine ştie cum...unii nu privesc nici în stînga, nici în dreapta... aşa că nici nu vor afla vreodată de existenţa ta... îşi văd de drumul lor, preocupaţi, împinşi de la spate de tot felul de nevoi... pornesc dintr-un punct... trec prin mai multe alte puncte şi ajung, într-un sfîrşit, în punctul final... acolo unde trebuie să se oprească... fără prea mult zgomot... fără prea mare tămbălău... fără să ceară şi fără să dea... ar trebui să te împaci cu asta... ar trebui să îţi ajungă... ai da dovadă de înţelepciune acceptînd asta... dar e ceva înăuntru tău care se revoltă...simt cum se ridică la suprafaţă... simt cum te înţeapă"... îl detestam pe Didoris pentru că mă cunoştea... mă cunoştea atît de bine încît simţeam că nu-mi mai aparţin... iar tinereţea mea, aroganţa ei îmi tot cerea să-l elimin...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer