De ce vă scriu

Una dintre temele care mă obsedează este aceea a necesităţii demersului meu artistic. Merită să scriu? Pentru cine? De ce? Întrebări care îmi revin în memorie din ce în ce mai des şi pentru care îmi este tot mai dificil să fabric răspunsuri veridice.

Deşi nu mi-am propus niciodată ca scrierile mele (cele tipărite, evident) să ajungă la un anumit standard de notorietate, tot la fel de adevărat este şi faptul că nu mi-am putut reprima interesul cu privirea la soarta sau evoluţia lor ulterior apariţiei pe piaţă. Am fost întotdeauna atent la cronicile care m-au vizat, m-am bucurat la cele favorabile şi m-am întristat la ele care mă negau. De asemenea, textele de teatru pe care le-am scris au suferit un tratament de-a dreptul sufocant, prin încrâncenarea cu care le-am construit, insistenţa cu care le-am trimis teatrelor ori regizorilor interesaţi şi exigenţa cu care le-am urmărit montarea pe scenă. Dacă aş lua în calcul o mulţime de lucruri ce, împreună şi separat, au fost lăsate numai ca să mă împiedice, ar trebui să mă consider un scriitor norocos. Pînă astăzi am reuşit să public cîteva volume de proză, am fost invitat pe la diverse festivaluri (aici şi acolo, dincolo), am strâns diferite mâini poleite şi mi-a fost strânsă mâna, piesele mele, deşi foarte greu, încep să se joace, totuşi...

Nemulţumirea este o stare care mă caracterizează. Îmi tună deseori cu privire la un lucru sau altul şi, în general, cred că viaţa mea s-a stabilizat pe dictonul (nu ştiu dacă îmi aparţine în exclusivitate), "de tot ce mi se întâmplă sunt singurul vinovat". Îmi îngădui arareori să reproşez ceva cuiva dar, în acelaşi timp, permit la fel de rar reproşuri care să mă victimizeze. Simt că sunt la capătul unui drum secundar şi habar nu am dacă următorul va fi unul mai bun sau măcar mai suportabil. Şi o spun acum, cînd nu am decît 33 de ani. O vârstă în care ar trebui încă să-mi verific puterile executând riscante exerciţii de zbor. Un soi de blazare capătă tot mai multă consistenţă şi îşi face perfid loc în proximitatea fiinţei mele. Pînă mai ieri puneam această stare (pe care încă am iluzia că o pot înfrunta) pe seama faptului că locuiesc într-un capăt de ţară, într-un loc administrat şi populat de looser-i, că trebuind să suport afronturi minore (dar atât de dureroase pentru mine) precum: incompetenţa, prostia, indiferenţa faţă de faptul simplu de a trăi decent, petrec o mare parte a timpului epuizîndu-mă gratuit că, finalmente, trăiesc departe de cele cîteva (şi aşa şubrede) mari trasee prin care se tot vântură notorietăţile şi oportunităţile.

Şi dacă nu este aşa? Dacă, de fapt, sunt în miezul unei imense conjuraţii menite să mă ridice acolo unde nici nu am visat vreodată? E adevărat, aparent cel puţin, toate sunt împotrivă-mi: distanţa, poziţia socială, prieteniile, într-o oarecare măsură eu însumi. Dar pot fi înfrânte. Cred că este o prostie să-ţi expediezi eşecurile la adrese cunoscute, comode. "De tot ce mi se întâmplă sunt singurul vinovat", nu?

Se spune că există ceva care poate da răspuns la toate. Ceva care să valorizeze toate suferinţele. Ceva care să cuprindă, într-un viitor mai mult sau mai puţin cert, experienţele într-o concluzie unică şi care să-ţi convină.

Vocaţia martiriului. Eu o am?