Textul 4

Indiferenţă?

Toaleta unui bar de noapte. Lângă peretele de faianţă se prăbuşeşte un tânăr subţire, cu mânecile cămăşii suflecate.
Mai alb decât zidul. Agonia lui lentă.

Un tip înalt se opreşte în uşa de serviciu a barului. Câteva secunde.
Lumina unui bec slab îi bate în ceafă.

Nu mai sînt în stare să deosebesc o pisică de-un câine, mă afund în scârnăviile lor, dar încă mai pot să adulmec un bar împuţit din cealaltă parte a oraşului. O apuc pe străzi dosnice, pe lângă răsuflători. Simt putoarea de erecţii şi deşeuri umane amestecate ce putrezesc cu lunile în veceuri. Mă agăţ de ele: ştiu ce cafea se râşneşte acolo şi cine serveşte la bar şi mai ştiu că cei din urmă clienţi şi-au făcut de cap cu vulpile nopţii.

Întuneric.
Zgomot de scaune răsturnate.
Te-ai lovit?
Urlet.
Nu vroiam decât să beau un şpriţ!

Tipul înalt, la o masă.
Acum două luni mai... (scoate din haină o pagină de ziar mototolită, încearcă să descifreze un cuvînt) dis-tin-geam încă. Pulpele albe de femeie, gâtul ei alb, zidul alb de faianţă. Pun pariu că exact în clipă asta e unu' care şi-o bagă gros în venă, acolo, lipit de peretele de faianţă. Numai că asta nu mă priveşte pe mine. Treaba mea e să-mi beau şpriţul şi să dispar.

Întuneric.

La aceeaşi masă, încadrat de o fată şi de un băiat. Povesteşte tern. Ei execută acţiunile, fără cuvinte.
Ea a venit pe uşa de serviciu. Alergase. Purta un miros de sudoare proaspătă. Înţepător şi dulce. El s-a răstit la ea: Unde dracu' ai fost? Ea, scurt: Să dansez. El: Şi ţi-a plăcut? Ea nu zice nimic. Bea. Apoi îşi freacă braţul mecanic, insistent. El îi opreşte brusc gestul, o strânge de braţ cu violenţă. Ea se uită în ochii lui: Nu e ce crezi, nu mai era nimeni acolo. Am dansat singură. El îşi retrage mâna. Scuipă într-o parte: E de ajuns că mi s-a întâmplat mie.

E bine să mai ridici din când în când nasul din zoaiele realităţii.

Tipul înalt pare că citeşte o ştire din ziar, dar priveşte pe deasupra, în gol.
"Oraşul s-a îmbogăţit de câteva zile cu o nouă discotecă amenajată într-o fostă toaletă publică. Patronul localului a decis să păstreze vechile dotări ale toaletei pentru ca vizitatorii să ţină minte care a fost utilizarea lui înainte. Cu toate acestea, toaletele discotecii au fost amenajate într-o altă încăpere."
Adu-mi o dată şpriţul ăla nenorocit!

Singur la masă.
Şi ea era o vulpiţă a nopţii. Tăcută, serioasă. Se aşeza întotdeauna la altă masă. Îşi plimba privirea pe obrazul meu, pe mâna mea, pe cracul pantalonului meu. Caldă, tristă. Nu-i mai vedeam gâtul alb, pulpele albe, îi adulmecam doar sudoarea recentă. Venea întotdeauna din spate, de acolo. În linişte. În răsuflătorile oraşului, ghiceam de multe ori mirosul ei înţepător, dulce, amestecat cu duhori aspre, toride. Într-o zi, i-am auzit glasul.

Încadrat din nou de cei doi. Ea pare schimbată.
El: Unde ai fost?
Ea: Să dansez.
El: Ţi-a plăcut, nu-i aşa? Ţi-a plăcut, nu?
Ea (tace; îşi desface o mânecă şi îi întinde braţul alb): Uite!
El o priveşte alb.

Tipul înalt e singur la masă.
Oraş puturos! Femeile tale au cearcăne, gâturi negre, pulpe negre, împrăştie mirosuri fetide. În baruri se râşneşte o cafea mucedă, neagră. Mă înec pe lângă răsuflători, dar duhorile lor nu îmi mai spun nimic. În veceurile astea se descompun toate poveştile de dragoste ale oraşului.
Soarbe ultima picătură de şpriţ. Se ridică greoi, paharul se sparge de podea.
Se aşează din nou.
Era timpul să beau o cafea.

Plescăit de paşi. Orbecăind în întuneric.
Toaleta barului. Tânărul subţire zace cu capul plecat într-o parte, într-o baltă. La un pas de el, tipul înalt urinează. Fără echivoc.
Aici agonizează vulpiţele nopţii, în miros înţepător de sânge menstrual. Licoarea aseptică, rituală a agoniei lor.
Ridică privirea spre răsuflătoarea-fereastră. Se înnoptează.

(E ora la care vulpile nopţii îşi scrântesc gleznele în răsuflătorile oraşului.)