Textul 1

- Totul începe cu o poveste. O vagă pretenţie de confesiune. Cuvintele sunt morţi succesive. Sunt acolo cu toţii, şi morţi şi vii, morţi sau vii.

Vocea îmi devine străină, sunt eu, nu sunt eu, povestesc, mă ascult. Un film demult, în copilărie. Se întâmplă întotdeauna la fel. Mă cunoaşte, mă înţelege, are urechi, ascultă.
- Atenţie! Morţi şi vii, erau toţi acolo, pe pereţi, pe jos. Erau ai mei, erau ai ei. Fuseseră vise nenumărate, obscenităţi, deformări, vise. Obiectele din os, păpuşile, fotografiile, le văzusem dinainte. Le cunoşteam bine. Ca şi pe ea, apariţia ei, în uşă, plângând. A recunoaştere. A recunoştinţă. Plângând. Înţeleg şi fug. Fug şi înţeleg. Mai bine. Mai bine. Un pas înapoi! Apartamentul de la etajul X. Asculţi? Asculţi?

Ştiu că ascultă. Are şi ea un apartament la etajul X. Şi urechile de rigoare. Dorinţa, puterea să asculte. Măcar din plictiseală.
- Nu ne cunoaşte nimeni, nimeni nu povesteşte despre noi vreodată. Doar noi înşine.
- Asculţi? Apartamentul de la etajul X. Mi se impune ca o evidenţă, trebuie să intru, să intru, să intru. Aici, o aştept să plece, sunt orb din nou, o aştept să plece, o aşteptare e şi ea o moarte. Forţez uşa, intru. Aşa cum un glonte se opreşte într-un loc anume, vertij, văd glonţul, îl primesc, îl tolerez. Glonţul e o parte din mine, e rinichiul, e ficatul. Glonţul sunt eu. Aşa gândisem, aşa trebuia să se întâmple. Rezultatul logic al minţii mele. Atunci am înţeles. Erau acolo, şi morţii şi viii, pe pereţi, pe jos. Păpuşi de câlţi făcând reverenţe, salutând, dansând, privindu-mă. O scenă în mişcare, mă furişasem, sunt hoţ în propriul templu, sunt zeu. Sunt eu, la şcoală, acasă, cu mama, cu tata. Generaţii întregi, bunicul şi bunica. Eu, notând zilele pe pereţi, eu, ţinând evidenţa timpului. Pe pereţi. Eu, de când o cunoscusem, de când mi-o inserasem în memorie. Era ea, aşa cum mi-o imaginasem, la 12, la 13, la 14 ani, o fetiţă cu minţile rătăcite, aparent, aparent machiată cu negru la ochi, pe buze, înfăşurată în mătăsuri transparente, cu picioarele-n sus, cu picioarele-n jos, copie a minţii mele, eu râd, ea râde, eu râd, ea râde, ea e serioasă, tristă, deformată, o tumoare la cap într-o parte, un picior strivit, un picior umflat, păroase, cărnoase, eu râd, ea râde, eu râd, ea râde pe cruce la 12 ani, e ea după ea după ea după ea, fotografiată. Se fotografiase singură. Expoziţie de corp şi suflet. Sunt Eu cu ea. Îi ghidez fiecare fotografie, fiecare cioplire în os, fiecare zâmbet. Sunt obiecte din os omenesc, din oasele minţii mele. Sunt scaune în formă de femeie, în formă de ea. Din sticlă albastră. Înăuntru, şerpi, raci, şobolani. Fac zgomote primare. Îmi răsună în creier fiecare ochi, fiecare dovadă. O cană. Mă reped, beau apă. O văd, o fotografie cât uşa, un rânjet cât uşa.

Stop! Doi paşi înapoi. Am uitat pixul. Mai cer un pahar. De data asta vodcă. Aşteaptă urmarea. Are răbdare, continui. Urmarea e înapoi.
- De privirea aceasta depinde trecutul şi viitorul, viaţa şi moartea. Toată absenţa, prezentă în suflet, de la naştere. Aştept o mişcare, o privire inexplicabilă, un gest nepotrivit. Nimic. O adolescentă absolut normală. Îi citesc scrisorile. Le primesc întâi eu. Nimic deosebit. Are 17 ani. E tânără şi bătrână, când tânără, când bătrână. În poze, în scrisori. Nimic din fata de la bar. Doarme, eu veghez. Îi aştept trezirea. Ştie că ceva s-a schimbat. Se simte privită. Se enervează, iese. Nu se uită niciodată în oglindă. La ora 8 fix. Sunt în colţ, o văd. Devin umbra, copie perfectă. Fustă roşie, bluză albă, fular asortat. Pantofi cu toc, astăzi. Fiecare zi are raţiunea ei de a fi, raţiunea mea. O recunosc de la distanţă, pornesc după ea. Aceleaşi gesturi, aproape aceeaşi singurătate. Ce cunosc eu, ea bănuieşte. O relaţie malignă de la gândul meu la gestul ei. O urmăresc. Întâi încet, tăcut, distras, repede, mai repede. Se opreşte, o gogoaşă, simt şi eu gustul de ciocolată pe limbă, mă chinuie setea ei, o chinuie setea, o citronadă, va rog, pentru ea, pentru mine, pentru mine, pentru ea, repede, mai repede, la umbră, la soare (transpiraţia e produsă de mine?), un gang urât mirositor, o curte cu buruieni. Atunci intră, se aşează în bancă, nu-şi găseşte locul, încă o zi. Întâi plictiseală. Nerăbdare. Uimire. Puţină încântare. Plictiseală. Iese. Atragem aceleaşi priviri. În plus, aşteptarea. O întoarcere a capului, a doua întoarcere a capului, al meu, al ei, al ei, al meu, eu ştiu că ea, ea bănuieşte că eu. Aceeaşi întoarcere a capului. Merge singură, neobservată. O pizza cu şuncă şi caşcaval, fără şuncă, vă rog. O Coca-Cola, o ţigară. Drumul spre casă. Veghere. Aceeaşi zi repetată. Drumuri. Oboseală. Aceeaşi oboseală. Nu mai dorm. Ea era acolo, o vedeam, o simţeam, intrase în mine, îmi luase jumătate de corp, jumătate de suflet, dispar, dispar. Întâi o mână, apoi un picior, o simt în stomac, apoi stomacul, îmi pierd mila. Am 8 ani, mi-a dispărut mila. Sunt copil şi bat o pisică mică. Mă trezesc. Plec. O văd cum iese. O urmez. La şcoală, la masă, la întâlnirile zilnice. O adolescentă absolut normală. O vrăjitoare. Sunt descompus. Umblă unul cu sapa după mine, aparent soră-mea, să-mi smulgă genele. Umblu eu, în nămol, cu actori şi actriţe, să crucificăm un predicator. Visele au locul lor în economia destinului. Trei paşi înapoi.
- Scriu zilele pe pereţi. Îmi cartografiez obsesia. Trei luni s-au dus. N-am timp, n-am loc să scriu. Am umplut toţi pereţii. Doar aşteptarea. Văd că asculţi. Zâmbeşti. De ce zambesti?
- Nu ştii de ce?
- Nu înghiţi sfârşitul. Ascultă ce e între. Justificarea conţine întotdeauna presupoziţia iertării. Aceasta e justificarea mea. Dincolo de ea, mă târam. Apartamentul de la etajul X n-a început să existe. Nici ea. Exista doar masca din prima seară şi barul. Vizibilitatea nu are legătură cu intensitatea luminii aruncate asupra lucrurilor. Între noi, clienţii, perdele albe, transparente, susţin intensitatea dorinţei. Posed aptitudinea de a fi fascinat. Stăm lungiţi. Pe perne. E un bar anonim. Ni se aduc băuturi. Ciocnim paharele. Ea e chelneriţa. Uimirea o face frumoasă. Dansează. Eu sunt coregraful. Dansul e viaţa. Pe tavă, băuturile. Are 17 ani, o văd venind. Are masca în jurul ochilor. Aşa e regula, aici. Nu recunosc vocea, dar recunosc povestea. Ajunge la mine, se apleacă, prevăd aplecarea Îmi şopteşte:
- Se spune că pot aduce ploaia.
- Exact. Atât mi-a spus. Reţin zâmbetul. Eu l-am compus. Atunci nu ştiam. Dispare. Pereţii au început de atunci. Am nevoie de ploaie. Ea o poate aduce. Eu dictez, ea are 17 ani. Eu sunt păianjenul ce atrage, muşcă. E lichidă şi rea. Cunoaşte jocul. Cuvintele au un fel de materialitate nemiloasă, opacă. Acum stă în uşă şi plânge. Plânsul începuse la primele cuvinte. Pot prevedea continuarea. Rămâne închisă în religia mea. Nu poate respira. Îţi dictez al treilea zâmbet.

Ea zâmbeşte. Trei paşi înainte. Locul e altul. Nu ne mai recunoaşte. Nu ne mai suportă.
- Ridică-te, ia-ţi masca. Nu trebuia să asculţi. Mai adu o vodcă. Uimirea te face frumoasă.

Respira cu mine. Ca un film văzut de mult, în copilărie. Nu mai ai nici o şansă. Se întâmplă din nou. Totul începe cu o povestire.