... mama a fost fără îndoială o femeie frumoasă... îmi plăcea cînd mi se spunea că îi semăn... aceeaşi delicateţe, spuneau... aceeaşi eleganţă şi înclinaţia spre frumos, spre arte... îi plăcea să-mi vorbească... iar mie îmi plăcea să o ascult... pînă într-o zi cînd n-a mai fost la fel... părea mai tot timpul abătută şi îmi ocolea în mod evident privirile... arareori cînd rămîneam în faţa masei pline cu fructe îmi vorbea agitată despre condiţia femeii de soldat... despre toate cîte trebuia să suporte, despre lipsuri... despre frustrare şi despre onoare... dar eu ştiam că se întîlneşte cu cineva... şi ştiam la fel de bine că nu-l iubeşte... doar o simplă cură aplicată ca să nu-şi piardă minţile... o deschidere igienică a picioarelor... o penetraţie chirurgicală... sau doar un recurs împotriva sorţii... numai un moft... o singură dată, surprins şi încîntat de destinul ei tragic am îndrăznit să o mîngîi pe mînă... o singură dată... şi m-a lovit... atîta ură, atîta groază... atîta iubire... toate la un loc... n-am mai îndrăznit... nici măcar atunci cînd o priveam căzută peste craniul tatălui meu... urlînd de durere şi căutînd după un reper... nici măcar atunci... m-am limitat la a plînge şi eu... neconvingător... mai degrabă confuz... gîndindu-mă că devreme ce nu mai are cine să mă apere venise timpul să o fac şi singur... făcîndu-mi planuri de evadare din această condiţie de copil... proiectîndu-mi un viitor nespectaculos dar măcar sigur... încercînd de fapt să înţeleg ce mi se întîmplă...
...n-aveam nici o rudă... nimeni căruia să-i pese de mine... sau să mă accepte drept povară... şi m-au luat copil de trupă... la pedeştrii... la început oameni cumsecade... dintr-o bucată...camarazii tatălui meu... în trupul lor îndesat se înghesuiau curajul şi viclenia... agilitatea şi forţa... oamenii aceştia puteau să te doboare doar dintr-o singură privire... erau cei mai temuţi luptători din întreaga Eladă... m-au primit cu o ciudată căldură... nu era aceeaşi ca a părinţilor mei şi pe care mi-o aminteam mai tot timpul... era o afecţiune neutră, simplă, nu îi implica în nici un fel... îmi zîmbeau tot timpul şi-mi scăpau mai mereu cîte o palmă pe ceafă... era semnul lor că mă simpatizează... forma cea mai elevată a atitudinii faţă de fragilitatea cărnii mele... faţă de inferioritatea mea juvenilă... mi-au aranjat o odăiţă undeva la marginea cazărmii, lîngă zidul înalt din piatră albă... aveam un pat... o masuţă, o ladă în care îmi înghesuiseră inabil hainele şi armele şi o fereastră... locul de care, mai tîrziu, m-am ataşat cel mai mult... şi mai ales după ce bravul soldat reformat şi orb Didoris îmi deschisese mintea... numai arătîndu-mi palmele... şi vorbindu-mi... era locul prin care evadam de rigorile cazone şi prin care reveneam chiar şi cînd nu mai trebuia să mă ascund... iar apropiindu-mă de vîrsta adolescenţei căpătasem obiceiul de a-l escalada... îmi făcusem din aceasta propria declaraţie de independenţă... propria formă de refuz...
... m-au luat de acasă la cîteva zile după ce murise şi mama... eram înfometat, slăbit şi palid... dar nu plîngeam... n-am plîns nici o secundă după ce au luat-o şi au dus-o... am rămas închis în camera mea, privind pe fereastră... vedeam şirurile de sclavi trecînd dimineaţa spre minele de piatră din afara cetăţii... vedeam grupurile de copii cărora nu le mai aparţineam... răsăritul soarelui şi apusul soarelui... carele cu cereale şi gărzile curţii... vedeam toate evenimentele în desfăşurarea lor firească... le contorizam sec, fără o măsură dinainte stabilită... mă recunoşteam în ele uneori... de cele mai multe ori nu... adormeam şi mă trezeam fără nici un program... nu urlam, nu invocam zeii aşa cum fusesem învăţat... urinam şi defecam în casă... intrasem în regim de avarie... mai tîrziu mi-au spus că traversasem din plin o stare de şoc... dar nu era aşa... eram conştient de ceea ce mi se întîmplase... asimilam durerea pierderii onorabil... îmi puteam aminti cine sînt şi ezitam să-mi închipui ce va fi... mă interesa persoana mea şi primeam regulat impulsurile fiinţei... percepeam timpul exact aşa curgea era el - dinspre mine spre nicăieri... ridicam sabia tatălui meu fără nici o problemă şi mă simţeam mîndru că pot... exersam interesat exerciţiile de supravieţuire la care mă trezeam supus... primeam foamea cu zîmbetul pe buze... setea mi-o stingeam sfidător cu propria salivă... simţeam cum carnea se întăreşte pe mine într-un ritm mult mai susţinut... creierii procesau informaţii altfel imposibil de înţeles... mă pregăteam să rezist... cred că asta se întîmpla... numai că era prea mult... era prea mult...
...prima zi... un amestec de uimire şi teamă... nimic nu părea a fi nou şi tocmai aceasta mă speria... acelaşi zdrăngănit de arme, aceleaşi chipuri fioroase, murdare, sălbatice... aceleaşi rîsete suficiente şi expuneri forţate, aceleaşi acte de bravadă exercitate pe sclavi ori bătrîni... fiecare dintre soldaţi era un alter ego al tatălui meu... fiecare îmi înghesuise mama în nopţile de răgaz şi o făcuseră să geamă... nutream pentru fiecare un sentiment de ură amestecat cu sentimentul acela de recunoştinţă pentru faptul că ei erau aceia cărora aveam să le mănînc din palmă... îi urmăream cu coada ochiului, timid, tăcut, refuzîndu-le apropierea, comportîndu-mă ca un metec deposedat de avere şi de identitate... mergeam alături de călăuza mea tîrîndu-mi ostentativ picioarele, arborînd o atitudine voit umilă, greţoasă... nu întrebam nimic şi răspundeam monosilabic... eram atent numai la mine şi la ceea ce mi se întîmpla... nu, nu eram mulţumit de ceea ce vedeam... mă întrebam de unde atîta răbdare cîtă vreme m-aş fi luat eu însumi la palme... nu ştiam încă nici o clipă că omului din faţa mea îi eram tot atît de important cît ora ce abia trecuse, sau cît ora ce avea să vină... nu ştiam că eram tratat ca oricare dintre ei - un nimeni absolut, un organism programat să-şi plaseze dilemele existenţiale numai între doi poli: distrugere sau autodistrugere... fără complicaţii, fără mofturi existenţiale, fără parade desuete, fără jerbe intelectuale împrăştiindu-se periculos peste tot... nu ştiam nimic... apoi a doua zi... a treia zi... a patra...
... am hotărît să le fac pe plac... să-mi exercit dreptul de a fi mincinos, de a le cînta în strună, de a-i acoperi cu dispreţul meu disimulat într-o nemaipomenită adoraţie... fiecare se grăbea să mă înveţe cîte ceva, fiecare simţea nevoia să-mi fie aproape, să îmi vorbească, să mă adulmece, să mă atingă... o, ştiam cît de vinovate le erau intenţiile... ştiam ce le trece prin cap, ce sînge le curge prin vine... nu aveam nevoie de dovezi, nu trebuia să mă prevină cineva... pasiunea lor pentru prezenţa mea unică, crudă era sinceră şi cinică... erau curioşi şi nerăbdători, ca nişte copii... rîdeam cînd rîdeau şi ei şi primeam mimînd perfect prostia palmele ce mi le tot abandonau peste ceafă... spuneau despre mine că voi fi un soldat excelent... că văd în ochii mei o altă faţă a morţii... mă măguleau asemuindu-mă cu cîinele lui Hades... la mesele lor eram întotdeauna servit cu ce e mai bun... rezerva lor faţă de lux dispărea brusc atunci cînd era vorba de mine... eram primul copil de trupă ajuns vreodată în compania lor... eram tînăr, imberb, cu mişcări delicate, timide... ingenuu şi plin de întrebări... o imagine care le înfierbînta minţile... fără să o ştie, fără să o conştientizeze... întreaga mea înfăţişare li se arăta precum o provocare... uneori se înfuriau ca din senin unii pe alţii şi aceasta numai pentru că o linie secretă de demarcaţie, o cutumă tacită era încălcată... din cauza mea... devenisem obiect de dispută şi mă simţeam bine... departe de mine orice bănuială... nici o idee despre adîncimile de unde, fără să vreau, reuşisem să-i ridic... sau să-i arunc... părea că de destinul mă redescoperise... şi părea a se bucura de aceasta...
... m-am acomodat mai uşor decît m-aş fi aşteptat... mi-au dat o cămăruţă unde să locuiesc, undeva la marginea cazărmii, lîngă zid... cîteva straie, chlamysul, efectele personale şi posibilitatea de a-mi construi o existenţă neutră... fără întrebări şi fără patimi... fără diferenţe de nivel... bine orientat şi plin de propria mea nimicnicie... fără ego şi fără pereche... prototip al soldatului grec... un butoi plin cu superstiţii şi reguli... o maşină de ucis alte maşini din carne şi oase... dar mai întîi mi-au dat mîncare... mi-au adus tăvi încărcate cu bucăţi de carne friptă... brînză şi măsline... mi le-au întins în faţă simplu, superior şi părintesc... am mîncat... mestecam lacom dumicaturile mari şi le înghiţeam prematur... striveam între dinţii mei încă cruzi boluri însîngerate... simţeam cum mi se scurge seul pe la colţurile gurii şi mă lăsam cotropit de satisfacţia adîncă pe care ţi-o oferă condiţia de animal de pradă... aruncam cu oasele prin încăpere... dănţuiam cu tăvile în aer... dacă aş fi fost un individ matur puteam jura că aceea era fericirea... dar nu eram un individ matur şi totul se reducea la o joacă... nu cunoşteam regulile... nu cunoşteam preţul... nu îmi negociasem partea de vină... sau partea de nevinovăţie... doar mă jucam... am adormit pentru prima oară fără să îmi vină să plîng... iar cînd m-am trezit, a doua zi ştiam că nu se va mai întîmpla niciodată aceasta...
... mulţi dintre soldaţi erau pederaşti... au fost zeci nopţi cînd nu puteam adormi din cauza gîfîiturilor lor sănătoase... mi-i imaginam penetrîndu-şi dosurile cu răbdarea şi maiestuozitatea unor cai de rasă... gemetele lor necenzurate rivalizau cu poveştile cîntate de cei mai renumiţi menestreli... pasiune şi frustrare... cădere şi înălţare... între oamenii aceia trebuia să-mi desăvîrşesc educaţia... trebuia să asist la luptele lor... să-i adulez pe învingători şi să-i compătimesc pe învinşi... trebuia să le suport mirosul greu de sudoare atunci cînd îmi întindeau hainele ca să le curăţ... trebuia să le aranjez armele în rastele... să le ascult poveştile despre luptele la care fuseseră... să-mi imaginez alături de ei cum se usucă cîte vreun braţ pierdut departe, în mare... să-mi stăpînesc groaza la ameninţările lor şi să rîd atunci cînd glumeau... la început vedeam în toate acestea un sens... credeam că, în sfîrşit, apucasem un drum ce mi se potrivea... aşadar urma să mă desăvîrşesc ca soldat... urma să ajung erou... să lupt, să ucid să beau din sîngele victimelor mîinii mele nervoase... să călăresc ca nimeni altul şi să mă înghesui cu cîte un veteran la adăpostul unei stînci... la adăpostul propriei noastre infirmităţi... pe Zeus! Nu mi-a trebuit decît o clipă să-mi dau seama că nu pentru asta am coborît pe pămînt... cum puteam tremura de plăcere în faţa unui cadavru ucis cînd, pe ascuns, îmi delectam spiritul cu poemele marilor poeţi antici?... cum puteam rîde la glumele lor idioate?... cum puteam crede vreo secundă că aş putea asemenea celorlalţi atîta vreme cînd eram sigur de unicitatea mea... da, eram unic... ştiam asta...
... eram purtat mereu pe drumuri, prin campaniile militare... bătusem cu piciorul coastele Egeei... debarcam pe insule nemaivăzute... albe, urîte, neprimitoare... asistam la lupte fără sfîrşit, lipsite de orice tactică şi din care ieşeam mai mereu învinşi... niciodată vreunul disperat... niciodată abătuţi, niciodată abandonaţi într-un metafizic decrepit ci mereu atraşi doar de luptă... de posibilitatea de a se mai înfrunta încă o dată... de înscrierea benevolă la ruletă şi satisfacţia sublimă de a mai scăpa iar de moarte... în esenţă aici se rezuma secretul bravei armate a Athenei... spiritul de luptă al grecilor... generozitatea lor atunci cînd era vorba despre propria lor viaţă... şi dezamăgirea mea că nu aveam să ajung niciodată ca ei... că puteam doar să mă transform în veşnicul observator parţial... cîrcotaşul tăcut şi măcinat... cel ce nu putea înţelege deferenţa cu care camarazii acceptau înfrîngerea... lejeritatea... superioritatea... ceea ce pe ei îi salva întotdeauna, pe mine mă cufunda şi mai mult în confuzie... în îndoială... detestam campaniile militare... eram prea tînăr ca să fiu lăsat să particip la lupte dar suficient de mare ca să le observ şi să le judec... permanent agresat de mirosul sîngelui şi al cărnii putrezite... de strigătele deznădăjduite ale celor răpuşi... de urletele inumane ale soldaţilor mai puternici, ce culegeau vieţile celorlalţi, mai slabi... de mizerie şi de proasta alimentaţie... de căldură şi de insecte... de perversiunile sexuale la care se dedau cu toţii cu disperare, cu nesaţ... de jocurile lor stupide... de perioadele de respiro în care trebuia să le curăţ armele... şi hainele murdare şi urît mirositoare... de tot ce însemna conflict şi implica viaţa... sau lipsirea conştientă de ea...