Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

7


Ştefan Caraman

01.03.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... persoana şi ideile bătrînului soldat m-au obsedat multă vreme... mă ataşasem de el... părea singurul din gloata aceea de rataţi căruia nu-i păsa... sau căruia îi păsa de totul... îşi conducea restul existenţial după o regulă numai de el ştiută... avea o formulă, un elixir... el nu suferea... purta pe frunte o lumină cum nu mai văzusem, dar eram prea fraged ca să îi adulmec semnificaţia... uneori, greşit, îl judecam ca fiind senil, alteori îi datoram o formă hazlie de nebunie... dar lui nu-i păsa... îmi spunea mereu că aparenţele sînt întotdeauna primele care pleacă, numai omul nu are răbdare să aştepte... atunci cînd a murit nici el nu a mai avut răbdare... luase cu el un întreg mister dar parcă îmi luase o povară... abia acum realizez că s-a stins nemulţumit... gestul lui disperat de la urmă aceasta era, în fond, o formă de reproş... căutase un discipol... era singurul lucru care îl ţinuse atîta vreme în viaţa... cineva căruia să-i lase singura lui şi cea mai de preţ moştenire - cîteva răspunsuri... căutase un discipol... nu l-a găsit... deşi, pentru mine, după ce l-am întîlnit, niciodată n-a mai fost la fel... îndoieli abstracte mi se cuibăriseră în minte... îşi făcuseră culcuş şi aşteptau cuminţi să mă maturizez... să cresc... să-mi asum îndoiala drept principiu de viaţă şi apoi să mă domine... şi nu puteam uita o frază pe care mi-o repeta cu încăpăţînare, ca pe o mantră... punîndu-mă să o repet după el... forţîndu-mă să o memorez..."să nu faci niciodată ceea ce nu trebuie să faci; să nu faci niciodată ceea ce nu trebuie să faci"... eu am făcut întotdeauna altfel...

... l-am surprins o singură dată nesigur, vulnerabil, uman... era drogat...astfel abătut, trist aducea doar de departe cu cel ce zilnic venea să-mi împărtăşească calitatea de a fi om... abia reveniţi după o altă campanie... una stranie... o campanie fără lupte... fără victime, fără sînge... cu un duşman hotărînd să fugă încă înainte de a a-l ataca... Didoris mai bătrîn ca niciodată... îngenunchiînd în faţa mea... vorbindu-mi..." toată viaţa mea am crezut cu tărie într-un singur lucru: că sînt un om de geniu... nu unul cu o inteligenţă sclipitoare... nu unul descoperind din negura cosmosului nu ştiu ce lege uitată... un om de geniu pur şi simplu... să zicem unul în care Zeii au înghesuit toate calităţile... şi puterea de a crede aşa ceva...şi cu cît mă gîndesc mai mult cu atît lucrul mi se pare mai verosimil şi mai firesc...ce-mi dă dreptul să cred atît în mine şi în geniul meu?...faptul că îmi place teribil să mi se spună Didoris?... nici pe departe... ceea ce fac în fiecare zi?...sînt primul care neg asta... nimic mai mult, nimic mai bun...toată credinţa geniului meu stă în lunga şi deşarta aşteptare a triumfului asupra naturii... credinţa pentru că altfel n-aş mai fi ajuns aici niciodată şi deşarta aşteptare pentru că la capătul ei mă aşteaptă tristeţea faptului consumat... a adevărului simplu că nimic nu se opreşte aici... ci dimpotrivă că abia începe... iar eu va trebui în curînd să mă retrag... şi-mi vine să spun: decît aşa, mai bine nimic... aş fi preferat să fiu un imbecil şi atît... un ratat ca atîţia alţii ce sprijină de-o viaţă pereţii lui Temistocle... dar nu... sînt superior... sînt superior atît cît să înţeleg că nu sînt destul de superior şi nimic mai mult... nu mai am mult de trăit... spre ca la final, să mă transform într-un copac sau într-o piatră şi să zac, în sfîrşit, în beatitudinea inconştientă a totului"... apoi s-a ridicat şi mi-a cerut să-i vorbesc despre poziţia omului în cosmos... lecţia din ziua precedentă... n-am ştiut, uitasem... m-a pedepsit şi m-a durut... dar, în sinea mea, deşi pierdusem un reper cîştigasem un părinte...

