Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

8


Ştefan Caraman

08.03.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
...împlinisem totuşi 16 ani... dar abia după alţi doi am fost pentru prima oară la teatru... artiştii cetăţii... ei, da, alături de aceştia nutream o admiraţie secretă... modul lor alambicat de a ne servi iluzii... poveştile lor eroice... cîntecele lor triste sau vesele... spectacolele lor... tragediile acelea care îţi storceau lacrimi, deşi realitatea te încredinţa la fiecare pas că totul e o minciună... sau că, dacă acele teribile poveşti chiar se întîmplă, nu ai nici un motiv să le iei în seamă... în materie de umanitate totul e permis, îmi şoptea în fiecare noapte glasul răguşit al lui Ares... şi totuşi eram atras de ele... mă uimea modul în care oameni atît de delicaţi puteau născoci poveşti atît de teribile... stînd în cămăruţele lor mizere, sau furînd de prin crîşmele cele mai infecte frînturi din conversaţiile stropite cu vin şi droguri ale soldaţilor întorşi de la luptă... sau ale amanţilor secreţi ai marilor dive ale Cetăţii... sau preoţilor intraţi în conflict cu zeii... sau călătorilor ciudaţi venind de nicăieri spre a se îndrepta spre nicăieri... îi vedeam întorcîndu-se acasă însoţiţi de febra descoperirii recente... aruncîndu-se asupra sulurilor de pergament... şi aşternînd cuvinte care nu le aparţineau... întîmplări netrăite de ei... senzaţii şi sentimente neîncercate... dar toate ca şi cum ar fi aparţinut fondului lor existenţial... ca şi cum, pradă unui vis puternic, sau al unui şoc neaşteptat, toate le-au revenit în memorie dintr-un trecut incert... ca şi cum toate au revenit acasă... şi, înainte de orice... nevoia de a le povesti... aviditatea şi fervoarea cu care erau împinşi de la spate de chinul împărtăşirii... al dăruirii interesate... al gîndului secret că astfel puteau construi o lume pe care să o conducă numai ei... numai ei... poate de aceea îi admiram şi îi invidiam în acelaşi timp... pentru că eram asemenea lor... pentru că şi eu aveam ceva de povestit... pentru că nu eram un om dintr-o bucată... pur şi simplu pentru că eram altfel...

... mergeam la teatru pe ascuns... îi minţeam că merg la prostituate... îmi rîdeau în spate... de la experienţa cu Maria îmi puteam permite şi această minciună... deşi nu era o minciună întru-totul... am mai vizitat-o... era întotdeauna acolo... mă aştepta... de cîte ori mă vedea intrînd pe uşa casei ei... chipul ei căpăta o paloare aparte... era în acelaşi timp vesel şi în acelaşi timp trist... de cele multe ori mă întreba ce caut acolo... numai cîteodată mă primea fără să-mi spună nimic... de parcă ştia totul... sau de parcă nu avea nici un sens... era urîtă... era hidoasă... putea pună pe fugă cu uşurinţă cel mai încins bărbat... estetica era pentru ea o chestiune de mult rezolvată... dar mă iubea... o simţeam după cum mă îmbrăţişa... toată urîţenia ei funciară... expresia dezagreabilă din colţul gurii, furiile, mirosurile... toate dispăreau... sau se transformau într-un parfum unic, de a cărui valoare numai eu eram în stare să mă bucur... mă aşeza cu grijă între picioarele ei... îmi îngăduia orice naivitate... în zilele ei triste mă lăsa să o sărut pe gură... avea buze grose şi crăpate... iar între ele se frecaseră mai mult de jumătate din falusurile Athenei... socotind doar cetăţenii liberi şi militarii... îi plăcea să-mi povestească despre asta... închipuindu-şi că poate voi ajunge să o detest... sau să resping... toate amănuntele scabroase... toate descrierile... iar eu îi sorbeam cuvintele... puteai scrie cu uşurinţă un roman... sau o piesă de teatru... era clar? în mine funcţiona un mecanism, anapoda... un ceas care înainta în sens invers... fiecare încercare a ei de a se discredita avea pentru mine o cu totul altă semnificaţie... ea dorea să o resping iar eu o divinizam... ea încerca să mă umple de scîrbă, de oroare, iar eu experimentam pentru prima oară generozitatea... după care făceam dragoste... se mişca cu grijă... nu lăsa nici o parte a corpului ei să mă ignore... mi se oferea tăcută, fără pretenţii... mi se oferea de parcă îmi mulţumea... ca şi cum s-ar fi oferit sieşi... numai cu mine căpăta ego... numai cu mine se simţea unică, puternică... şi numai cu mine putea dărui...

...pînă în ziua în care am găsit-o moartă... era întinsă în aceeaşi poziţie sfidătoare la adresa oricărei convenţii... de parcă dormea... sau de parcă primea vreun nou client în măruntaiele ei des vizitate... indiferentă... stranie... dar fără să se mai bucure de intrarea mea şovăielnică... îndelung exersată... numai pentru că îi plăcea... îi plăcea să mă vadă ruşinîndu-mă în faţa trupului ei dezgolit... îi plăcea să simtă rezistenţa inconştientă a mîinii mele atunci cînd o conducea delicat spre labii... zîmbetul meu strîmb... bătăile inimii... modul stîngaci în care îi căutam orificiile... plînsul meu deznădăjduit atunci cînd îmi aminteam că nu am nici un trecut... sau cînd ejacualm precoce... îi plăcea tot ce însemnam... tot ce mă caracteriza... pînă şi visele mele de a ajunge vreodată actor... evoluînd dezinvolt în faţa mulţimii mute şi uimite de atîta virtuozitate... de atîta patos... de atîta tragic... se bucura odată cu mine şi jur că bătaia ei din palme valora mai mult decît toate arenele Athenei... uralele ei echivalau cu urletele a mii de spectatori exaltaţi... iar viaţa ei... viaţa ei părea a căpăta din nou un sens...

...femeia asta era acum moartă...o priveam mut şi incapabil de vreun gest... de o lacrimă... de un bocet... lîngă ea răsturnată o sticluţă păstrînd un rest dintr-un lichid verde...am întors spatele acelei imagini într-un protest inutil... refuzînd evidenţa... acceptînd ura oarbă... durerea...chinul... şi un sentiment acut al vinei... pentru că mă recunoşteam în spatele acestui final dezastruos... sau poate fericit... n-a lăsat nici un semn evident... am început s-o lovesc... pumnii mei încă cruzi intrau în carnea ei moale precum coarnele unui berbec în lîna umilă a unei oi rebele... o loveam cu precizia unui ciocan... cu violenţa unei catapulte... iar ea primea cu stoicism această ultimă dezlănţuire... etalată în regim special... primea revărsarea furiei mele ca pe un premiu... şi în adîncul sufletului meu ştiam asta... ştiam că fiecare dintre noi face exact ceea ce trebuie să facă...nici un metru în lateral...nici o secundă mai devreme sau mai tîrziu... totul după ceas... victime responsabile ale destinului... împlinindu-i conştiincios agenda... şi nazurile...

... atunci cred că m-am întrebat prima oară cine sînt eu... ce vreau... am început să-mi caut motivaţiile, sensul... secretul simplu al existenţei sub nivelul genunchiului... mă durea că o pierdusem... era prima pierdere pe care o resimţeam ca atare... nu dispariţia tatălui meu, nu moartea mamei mele, ci moartea unei curve urîte şi împuţite din subteranele Athenei... Maria... Maria mea... dar căpătasem, în acelaşi timp, încredere... învăţasem că orice întîmplare care nu atentează direct la fiinţa mea este suportabilă... şi mă întăreşte... n-am urît pe nimeni după aceea... n-am alergat la templu ca să-i înjur pe zei... nu spuneam că lumea e putredă iar pămîntul un gunoi... turmă bocitoare şi tîrîtoare, umblînd cu leacuri pentru muribunzi... inşi care caută să despice firul în patru... pentru că mă mulţumeam cu puţin... nu pretindeam nimic mai mult decît mi se cuvenea... nu cunoşteam cultul puterii şi nici aroganţa mascată extremei umilinţe... ştiam doar că sînt eram încă zdravăn şi bine legat... că urma să devin un soldat curajos... că aveam să trec prin patul multor femei... că pe unele aveam să le iubesc, iar pe altele doar să le supun...că urmam un drum existenţial sănătos... foarte puţin accidentat, foarte puţin ocolitor... monoton dar sigur... şi mai ştiam că braţul meu purta într-însul un sîmbure de istorie... o sămînţă a dialecticii... un scop... că în momentul acela eram fără de moarte... şi dacă asta credeam însemna că sînt fără de moarte... eram suveranul a tot ceea ce înseamnă viaţă... o singură lume mă ştia şi anume cea mai largă - eu însumi... practicam frenetic egoismul... nici acum nu sînt sigur dacă nu cumva în spatele acestei încrederi nu se ascundea, de fapt, o crudă disperare... dacă nu cumva îmi inoculam aproape inconştient o minciună... un antidot produs de instinctul meu de conservare... şi nici acum nu-mi explic de ce, mult timp, după aceea, m-am trezit trecînd prin faţa cămăruţei ei sărăcăcioase... apoi pe zidul de la intrarea în cetate...

...la teatru... intram întotdeauna deghizat... era, altfel, o ruşine să-ţi iroseşti puterea trupului şi sănătatea minţii în jocul subtil al iluziilor din inima arenei... stăteam chiar la marginea ei...în genunchi...înghesuit între tinerii meteci şi sclavii cu o soartă mai bună... privind fascinat la prezenţele fantomatice dinaintea mea... sorbindu-l din priviri pe Eschil, aşezat întotdeauna în loja oficială, alături de oamenii Aeropagului... un individ puţin la trup, dar cu o privire diabolică... crudă... sau aşa îmi plăcea să-l văd... cocoţat pe necazurile şi bucuriile noastre... peste tot ce însemna a fi om... călărindu-ne cinic şi hrănindu-ne arareori... cu oglinzi... îl invidiam pe insul acela cu o soarta aproape identică cu a mea... curajul lui de a-şi depăşi condiţia... curajul de a-i privi pe toţi de sus, subtil dispreţuitor... şi farmecul cu care reducea totul la răspunsurile lui... piesele... o lume întreagă să construia acolo în faţă... de parcă zeii consimţeau că înşişi ei reprezintă prea puţin... sau că au încetat să mai cuprindă totul... şi îi lăsau pe oamenii aceia misterioşi... cu voci şi gesturi studiate... să desăvîrşească ceea ce ei nu reuşiseră pînă la capăt... crime... ritualuri... conspiraţii... farse... acrobaţii... nimic nu părea a fi lăsat la o parte... nu trebuia decît să participi... şi dintr-o dată te trezeai drumeţ confuz pe lung traseu iniţiatic... fiinţa ta căpăta o altă dimensiune... lucrurile mici ţi se păreau de-a dreptul mici... iar cele mari... o, cele mari erau de-a dreptul îndepărtate... dar atractive... îmbietoare... pentru că îţi doreai mai mult... şi mai mult... şi mai mult... rotiţă infimă a unei imense maşinării care, iată, te accepta în intestinele sale...şi pentru care supunerea constituia unicul şi cel mai acceptabil preţ... umilinţa... iată ce descoperisem eu cu uimire... umilinţa... faptul de a lăsa lucrurile în mersul lor firesc... de a le descoperi şi de a le admira... fără trufia dominaţiei... fără impulsul de a le cuceri... fără impulsul de a le transforma... iar viaţa mea la cazarmă devenea tot mai insuportabilă...

...brusc superiorii mei au început să se ferească de mine... şi mă ignorau cu premeditare... mi se adresau distant şi mă supuneau la tot felul de cazne... îmi spuneau că am crescut, că trebuie să fac cunoştinţă cu maturitatea... fiecare zi devenise un astfel de prilej... iar eu credeam tot mai mult că nu merit nici un pic de respect... în vremea aceea slăbisem mult... făptură fantomatică traversînd curtea cazarmei în sus şi în jos, fără un scop anume... la ore imposibile... adoptînd cele mai deosebite mutre... eram privit cu coada ochiului...o, ştiam atît de bine că sînt urmărit... că devenisem dintr-o dată o persoană incomodă... aerul meu subversiv li se depunea la picioare precum un clei... îi împiedica să meargă în linie dreaptă, aşa cum erau obişnuiţi... trebuia să ţină cont şi de mine... de ceea ce lor li se părea a fi ifose... eram prea mic totuşi pentru a fi pedepsit fără vină... ca orice matur... gratuit... bărbăteşte... dar eram prea mare pentru a mai fi ignorat... mă aflam la vremea ultimelor pregătiri... aveam deja în faţă tabloul vast al unui viitor incert... pete de culoare... linii întrerupte şi mult, mult gri... nici un personaj pozitiv, nici o faţă prietenoasă... numai geometrii imperfecte şi degradeuri din care puteai trage orice concluzie... iar înapoi... acolo nu mă mai aştepta nimeni... trecutul meu se risipea în cîteva detalii nesemnificative... obişnuisem să nu mai apelez la persoanele fantomatice care mi-l populau... obişnuisem să renunţ la ceea ce am fost... dar nu găsisem încă ceea ce trebuia să fiu...
... de fapt, ce îmi lipsea...? ce făcea ca indivizi atît de asemănători mie, mirosind la fel, înfulecînd aceeaşi hrană, eliminînd aceleaşi reziduuri, respirînd acelaşi aer, împărtăşind acelaşi ev, să-mi pară totuşi atît de îndepărtaţi?... aş fi vrut să nu ştiu, să trăiesc veşnic cu această întrebare... să-mi incit permanent raţiunea cu soclul naturii mele superioare... dar nu era aceasta... nici pe departe... ceea ce ne despărţea provenea nu din calităţile mele ci din lipsa lor... eram diferit pentru că purtam în mine mult mai puţine decît purtau ei... experienţele mele, trăite sau potenţiale... senzaţiile mele... pasiunea de a trai, de a domina şi de a fi dominat? aleatoriu, ilogic, disperat... fervoarea evoluţiei pe linia subţire a sîrmei suspendate... generozitatea renunţării de sine... nepăsarea... nebunia de a face lucruri gratuite fără a avea cunoştinţa măsurii lor... fără teamă, fără complexe şi fără mine... cît mai puţin cu mine... ce ofeream eu în competiţia existenţei?... ce aduceam eu la fondul comun al umanităţii, al grupului în care nimerisem? nimic altceva decît frică... o frică ancestrală de tot ce însemna transformare, de tot ce îmi era străin de tot ce exista dincolo sau în afara permisiunii mele exprese... un psihic labil, o natură îndoielnică şi o permanentă înclinaţie către nihilism... acesta eram eu... apărarea Atheniana nu avea nevoie de mine... în aceste condiţii, socoteam dreaptă posibilitatea suprimării mele fizice... dar refuzam din răsputeri ca aceasta să se întîmple...

... nu mă puteam obişnui cu moartea Mariei... o revedeam adesea în cele mai diferite ipostaze şi la cele mai nepotrivite ore... de obicei, noaptea... ţineam ochii închişi... insensibil la lumina de afară a lunii pe care i-o povesteam întotdeauna după o noapte de dragoste... îi plăcea să îi vorbesc, iar eu îi vorbeam... nu îmi răspundea niciodată... de fapt, nu cred că mi-a vorbit vreodată serios sau matern... uza întotdeauna limbajul argotic al tîrfelor... rîdea mult şi mă ironiza la tot pasul... uneori, ca să-şi bată joc de mine, îmi refuza avansurile... sau îmi oferea ca obiect al stingerii poftelor mele juvenile fundul... alteori îmi cerea bani... odată m-a aruncat în stradă... aş fi putut să mă simt jignit, eram tentat uneori... aş fi putut să o las acolo şi să plec la alta sau să renunţ la statutul meu heterosexual... dar dincolo de aparenţe îi simţeam căldura... eram singurul bărbat asupra căruia îşi putea dezvălui feminitatea... capriciile, jocul... cu mine redevenea femeie şi îşi exercita lacom acest drept... cu mine era o femeie deosebită, aşa cum pentru ea eram un bărbat deosebit... eram două individualităţi care nu-şi găseau locul... apoi a rămas numai una... întinsă pe patul ei din lemn de ienupăr... resimţeam dureros lipsa mirosului greu emanat de părul nespălat... lipsa sexului ei vîscos spre care mă grăbeam întotdeauna înfrigurat... instinctiv căutam cu mîinile geografia generoasă a trupului ei disproporţionat... sînii imenşi... fesele căzute şi moi... cutele de grăsime de deasupra burţii... obrajii întotdeauna roşii şi asudaţi... nu găseam decît un sex bărbătesc înecat în propria-i spumă... şi o supărătoare senzaţie de usturime, imposibilă...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer