...şi am obţinut-o în subteranele umede şi reci ale Athenei... Maria era o femeie grasă şi urîtă... îşi petrecea mai tot timpul întinsă pe spate sau pe burtă... călărindu-se cu tot ce era sau aducea a bărbat... asudînd, înjurînd, negînd... exercitîndu-şi dreptul de a fi odioasă... Maria era o tîrfă... la care am fost adus aproape cu forţa de cei ce mi se păreau atunci a-mi fi prieteni... după ce m-au surprins în spatele unei stînci în afara cetăţii masturbîndu-mă... eram transpirat... roşu şi uimit de frumuseţea vestalei care acceptase să-şi dezvelească formele în faţa imaginaţiei mele hămesite... în realitate nu o văzusem niciodată... dar eram sigur că există undeva... ştiam... zeii nu au fost niciodată nişte zgîrciţi... îi gînd îi vorbeam... îi vorbeam despre ea... îi spuneam cît de dreaptă fusese natura cu ea şi cît de dreaptă şi cu mine... mixam pentru ea cele mai năstruşnice glume... inventam cele mai perverse jocuri... iar ea le accepta cu superioritatea unei zeiţe... pe toate... nu mai conta că încheietura mîinii îi transmitea creierului pulsiuni dureroase... apoi chipurile acelea fioroase de satiri... centaurii trimişi fără nici o îndoială de Ares... trăgînd nu de ea ci de mine... hohotind demonic... camarazii...
...mă privea superioară şi obosită... stătea întinsă într-o rînă pe patul ei din lemn de ienupăr... o priveam la rîndu-mi dar speriat... ţinea ochii abia întredeschişi şi respira greoi... părea un animal mitic scăpat din Hades... hidos, insensibil, perfect... simţeam că ceva teribil avea să mi se întîmple... ceva nemaivăzut şi imposibil de oprit... am încercat să fug dar cei doi camarazi m-au ţinut strîns... rîdeau zgomotos şi incitaţi... înaintea lor urma a se consuma imediat sacrificiul unui puritan... în curînd aveam să fiu ca ei... şi nu doream... numai Zeus din Olimp ştie cît de mult îmi era frică... nu de femeia aceea prăvălită precum un cadavru... fără sentimente, fără forme, fără milă... ci de propria mea devenire... de ceea ce urma să mi se întîmple de atunci încolo... de locurile noi şi sălbatice care mi se deschideau brusc în faţă şi pe care eu trebuia să le parcurg... pînă la capăt... m-am apropiat... nu mi-a spus nimic... probabil că totul era aranjat de înainte... nu mi-am scos decît penisul... mi-am păstrat pe mine zalele, pantalonii, încălţările... într-un soi de revoltă mută... sau doar din naivitate... pentru că nu ştiam că în faţa unei femei se cuvine să te dezbraci mai întîi...
...am pătruns-o... icnetul meu s-a pierdut printre hohotele celorlalţi care mă asistau fără nici o jenă... mă mişcam ritmic... uimit de propria-mi erecţie... etalîndu-se parcă împotriva mea... se mişca şi ea... Maria... îi simţeam sudoarea amestecîndu-se cu a mea... lipicioasă, caldă, fetidă... cărnurile grele... expresia impenetrabilă a feţei ei... de parcă se ruga... sau de parcă refuza să gîndească, să simtă... mă gîndeam că dacă acesta era farmecul erosului, greşisem fără îndoială lumea... sau specia... îmi era deja teamă de final... de faptul că mă voi ridica intempestiv de pe acest munte inconsistent şi mă voi repezi afară... ca să vomit... îmi era teamă de ridicol... de poziţia mea şi aşa nesigură între maturii care se oferiseră să mă iniţieze... eram gata să clachez... mă pregăteam să pierd lupta... dar am avut atunci o revelaţie... femeia aceea, Maria, mă ajuta... într-un mod subtil, invizibil pentru alţii... mişcarea corpului... mîngîierile... respiraţia accelerată... grija pentru penisul meu crud care rătăcea adeseori calea... toate acele semne care ţi se transmit fără acordul tacit sau nu al raţiunii... Maria mă ajuta... m-am relaxat pe loc... i-am acceptat mîngîierile şi, la rîndul meu, am început să o mîngîi... am început să-i vorbesc... şi mi-a răspuns...
... iar cu mult înainte de aceasta am crescut ca orice grec modest, la marginea cetăţii... care avea o mamă şi un tată... cetăţeni medii ai cetăţii... oameni importanţi prin număr şi nu prin semnificaţie... adaptaţi timpului şi filosofiei locului... fără trecut şi fără viitor... desene vii... materie... şi prima mea copilărie... eram tot mai mult atras de cîmpiile ce se deschideau înainte... m-am născut cu ele în faţă... am fost educat cu prezenţa lor... cu stîncile albe care abia se zăreau la orizont... cu prezenţele fantomatice ale crescătorilor de animale... misterioşi, tăcuţi, temători... vînzîndu-şi produsele la poarta Cetăţii... grăbindu-se să părăsească mostra aceea monstruoasă de umanitate concentrată... viermuiala de rase şi sexe... cu cetele răzleţite de oşteni venind sau plecînd aducînd cu ei parfumul misterios şi interzis al morţii... intonînd cîntece ciudate... îi priveam cu invidie şi cu ochii imaginaţiei deschişi larg... ne lăsam mucii să ni se scurgă pe faţă ca o ofrandă adusă naivităţii sau poate ca o revolta a ceea ce eram alături a ceea ce ne doream să fim... după ce se îndepărtau suficient aruncam cu pietre... îi goneam inconştienţi şi naivi... ei erau aceia care ne înlocuiseră toate celelalte iluzii ale copilăriei... pe vremea aceea se duceau multe bătălii... mereu zăream femei plîngînd după soţii căzuţi... mereu comunicate şi agitaţie... planuri de luptă şi încorporări forţate...o epocă agitată chiar şi pentru istoricii ce urmau să vină şi să scrie... numai noi la marginea Cetăţii... închipuindu-ne că odată aveam să revenim din luptă victorioşi... în sfîrşit victorioşi... anunţînd masa aceea de greci înfricoşaţi că groaza lor se sfîrşise...
... dar aceasta la o vîrstă foarte fragedă... umblam desculţ prin praful alb al cetăţii... fără griji... fără întrebări... în virtutea unui automatism de care nu eram conştient... mă bucuram din orice, iar plînsul meu nu era altceva decît o odă a acestei stări de fapt... făceam notă comună cu arhitectura locului... eram un corp printre corpurile măcinînd zilele prospere ale Athenei... furam din fructele neguţătorilor... fugăream caprele ţăranilor urît mirositori... aţipeam sub soarele cald al Peloponesului... îmi amintesc vag hainele largi în care umblam, străbătînd alături de ceilalţi copii străzile înguste... văzut de sus, păream o bucată de cîrpă lăsată în voia curenţilor de aer cald... împinsă de colo colo... manevrată grosier şi sincer... lăsată parcă să-şi exerseze libertatea pînă mai tîrziu cînd, desigur, avea să fie oprită într-un mod aleatoriu de un zid... asimilată imediat de geografia acestuia... topită în imobilitatea lui săracă... dar numai văzut de sus... pentru că, văzută de jos, cîrpa aceea căpăta un oarecare farmec... un anume sens şi logică... şi avea şi un nume...
... mai tîrziu... am crescut fără părinţi... tata căzuse într-o luptă... prizonier de război... după care i-au tăiat capul... astfel l-am primit într-o noapte - într-un sac... avea ochii închişi şi o idee vineţii... parcă dormea... nici o remuşcare, nici un stress, nici o expresie de frondă... doar o plictisitoare împăcare cu ceea ce devenise... capul desprins de trup al unui tată... mama l-a privit cu oroare fără să îndrăznească să-l atingă... apoi a căzut, încolăcindu-se peste el... de parcă ar fi vrut să-l primească înapoi... de parcă ar fi vrut să-l renască... eram vădit emoţionat de o asemenea întorsătură a evenimentelor... nu îmi venea să cred că mie mi se întîmplă... simţeam nevoia să mă laud prietenilor de joacă... să iau tigva aceea de jos şi să le-o arăt tuturor... să vadă cum arată capul fără trup al unui erou grec... să mă mîndresc cu un craniu... l-au lăsat apoi uşor pe masa de piatră din faţa casei... îl bîzîiau muştele... o dovadă vie că viaţa nu se pierde... doar îşi schimbă cîteodată conceptele şi formele... l-au incinerat abia după cîteva zile... împreună cu biata mama... femeia îşi pierduse minţile... umbla noaptea pe străzi... se spune că tot căuta ceva... ceva ce îi lipsea foarte mult pesemne... n-a găsit şi a murit... mama şi tata... eroii anonimi ai cetăţii Athena... n-au mai avut timp să mă aştepte...
... aş fi vrut să-mi amintesc mai multe despre părinţii mei... aşa cum îşi amintesc toţi cei care au avut... dar n-am decît imagini disparate şi nesigure... de parcă n-ar fi fost părinţii mei... nici o legătură subtilă... nimic care să mă facă să-i revendic şi care să mă doară... tata era mai tot timpul plecat... şi numai ca să ne apere... niciodată nu am înţeles de ce acela care trebuie să ne apere nu era acolo lîngă noi... de ce trebuia să plece... cu cît mai departe el cu atît mai sigură viaţa noastră... venea foarte rar... de cele mai multe ori noaptea... intra tăcut în casă, fantomatic... numai armele i se auzeau, atunci cînd le depunea pe masă... intra în camera mea... mă privea neutru, obosit... îmi evalua creşterea... apoi îl auzeam gîfîind împreună cu mama... însă foarte puţin... abia dimineaţa apucam să schimbăm cîteva vorbe... practica destul de bine arta de a fi aspru... mi se adresa numai cu "băiete"... era atent la plîngerile mamei şi mai puţin la justificările mele... nu mă bătea niciodată... dintr-un ciudat instinct de solidaritate, probabil... socotea că năzdrăvăniile mele erau preludiul viitoarelor fapte de arme... se limita la rîde scurt...şi a mă trimite la joacă... apoi venea clipa despărţirii... tot noaptea... acelaşi traseu discret, ritualic... îmi măsura din priviri corpul supus odihnei... închidea uşa încet... apoi gîfîiturile lui şi ale mamei mele...de data aceasta mai lungi... mai calde... plînsul încetişor al femeii... şi copitele calului spărgînd liniştea străzilor Cetăţii...