...dar am fost un elev bun... aşa că mă răsfăţau ca pe un prinţ... şi drept răsplată îmi permiteau să rătăcesc seara prin cetate... să mă joc cu ceilalţi copii... cei care aveau şi părinţi şi rude... şi pe cineva care să-i asculte... sau să-i mîngîie... mă apropiam pe furiş de locurile lor de joacă... îi urmăream discret şi timid... şi mă temeam sincer că nu îi înţeleg... că jocurile lor nu includeau niciodată vreo armă... că nimeni nu trebuia să cîştige şi nimeni nu trebuia să piardă... rîdeau tot timpul... vorbeau... părea că viaţa lor este ultimul lucru de care trebuie să ţină cont... ultimul lucru pe care trebuia să-l cunoască... îmi imaginam cît de simplu mi-ar fi fost sa mă bat cu toţi... sau să-i ucid... carnea lor albă... mişcările dezordonate... şi grija permanentă de a nu se murdări... sau drama lor atunci cînd se întîmpla ca vreunul să-şi păteze pelerina de joacă... mă întrebam dacă ei sînt aceia pentru care fiecare campanie de luptă ne aducea înapoi tot mai puţini... tot mai obosiţi şi irascibili... iar răspunsul nu-mi plăcea deloc... în sinea mea îi detestam... îi detestam sincer... dar, nu ştiu de ce, întotdeauna cînd mi se permitea să ies... reveneam acolo... întotdeauna acolo... atras ca un magnet... sau poate de o simplă fatalitate... şi îi urmăream fără să clipesc... fără să clipesc...

... mă furişam uneori pe la ferestrele înguste, prin curţi, curios să văd cum viaţa se scurge şi altfel... avid după alternativă, după mister... trîntiţi în patul lat, unic, comun, copii şi părinţi... în faţa unei mese: răspîndite de-a valma, inestetic, vulgar... îndesate pe gură anevoie şi fără plăcere... strivite între dinţii lor sănătoşi... mestecate fără milă, fără conştiinţa existenţei lor, mecanic... stoarse de vlagă şi savoare... alimentele sărăcăcioase zămislite de praful Peloponesului... răspîndite pe tabla de lemn a unei familii greceşti... indivizi plictisiţi... schimbînd cuvinte şi expresii, arar, printre dumicaturi... lehamitea aceea casnică... vînturile slobozite natural... răgîiturile şi tonurile neutre... ei bine toate acestea îmi lipseau... simplitatea familiei greceşti... pofta de risipire tăcută, insesizabilă, implacabilă... simplitatea, aceasta îmi lipsea... liniile clare, tuşele, desenul... lucrurile cu dimensiunile finite, logica lor măruntă... se ştergeau la gură cu mîneca şi conversau... taţii sorbeau întotdeauna dintr-o cupă cu vin roşu... mamele îşi alintau adeseori copii pînă le adormeau în braţe... o lume misterioasă pentru mine... o înşiruire de evenimente simple... mereu aceleaşi... mereu întîmplate... de parcă timpul se învîrtea în cerc... şi odată cu el şi cei de dincolo de fereastră... naivi, comuni, neştiutori... lipsiţi de orice apărare în faţa pericolului de afară... pericolul îndoielii... al punerii sub semnul întrebării... al refuzului propriei fatalităţi sau condiţii... plecam înainte de a începe să strig... pentru ca mai încolo să n-o mai fac niciodată...

...în schimb îi băteam teribil de uşor la şah... era un joc interzis... dar pe copii nu-i putea condamna nimeni... într-un tîrziu m-am apropiat de ei... înfrîngîndu-mi teama... m-au primit fără rezervă... erau atît de slabi... instinctul lor de conservare părea nul... pentru ei jocul era doar joc...nimeni nu se supăra şi nimeni nu era pedepsit... priveau uimiţi piesele de şah pe care i le şterpelisem unui bătrîn combatant... chior şi nebun... cele 64 de pătrate... modul misterios în care erau dispuse acele figurine... şi lupta lor surdă... fără vărsare de sînge... fără zgomot şi, înainte de toate, fără durere... era un joc interzis... pentru că era persan... un joc duşman... ca şi cadînele lor... care nu se deosebeau cu nimic de tîrfele Athenei... iar eu eram posesorul acelui joc... le desfăşuram asemenea unui fachir... tăcut... cu privirea aceluia care stăpîneşte... cu mişcările sigure... abuzînd de întîrzieri şi nazuri... întreţinîndu-le curiozitatea, chinuindu-i... jucam pînă noaptea tîrziu... le simţeam interesul... fără să vreau purtam cu mine germenele revoltei... al anarhiei... ştiau că nu aveau voie şi totuşi jucau... timizi, înfricoşaţi ca în faţa unei pedepse... gata să primească sacrificiul şi nehotărîţi în acelaşi timp... încordaţi, jenaţi, aprinşi... îi aveam în mînă... o, zei! îi aveam în mînă... atingeau piesele acelea din lemn... le adulmecau... consimţeau la actul subversiv al nesupunerii... copilăria le era ameninţată şi nu era nimeni acolo care să îi apere, să îi protejeze... nimeni, în afară de mine... eram zeul lor minor, idolul efemer la picioarele căruia îşi depuneau încrederea, cenzura şi siguranţa... ştiam, niciodată nu-mi va mulţumi cineva pentru asta...

... cînd l-am adus prima oară m-au privit cu neîncredere... pipăiau piesele frumoase sculptate din os de cal şi nu spuneau nimic... păreau nişte artefacte trimise din cine ştie ce zare obscură sau nişte obiecte puse să le pervertească naivitatea... atunci am început să le povestesc... despre lucruri necunoscute, în fond, mie... despre ce ascundea frumuseţea lor aparentă, despre uimitoarea lume disimulată în aranjamentul lor pe tabelă, despre tot ce poate aduce cu sine simpla lor manipulare... numai eu ştiam că totul era rodul unei fabulaţii... că habar nu aveam despre regulile acestui joc... numai eu ştiam că minţeam cu neruşinare doar ca să le cîştig respectul, supunerea... O, zei! cît aş fi vrut atunci să am dreptate... să îmi confirme atunci cineva că totul era veridic... că tot ce inventa imaginaţia mea vie era pur şi simplu adevărat... că mulţimea de pioni mişcată după bunul meu plac trăia drama propriilor eşecuri... sau că, dimpotrivă, jubila în faţa unei victorii... era locul în care împăraţi şi nebuni, cai maiestuoşi şi împărătese tulburătoare, cetăţi inexpugnabile şi cete de soldaţi, toate de-a valma se puteau ridica sau puteau dispare în neant după bunul meu plac... despre aceste lucruri le vorbeam copiilor aproape idioţi ai Athenei... despre puterea nemaintîlnită ascunsă în creierii lor... despre cît de frumos este construieşti o lume, să o domini şi s-o păstrezi... sau s-o dărîmi... mă ascultau cu gurile căscate şi fiecare nedumerire a lor mie îmi dădea putere... iar eu eram, la rîndul meu, un subiect pus să le incite imaginaţia... cu naivitatea vîrstei eram teribil de curios să ştiu cum arătam acolo - în spatele ochilor lor larg deschişi... eram în stare să îi sacrific pentru asta...

... reveneam în cazarmă întotdeauna mai trist... mai abătut... pentru că tovarăşii mei de joacă îşi doreau să îmi semene în aceeaşi măsură în care eu doream să le semăn... începuseră să mă urască... îi vedeam cum se coalizează împotriva mea, cum se organizează... instinctul lor versus instinctul meu... de cîteva ori au vrut să mă bată... numai înfăţişarea mea aparent războinică i-a ţinut deoparte... şi cît aş fi vrut să fiu ca ei... iar ei semănau tot mai mult cu ceea ce reprezentam, de fapt, în ochii lor... nu acela care eram - un soldat, un individ construit din muşchi, ură şi, înainte de toate, de o dorinţă aprigă de a învinge, de a domina şi supune... mă invidiau pentru independenţa mea de faţadă... eram exemplul pur al independenţei precoce... O! Zeus, numai tu ştii cît aş fi vrut să îi înlocuiesc... să suport eu cearta tandră a unei voci de femeie... obosită dar caldă... să mi se aducă la masă şi să mi se ridice de pe masă... să-mi izolez existenţa între pereţii perfecţi ai monotoniei... să cresc dirijat... să învăţ un meşteşug... să-l practic cu plăcere şi să ajung la bătrîneţe fără să o cunosc...sau să merg la şcoală... să învăţ să cînt la harpă sau la liră... să cînt în cor versurile marilor poeţi... să-mi instruiesc mintea într-un mod corect şi monoton... să mă maturizez fără accidente existenţiale... fără complexe acumulate din diverse cauze... să capăt o poziţie în cetate... fără prea mare importanţă... să fiu un anonim ilustru... necunoscut de istorie, rătăcit... dar n-a fost aşa...

...şi mă simţeam cu mult mai însingurat... fără nici o direcţie... eram diferit... nimeni nu mă mai putea convinge de contrariu... simţeam cum cresc altfel... cum învăţătura lor se transforma în mine în altceva... cum efectul era de fapt unul invers... fiecare nouă lovitură învăţată mă făcea tovarăşul celui cu care urma să lupt şi nicidecum adversarul lui... strigătele de luptă erau doar nişte croncănituri sinistre de care mă amuzam în secret... ideologia, frazele sforăitoare despre calitatea omului grec nu aveau nici un efect atîta vreme cît le spălam himationul plin de mizeria arderilor de peste zi... iar cînd se adunau să-mi dea onorul... mie!... întreaga fiinţă mi se umplea de greaţă... abia aşteptam să coboare serile călduroase şi calme ale peninsulei... să mă retrag în încăperea mea... sau să sar gardul şi să ajung la teatru... dizidenţele mele difereau mult de dizidenţele lor... pentru că fiecare simţea nevoia să facă ceva secret... ceva de care să nu ştie nimeni... ceva care să-l individualizeze nu faţă de ceilalţi ci faţă de propriul sine... singura cenzură înaintea pericolului de a-şi uita pînă şi numele... propria identitate... istoria... ei se furişau prin dedesubturile sordide ale Athenei... risipindu-şi eu-l prin vaginuri sau recte incerte... declanşînd scandaluri monstruoase în care să-şi etaleze calităţile de combatanţi... în care să-şi verifice doza reprimată de groază... eu îl admiram în secret pe Eschil... sau, poate mai degrabă, şansa lui de a fi unic...

... eram precum un spin înfipt în călcîiul lui Achile al fiecărui soldat elin... nu aveam cu cine discuta... schimbul de cuvinte era întotdeauna într-un singur sens... eram întotdeauna invitat la ospeţele lor victorioase... ale celor care scăpaseră cu viaţă... îi vedeam cum se bucură... cum îşi descarcă nervii întinşi la maximum bînd şi destrăbălîndu-se... îmi povestea cît de curajoşi fuseseră acolo... cît de uşor fugiseră oştile adverse... cum înotau ei prin bălţile de sînge şi cum se opreau din cînd în cînd ca să-l bea... iar eu îi ascultam... afişînd un zîmbet imobil... arătîndu-le dinţii mei încă fragezi... şi dînd din cap... aprobîndu-i... după care dispăream subit în spatele corturilor luminate de jarul grătarelor... şi începeam să plîng... devenisem confidentul latrinelor de după corturile dispuse în cerc... plîngeam în linişte... nici eu nu ştiam prea bine de ce... încă nu începusem să-mi pun problema complexităţii fiinţei mele... încă nu eram conştient de potenţialul meu distructiv... de faptul că în mine se ascundeau - ca într-un cal troian - dezordinea şi îndoiala... groaza şi mila... laşitatea şi trădarea... plîngeam fără un motiv explicit... apoi reveneam în tabără şi îi lăsam să-şi bată joc de mine... îmi dădeau să beau... şi beam pînă îmi pierdeam conştiinţa... iar ei îmi îndesau vin pe gît şi mai abitir... fără să ştie ce prăpastie se căsca între noi... fără să realizeze că îşi adăugau la activ încă un duşman... unul ascuns... perfid... inconştient chiar el de propria sa putere... adormeam însoţit de rîsetele lor inestetice şi de sentimentul că mă cîştigaseră... dar nu era departe vremea cînd urma să mă trezesc... încă nu-i uram... o, nu, nu-i uram încă... îi toleram... cu o discreţie deplină... prea subtilă totuşi ca atenţia lor mereu trează să o perceapă... nu ieşeam niciodată în evidenţă... eram doar un orfan... unul căruia zeii îi hotărîseră o soartă mai bună... încă nu-mi conştientizam puterea... aşteptam o maturitate mereu amînată... iar aceasta întîrzia să ajungă...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer