Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cafe del Sol

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Textul 3


Alin Fumurescu

12.07.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Fumi X: "Spune ceva!" I-am zis pentru a mia oară, dar ea tăcea. "De ce taci?" Dar ea se încăpăţâna să tacă. La început am luat tăcerea asta ca pe-o glumă, şi cu asta basta. Până şi ea părea amuzată, şi îndărătul buzelor strânse o simţeam chicotind. Aşa că nu mi-am făcut probleme. "Vrei să ne jucăm?" am întrebat-o. "Buuun. Păi atunci să ne jucam." Şi am tăcut şi eu. Ce? Eu nu puteam să tac? Iar la început, trebuie să recunosc, a fost o experienţă interesantă. Descopeream o altă lume - lumea celor care nu cuvântă - he,he - şi, am realizat câte cuvinte inutile folosisem până atunci. Oamenii vorbesc prea mult, femeile şi bărbaţii deopotrivă. Era ca o cură de dezintoxicare şi, după o vreme, începusem să gust tăcerea asta, să mă bucur de ea, ca de un drog. Devenisem dependent de muţenie şi zâmbeam tot timpul. Treptat însă, starea aia de bine a început să scârţâie de la încheieturi. Poate pentru că ce-i prea mult strică, sau poate, pur şi simplu, pentru că tăcerea aia continua să se răsucească, arătându-mi mereu alte feţe - ce pot să mai zic? Era ca şi cum aş fi rămas prea mult timp înţepenit în aceeaşi poziţie şi începusem să amorţesc. Începuse să mă furnice la lingurică, dacă mă-nţelegi şi n-am mai putut răbda. Am reînceput să vorbesc, dar ea tăcea. Făceam giumbuşlucuri, ţopăiam în jurul ei, doar - doar o fac să râdă, doar-doar o scot din muţenia în care părea că se înnămolise. Dar ea tăcea. I-am adus flori, frunze uscate, I-am cântat serenade - degeaba. Aş fi umblat în mâini, în urechi sau în limbă - dacă aş fi ştiut cum, de bună seamă - doar-doar îi smulg un zâmbet. Degeaba. Se uita lumea la noi ca la urs, întorceau trecătorii capul după mine, unii clătinau din cap, genul "ţţţ-ţţţ", alţii chiar mă apostrofau cu voce tare - "uită-te pe unde umbli, derbedeule" sau "nu te mai da în spectacol" - doar ea tăcea. Începuse să devină deja o tăcere provocatoare. Mă provoca ea? Se prea poate. Da' de ce? Habar n-aveam. Ceea ce mă provoca însă cu adevărat, cel puţin în momentul ăla, era tăcerea - situaţia în sine pe care trebuia s-o rezolv cumva. În fond, nu era decât o problemă ca oricare alta, nu era cazul să dramatizez, nu? Orice problemă are şi o soluţie, îmi ziceam plin de încredere. Mi-am dat seama că era timpul să schimb tactica. Să renunţ la patetisme şi să încerc o abordare ştiinţifică. Calm, metodic. M-am pus cu burta pe carte. Citeam enorm, citeam de toate şi când simţeam că nu mai pot, că-mi ies ochii din orbite ca la melc şi-mi ia creierul foc, făceam o pauză, mă întorceam spre ea şi-o întrebam "de ce taci?" La fel de bine puteam să vorbesc cu o stâncă. De fapt, ca să fiu sincer, cam începusem să vorbesc singur, mă conversam cu ursuleţii de pluş pe care-i pupam în copilărie sau cu peştii din acvariu. Nu prea era ceea ce se cheamă o atitudine ştiinţifică, nu-i aşa? Da' mă încăpăţânam s-o studiez: o măsuram din creştet până-n tălpi, de-a crucişul şi de-a curmezişul, o cântăream de trei ori pe zi, o supuneam la fel de fel de experimente, îi dădeam să bea până cădea beată criţă, sau, dimpotrivă, o înfometam şi-o însetam, o împiedicam să doarmă şi câte şi mai câte. I-am turnat şi sare în cafea, I-am pus şi pioneze în papuci - nimic. Nu protesta, nu se împotrivea, dar nici nu-şi deschidea gură. Crezi că am fost prea dur? Ei bine, află că ea înflorea pe zi ce trecea, iar eu ajunsesem o umbră. Eram obsedat de tăcerea ei. Trebuia să aibă un rost. Altfel nu se putea. Numai gândul că ar fi putut să tacă fără nici un motiv, fără nici o explicaţie, doar aşa, pentru că i-a venit cheful, îmi dădea fiori reci pe şira spinării. Nu, era imposibil, tăcerea asta trebuia să aibă un rost, dar care? Tăcerea asta încerca să-mi comunice ceva, dar ce? Şi brusc, am crezut că aflasem răspunsul. "Ţi-am greşit cu ceva?" am întrebat-o, aproape cu speranţă în glas. Îţi dai seama? Ajunsesem că aproape îmi doream să fiu vinovat. "Te-am supărat cu ceva? Măcar spune-mi să ştiu, măcar să-mi pot cere scuze sau să încerc să repar răul făcut, dar pentru asta trebuie să-ţi deschizi într-un final gura, nu-mi pot cere iertare pentru nu ştiu ce şi nici nu pot repara un rău pe care nu-l cunosc, nu? Nu? Nu vrei să recunoşti nici măcar evidenţele, nu? Sau poate va fi fiind şi ăsta un soi de test şi ăsta - să repar inconştient ceea ce am stricat inconştient - adicătelea nu vrei să mă testezi pe mine - pe mine ca mine - ci subconştientul meu, eul meu profund vrei să-l testezi, asta e? Vreun experiment postmodern?" Dar ea tăcea, cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună. Şi-atunci am simţit cum urca furia în mine, cum mă umplu ca o sticla de vin, până am început să văd roşu în faţa ochilor. "Hai sictir!", i-am zis şi am refuzat să mă las culpabilizat. Doar fumasem tactica asta de ceva vreme, toate femeile pe care le întâlnisem până atunci încercaseră, într-o formă sau alta, acelaşi lucru - să mă facă să mă simt vinovat. Indiferent cât de bine încercam să mă port, indiferent de strădaniile mele, mai devreme sau mai târziu, un instinct de care nu erau nici măcar conştiente, le împingea să-mi creeze un sentiment de vinovăţie: lipseam prea mult de-acasă sau eram dimpotrivă, prea sufocant, beam prea mult sau nu o scoteam suficient de des la restaurant, oricum ele erau cele persecutate, sacrificate, iar eu doar un profitor. Nu c-o spuneau direct, la fel ca şi ea, erau suficient de...cum să spun?...instinctuale pentru a nu folosi cuvintele. Oftau, îşi dădeau într-un anumit fel ochii peste cap, exasperate...gesturi din astea mărunte. Da' măcar în cazul lor, după o vreme le-am înţeles strategia. E modul lor de a se apăra, li se pare ca aşa te pot oarecum controla. Dar ea? Tăcerea ei n-avea nimic de-a face cu dorinţa de a controla. La răstimpuri se mai întorcea spre mine şi mă privea cu atenţie - cum spuma mărilor se zice prin cărţi? - a!, da, scrutător - aşa mă privea, ca şi cum ar fi vrut să-mi comunice ceva, ca şi cum mi-ar fi scormonit creierul în căutarea unei urechi pentru cuvintele nevorbite - "da' ce sunt eu frate?" o întrebam nervos, "telepat, femeie, paranormal? Sunt doar un bărbat - ce pretenţii de dosarele X ai de la mine?". Deşi, furios cum eram atunci, mi se părea ca privirea aia era doar dispreţuitoare - nu, nu dispreţuitoare, doar uimită, nu poţi fii dispreţuitor cu o râmă care se încăpăţânează să caute o scăpare, o gaură în asfalt, poţi fii doar uimit - io-te-te, ce râmă fraieră, îţi spui şi treci mai departe. Ea nu trecea mai departe, de mers continua să meargă alături de mine, asta nu-i pot contesta, faptul că nici ea nu dădea bir cu fugiţii, deşi o putea face oricând, când traversam strada sau chiar în vreme ce dormeam. Dar nu, stătea lângă mine, da-şi întorcea mereu privirea, ca şi cum simpla mea prezenţă îi producea oaresce disconfort. Mă făcea atunci să mă simt ca o blestemată de băşină colindându-i măruntaiele, căutându-şi bezmetică o cale de ieşire într-un moment complet nefavorabil, la o recepţie simandicoasă, sau o înmormântare, să zicem, când toată lumea e sobră şi toată lumea e distinsă. Băşina nepotrivită de care nu ştii cum să scapi, te muţi de pe un picior pe altul, strângi din buci - cum îşi încleşta ea fălcile, strângi din buci - sperând s-o îndepărtezi, dar eu nimic. "De ce taci? De ce taci?", îi repetam în neştire, deşi simţeam că asta începuse s-o irite, sau poate tocmai din cauza asta, poate ajunsesem şi eu la capătul răbdărilor mele şi puţin îmi păsa dacă îmi ruinam singur şansele de a o determina să vorbească, ducă-se pe pustie! - sau poate eram mult mai şmecher fără să vreau, poate că undeva în străfundurile mele, speram ca tocmai enervarea asta s-o scoată din muţenie - să urle, să mă-njure, în fine să-şi deschidă blestemata aia de gură. Dar ea nimic. Eram ca un sandwich - ceapă, roşii, salam, nu reuşeam să mă hotărăsc între o felie sau alta, şi ea muşca din mine de-a valma, cu poftă. După furie a urmat sictirul. Accedia, cum spun călugării. Lehamitea absolută, de toţi şi de toate, până şi lehamitea de propria mea lehamite, dacă înţelegi ce vreau să spun. Da' chiar. Nu-mi spune că nu te-a încercat niciodată sentimentu' ăsta, că nu ţi-a venit niciodată să-ţi bagi picioarele în toţi şi în toate, să le dai pe toatele toatelor în spuma mărilor şi să pleci unde vezi cu ochii, ca şi cowboy-ul singuratic din westernurile de doi lei şi-un pic, pe fundalul apusului de soare. Dar nu m-am lăsat, nici eu nu m-am lăsat, doar nu era să cedez eu primul, doar nu era să-i ofer satisfacţia de a renunţa, de a-mi băga picioarele şi a fugi încotro văd cu ochii sau de a mă înfunda într-o crâşmă ca asta, unde să-mi plâng necazul în faţa unei vodci şi a străinilor sau să plec pe păduri cântând, oricât de tare mă ispitea gândul ăsta - să plec şi s-o las acolo, în mijlocul drumului. A trecut şi asta. Ca şi cum, tăcând, ea şi-ar fi încleştat niţeluş mai tare fălcile, trecând prin gogoşarul ăla de lehamite ca prin brânză - he, he - ajungând la ceapă. Şi m-au podidit lacrimile de neputinţă. Bărbat în toată firea, hohotind ca o femeie isterică, şi gândul ăsta mă făcea să plâng şi mai abitir. Culmea! Abia atunci, abia odată ajuns la fundul disperării am început să mă simt bine. Nu înţelesesem nimic, toate eforturile mele fuseseră zadarnice, mă tăvăleam încovrigat, podidit de lacrimi, ca un nimic, nu mai aveam nimic de pierdut şi-atunci m-a năpădit liniştea - o pace cum nu mai cunoscusem vreodată - o tăcere a gândurilor, dacă preferi - he, he. Plânsul curăţitor! Dacă eşti civilizat / trage apa pe căcat. "De ce taci?", am mai întrebat o dată, printre două suspine, aproape fără să-mi dau seama, mai degrabă din reflex. Şi-atunci - abia atunci - ea s-a aplecat peste mine, m-a prins în braţe şi mi-a şoptit la ureche - he, he - mi-a şoptit la ureche: "De aia. De asta." Mi s-a ridicat părul pe mână, nu, nu, te asigur că nu-şi bătea joc şi nici nu-şi bătuse, a spus-o cu toată sinceritatea şi-atunci, pentru o clipă, am înţeles ce vroia să-mi spună, ce vrusese să-mi spună tot timpul. Pur şi simplu am înţeles. Pur şi simplu. Mă-nţelegi? Pur-şi-sim-plu. Pe urmă? Pe urmă nu s-a mai întâmplat mare lucru, maxim ce se mai putea întâmpla? S-a reîntors la muţenia ei de zi cu zi, doar ca acum ştiu, acum nu mai îmi fac probleme. Am mirosit picioarele lui Dumnezeu, ce pot pretinde mai mult, nu? Acum eu vorbesc, ea tace şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea-aşa. Cum spui? Aprigă femeie? Care femeie? Doar nu credeai că despre vreo femeie mi-am răcit eu gură până acum! Ho-ho! Mă faci să râd, ca n-am mai râs de mult. Cine are pretenţii aşa mari? Eu despre amărâta mea de viaţă, vorbeam - atât. Nu-i destul? Eu şi cu anima mea - hai să trăim!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer