Se spune că atunci când ești la dietă este mai bine să nu ieși prea mult în oraș pentru că restricțiile alimentare sunt mai ușor de urmat într-un mediu controlat, acasă. La mine e fix invers. Mâncatul este pentru mine călcâiul lui Ahile și, mai mult ca orice, anii de pandemie și de stat acasă mi-au dat complet peste cap alimentația. Întotdeauna m-am îngrășat foarte ușor și am slăbit foarte greu, deci pentru a mă menține, a trebuit în permanență să mă abțin de la mâncare. Prin 2020, când am obosit, am decis că dacă mi-e așa greu, măcar să fiu mai îngăduitoare cu mine. Dar din păcate asta s-a tradus prin a-mi da voie să mănânc orice, oricând, în loc să fac ceva cu adevărat bun și sănătos pentru mine. Rezultatul - m-am îngrășat, încet dar sigur, punând straturi de grăsime, pe măsură ce pierdeam masa musculară. După tot felul de tentative de a mă redresa care n-au făcut decât să-mi arate ce nu e sustenabil, în septembrie 2022 am început să țin post intermitent. M-a ajutat enorm să îmi impun să nu mă ating de nimic între anumite ore, eliminând astfel ciugulitul nocturn, care ajunsese un obicei în ultimul an. În 10 săptămâni am slăbit 10 kg și până în Crăciun, am mai dai jos încă două. Totul fără să număr calorii sau să elimin complet anumite alimente, dar făcând alegeri mai sănătoase în mod conștient, mâncând porții din farfurie, nu ciugulind direct din frigider și ținând un jurnal foto cu mesele. Au urmat apoi sărbătorile în familie, mese mari și mici, zile de naștere, restaurante noi și alte excepții care mi-au tot zdruncinat traiectoria. Dacă în toamnă am reușit să slăbesc fără mare efort, într-o perioadă extrem de grea emoțional și aglomerată profesional, acum mă chinui să mă mențin într-un moment în care am mai mult timp liber. Detenta e întotdeauna mai grea decât perioadele de stres. Pierd controlul mult mai des, mai ales dacă sunt acasă, și am zile în care mănânc complet haotic, impulsiv și distructiv. Dar există și părți bune. Pentru prima dată în viața mea încerc să-mi înțeleg relația cu mâncarea, nu doar să constat efectele. Fiecare derapaj este încă o oportunitate de introspecție, de înțelegere a anumitor blocaje și cu fiecare astfel de zi simt că sunt mai aproape de a mă vindeca.
Citeam în cartea scrisă de Cori Grămescu că a marcat-o o replică spusă de una dintre clientele ei - "Mâncatul este singura bucurie din viața mea". Am zis asta cu voce tare o singură dată, în vara lui 2012, dar am gândit-o de mai multe ori și inconștient am simțit-o probabil de fiecare dată când am crezut că pot găsi alinarea sau răspunsurile pe fundul pungii cu covrigei.
Crescând nu țin minte să mi se fi spus să mănânc tot din farfurie pentru că alți copii n-au ce mânca. Nici că e păcat să arunci mâncare. Nu era nevoie să mi se spună. Bunica mea avea grijă să nu se arunce nimic. Mai în glumă, mai în serios, îi spuneam "peștele sanitar al familiei", pentru că salva toate resturile. Puterea exemplului a funcționat mai bine decât ar fi putut funcționa orice cuvânt. Ani mai târziu, adult responsabil, la casa mea, am preluat eu rolul de pește sanitar, care însă, aveam să înțeleg mai târziu, nu presupune doar mâncatul resturilor, ci și economisirea resurselor. De curând am realizat că faptul că nu prea mănânc carne nici măcar n-are legătură cu o preferință personală cât are legătură cu faptul că consider carnea o resursă importantă pe care o păstrez pentru copii. Peștele sanitar nu doar salvează resturile, ci prin natura sa nu consumă resurse vitale pentru celelalte animale din acvariu. Nimeni nu m-a învățat să fiu așa. În perioada comunistă eram prea mică ca să-mi amintesc conștient de lipsurile alimentare și după 1990 chiar nu simt că mi-a lipsit ceva. Și totuși, precum o traumă transgenerațională, duc după mine această groază de a nu irosi pe mine resurse valoroase. Ce exemplu mai clar de desconsiderare?! Aleg cipsuri nu pentru gust (sincer, nici nu mi se mai par așa bune), nici pentru senzația pe care mi-o oferă (de cele mai multe ori mă doare stomacul după ce mănânc prostii) ci pentru că nu sunt valoroase din punct de vedere nutritiv și în felul acesta păstrez alimentele bune - carne, lactate, ouă, fructe și legume proaspete. E aberant când o spun și totuși constat că asta fac de ani de zile.
După ce am născut îi spuneam unei prietene că eu n-am avut nicio poftă în sarcină. Răspunsul ei mă face să zâmbesc și după 13 ani - "Păi normal! Tu ești pofticioasă de când te știu." Mare adevăr! Sunt pofticioasă, gurmandă, mofturoasă și iubitoare de gusturi bune. Doar că devenind pește sanitar am început să îndes mâncare nu neapărat pentru că îmi era foame, poftă sau pentru că mi se părea bun... ci doar pentru că era. De aici n-a fost decât un mic pas până la ciugulitul noaptea. Un pic de dulce, un pic de sărat, și tot așa. Acelea erau momentele în care credeam că îmi ofer timp pentru mine - o clipă de răsfăț după o zi obositoare în care îmi fac poftele mâncând "ceva bun". De fapt nu făceam decât să mă privez de somn și să mă îndop cu ce găseam prin bucătărie, de cele mai multe ori nefiind nici măcar ceva cu adevărat bun. Nu foloseam mâncarea ca hrană pentru trup ci tranchilizant pentru suflet, pentru că este mai ușor de asumat și gestionat o durere de stomac sau senzația de "prea plin" decât tristețea sau revolta interioară.
Mi se pre ironic că suntem învățați de mici să ne ferim de cele trei lucruri rele - tutun, alcool și droguri - și mulți dintre noi aflăm pe propria piele ani mai târziu că de fapt "răul" de a pune realitatea pe pauză, de a amâna gestionarea unor situații, sau de a ne amorți fizic și psihic poate lua orice formă. Formele de adicție pot include nenumărate acțiuni sau substanțe și cred că nu este vorba despre obicei în sine cât despre granița aceea fină pe care dacă o depășești simți că nu îți mai poți controla acțiunile.
De când am reușit să fac ordine în felul în care mănânc, pot depista cu mare ușurință momentele în care pierd controlul. Ele continuă să existe dar pentru că baza e curată, acum derapajele sunt foarte vizibile. Se simte ca și cum vine peste mine o tornadă, exact în zilele în care sunt mai vulnerabilă, când nu am mâncat la prânz o masă suficient de nutritivă și calorică și când ceva mi-a dat sufletul peste cap. În acele momente în care corpul nu este suficient de puternic și sufletul este copleșit, mi-e greu să mă lupt și cedez. Când pâcla se risipește, văd în urmă 1-2 ore de haos în care precum Taz, Diavolul Tasmanian din Looney Tunes, am devorat tot ce am găsit. Aleg conștient să nu mă mai învinovățesc, pentru că știu că nu ajută la nimic, și să încerc să învăț ceva. A fost vreun gust care chiar mi-a plăcut? Ceva pentru care "să merite să mă îngraș"? Cum mă pot proteja pe viitor de tornadă? Ce mecanisme pot folosi pentru a nu-l mai primi pe Taz? Care sunt lucrurile pe care mai bine nu le mai cumpăr, pentru a nu le avea la îndemână oricând? Ce opțiuni sănătoase pot pregăti pentru data viitoare când va veni tornada? Și tot așa. Uneori câștig. Alteori cedez. Dar mantra pe care mi-o repet este că fiecare clipă e o nouă oportunitate de a fii mai bună. Cu mine.
Niște cărți
Cu cât trec anii sunt tot mai convinsă că nu dețin adevărurile absolute, că viața nu e matematică și nu există un singur răspuns corect, și încep să mă simt tot mai confortabil cu faptul că "I don't have life figured out". Un lucru însă mi-e clar. Răspunsurile nu pot fi găsite niciodată în exterior, dar trigger-ul care ne ajută să vedem lucrurile și din altă perspectivă și să ajungem la acel "aha!" personal poate veni de oriunde. Ca să nu mă îndepărtez complet de ideea topurilor, las mai jos câteva cărți care mi-au dat de gândit în ultimul an.
Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele familiale moștenite de Mark Wolynn
(edituratrei.ro/mark-wolynn-povestea-ta-a-inceput-demult-cum-sa-vindeci-traumele-familiale-mostenite/)
Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare de Johann Hari
(edituratrei.ro/johann-hari-legaturi-pierdute-cauze-reale-ale-depresiei-si-solutii-surprinzatoare)
Vindecarea relației cu mâncarea și cu propriul corp de Cori Grămescu
(bookzone.ro/vindecarea-relatiei-cu-mancarea-si-cu-propriul-corp/)
Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns de Gabor Mate
(curteaveche.ro/cand-corpul-spune-nu)
Atomic Habits de James Clear
(lifestylepublishing.ro/james-clear-atomic-habits/)
*