Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Povestea Marathon

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

1


Ştefan Caraman

18.01.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ce ştiam eu despre război? M-am trezit dintr-o dată singur printre cei care nu mai erau de nimeni aşteptaţi acasă... şi tot pribegeau... cu expresii golite pe chipuri... cu blenoragie şi un mod aparte de a judeca lucrurile... mi se părea că fiecare mă înţelege şi chiar mă încurajează... crimele nu existau, nu le ştiam, nu le puteam ghici... era doar o laşitate suspectă, o complicitate cu aer funest, atît... ceva care îmi scăpa, ca un fluture de noapte ascuns peste zi... după care ai alerga inutil, pentru că nici nu există... dar el zbura odată cu capetele... şi se numea război...

... astfel vă spun... toată această monstruoasă montare împotriva singurului martor al acuzării... tot acest descreierat cult pentru un nimeni.... nimic care să fie important... nimic care să mă valorizeze... şi nimic care să salveze Athena... cetatea aceea de mult căzută... victima propriei sale toleranţe... poate că istoria ar fi trebuit să reţină feţele speriate ale atenienilor aşteptînd înghesuiţi în spatele porţilor şubrede ale Cetăţii o veste... frica lor teribilă... boccelele pregătite de aceştia pentru o iminentă cale a pribegiei... rata criminalităţii redusă brusc în acele zile... lucruri mărunte dar singurele definind Grecia secolului de aur... dar nu, istoria trebuia să mă reţină pe mine... bravul soldat al lui Miltiades alergînd 42 de kilometri ca să anunţe marea victorie... pachetul acela de muşchi şi de determinare... spiritul de învingător... echipamentul de erou... eticheta unei civilizaţii pe care n-a înţeles-o nimeni, niciodată... înaintaşul unui lung şir de alergători dezabuzaţi confundînd curajul cu ridicolul... curios... întrebaţi pe cineva, pe oricine, cum îl chema pe soldatul acela... cine era modestul individ pornit brusc să-şi depăşească condiţia... cine sînt eu?... nu va putea nimeni să vă răspundă... pentru că nu ştie... pentru că legenda ascunde un sîmbure otrăvit... o minciună... în plus, întotdeauna s-a purtat mitul eroului anonim... soldatul necunoscut... acela pentru care pămîntul nu e niciodată prea zgîrcit în a-i oferi un loc... sau un monument funerar... sau un cavou... sau doar o simplă piatră de pe care ploaia şi vîntul - ca întotdeauna, agenţii indiferenţi ai uitării - au şters numele, faptele, posibilitatea infimă de a spune vreodată, "da, a fost!"... că ar fi putut avea vreun rost...

... da, a fost o minciună... totul a fost o îngrozitoare minciună... ascunsă într-un singur om... în ego-ul lui... la fel de neînţeles pentru ceilalţi atît cît a fost şi pentru el... duşmanul deciziilor disperate... soldatul comun şi neprietenos... mîna dreaptă a arbitrariului... n-am înţeles niciodată de ce m-au ales pe mine... de ce, din mulţimea de eroi care au înroşit pietrele albe ale Greciei, s-au oprit tocmai asupra mea... O, zei ai Olimpului!... pe unde umblaţi voi acum?... pe ce culmi necunoscute şi deasupra căror naivi?... relicve ale unei magii aproape comice... caricaturi sacre... cineva care să vă mai creadă... niciodată... pun gaj propria mea vigilenţă... propriul destin, deschis ca o buclă... spart între repere... numai eu ştiu... singurul... cîtă minciună... cîtă goliciune acumulată în secolele dominate de spiritul de competiţie... în lupta împotriva timpului... împotriva distanţei, a limitei... cu rezultate controversate şi promisiunea unei veşnice victorii finale... eu sînt un martor, poate singurul... dar cine să mă asculte, cine să mă judece?...

...mă simt obosit... nu e comod să fi mort... aceeaşi poziţie pentru o veşnicie, nici o răsucire, nici un cuvînt, nici o perspectivă... amorţeala... plus timpul... aici are o altă curgere, se spune că în sens invers... înainte de a muri am avut un fel de vis, sau o viziune - am ştiut cum este dincolo... stăteam pe o bancă, în apropierea unui şopron pentru oi... oile... întotdeauna mi-au plăcut oile, au o privire naivă şi sînt perfect proaste, seamănă mult cu omul... mai ales cînd este organizat în turmă... era un soare de început de toamnă, oile erau la păşune... undeva, departe... stăteam singur şi aşteptam pe cineva... asta este moartea - un loc în care ar putea să-ţi placă... numai că nu ai nimic altceva de făcut decît să aştepţi... să aştepţi la nesfîrşit... fără sentimente... fără pasiune... pe cineva care nu mai vine... îmi amintesc totul... fiecare clipă, fiecare gînd care m-a bucurat sau care m-a întristat... fiecare gest şi îndoielile... fiecare obiect şi fervoarea cărnii... totul... numai un singur lucru... ceva care lipseşte acestui puzzle uriaş... şi care refuză să închidă cercul... eu... identitatea mea... ego-ul... rolul meu în mişcarea lumii... importanţa... mobilul... scopul... sensul... nu-mi pot aminti sub nici o formă... cel care nu mai vine sînt chiar eu... cred că ar trebui să mă nasc...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer