3. Ia să mă joc cu destinul oleacă

Nu știu cum, nu știu nici când, dar îi pun în mână lui Aleksander jurnalul intim al Krasnei cea răpusă de boală. Iar el, la început rușinat și certându-și slăbiciunea, citește confesiunile moartei cu setea unui măgar prins în jugul unor munci istovitoare. O descoperă pe Krasna cum n-a reușit s-o descopere nimeni și o regretă. Jurnalul Krasnei începe cam așa:

Prima mea amintire din copilărie este un cadru de petrecere festivă, la care am fost târâtă de către tata. O sală mare, din marmură, parcă, cu miros de nuci coapte. Pahare de șampanie înalte, multe pavlove de-a lungul unui bufet decorat cu crini bogați. Aceasta e o amintire falsă, căci ea e o simplă închipuire pe care am desenat-o în blocul meu de desen. Aveam talent. Nu-mi doream decât să înlocuiesc neplăcuta imagine a unei crâșme îmbibate în fum, cu miros de soc, unde bărbații erau foarte beți și înroșiți la față, iar femeilor li se scurgea rimelul pe obraji, în timp ce râdeau și se învârteau fără grație pe ritmul muzicii.

Pe mama n-am cunoscut-o niciodată. A murit când m-am născut eu, deci se poate spune că am făcut troc cu viața. Tatăl meu nu m-a urât pentru asta, dar nici nu m-a iubit foarte tare. Făcea întotdeauna ce era nevoie să facă. El era lăutar și făcea parte dintr-un ansamblu cunoscut în orașul nostru. Aveau cântări în fiecare săptămână, pentru tot felul de ocazii. Tata cânta la țambal. "Eu sunt țambalagiu!" spunea, iar mie îmi venea să îmi acopăr urechile. Acel cuvânt mi se părea dizgrațios într-un fel inexplicabil. Mai ales că în cartier, fetele cu care ieșeam la joacă erau fete de tot felul de alte denumiri: avocat, medic, inginer... pictor. Tatăl Annei era pictor, iar eu eram îndrăgostită de el în secret, fiindcă era divorțat, foarte drăguț, avea ochii senini ca safirele și îmi spunea că am talent. Voiam să devin pictoriță ca el și să devin mama Annei. De aceea am hotărât că de Anna trebuie să am grijă întotdeauna, orice s-ar întâmpla. Mă pregăteam să devin o mamă responsabilă, nu puteam da greș.

Tata m-a luat cu el la cântările lui de când mă știu. Prefera să pierd nopțile în crâșmă, într-o rochiță albastră, să se laude cu mine și să înmoaie inimile bețivilor bogați care cereau dedicații și care mă mângâiau pe cap sau mă strângeau de obraji până amețeam, decât să merg la școală. Nu-l interesa nimic din ce făceam la școală, nu-l interesa ce note aveam sau ce învățam. În schimb, devenea foarte pasionat când îmi explica lucruri despre muzică și instrumente, când mă ademenea cu teoriile sale despre suflet, teorii inepuizabile, ca și el. Avea o energie fabuloasă când se apuca de povestit despre muzică. Și când se apuca de cântat... Eu am crezut, pe atunci, că voia să mă molipsesc de acest microb și îmi era milă de el, căci dacă ar fi aflat vreodată că nu mă interesează deloc nimic din ce îmi spune, credeam că îi voi frânge inima. Așa că mă prefăceam impresionată și de lăutărie, și de teoriile sale. Îi promiteam că o să învăț și eu vreun instrument, poate vioara, deși, în secret, îl trădasem demult cu tatăl Annei și cu visul de a-mi deschide un atelier de pictură, unde să-mi înșir peisajele, portretele...

Însă, pe măsură ce timpul a trecut, iar eu m-am făcut mai măricică, am asistat la acest tablou în care tatăl meu explică cuiva ceva, cu aceeași pasiune și entuziasm, mai ales când era foarte beat, încât mi-am dat seama că nu punea preț pe ce sădește în mintea interlocutorului său. Îi plăcea pur și simplu să pălăvrăgească încontinuu despre muzica lăutărească, despre popor și suflet, despre instrumente și muzicieni renumiți. Și cel mai mult pe lume, poate chiar mai mult decât să cânte la țambal ori să bea vin și rachiu, îi plăcea să își folosească limba vrăjită pentru a o băga în gura rujată a vreunei femei care îl asculta și care își pierdea consistența proprie în fața obsesiei sale muzicale.

La unsprezece ani, eram supranumită "trandafirul albastru" pentru că numele meu, Krasna, cuvânt slav, înseamnă și frumoasă și roșu, iar rochițele confecționate special la cheremul tatei, pentru aparițiile mele la cântările sale, erau întotdeauna albastre. Până la acea vârstă am învățat multe lucruri și aveam și funcții în ceea ce privește taraful și evenimentele. În primul rând, îi ajutam cu partiturile; le puneam în ordine, le împărțeam, le duceam cu mine; lăutarii și tata aveau încredere în mine. Apoi, eu eram pușculița lor decorativă: la mine stăteau banii o seară întreagă. La final, îi scoteam dintr-un buzunar ascuns al voalului albastru și le dădeam tot ce au primit de la bețivii generoși. La mine stăteau țigările lor, brichetele, ochelarii de soare, cheile de la casă; bref, cam tot ce puteau rătăci în timpul petrecerii.

Îmi amintesc că ajungeam acasă ostenită, dorindu-mi să adorm adânc, atât de adânc încât să nu mă mai trezesc deloc, în vecii vecilor, amin. Sufeream din cauză că pierdeam multe plăceri proprii. Prietene nu aveam, căci n-aveam când să-mi fac, și nimeni nu voia să stea în preajma celei cu notele cele mai proaste. N-apucam să-mi fac temele sau să studiez, deoarece mă ocupam cu treburile tarafului. Mă luau cu ei și la repetiții sau evenimente mai mici. Ele aveau loc în timpul săptămânii. Iar cântările cele mai mari: vineri, sâmbătă, uneori și duminica. Acești muzicieni neobosiți nu aveau religie, căci religia lor era muzica. Nu aveau liniște, nu aveau pauză, erau neîmblânziți și plini de foc.

Singura materie la care aveam zece pe linie era, bineînțeles, desenul. La desen am continuat să excelez, iar el a rămas secretul meu ce mă tortura mai mult și mai mult și tot mai mult. Pe tatăl Annei l-am pierdut când, într-o vară, a luat-o pe prietena mea viitoare fiică și s-au mutat în altă țară. Nu i-am mai văzut niciodată. A fost a doua oară când îmi pierdeam familia. Prima oară s-a întâmplat la moartea mamei.

Așadar, fără familie, fără prieteni, cu taraful și cu picturile executate în taina nopții, mi-am trăit copilăria tăcând aproape tot timpul, observând lumea înconjurătoare, zâmbind în loc să formulez o idee, dându-mă la o parte în loc să fac un pas în față. Deci la școală eram invizibilă, acasă eram o păpușă de porțelan, iar în lume eram vestitul Trandafir Albastru.

Și nici măcar nu-mi puteam ține mama de mână.

După acest început, Aleksander își va îndrepta spatele, își va aprinde o țigară și își va imagina o fetiță cu bucle castanii, cu ochi de alună, într-o rochiță azurie și cam demodată, în mijlocul unei hore de bărbați burtoși și femei în rochii sclipitoare. Îl va vedea pe tatăl Krasnei cum își mișcă mâinile ca un demon al țambalului, cu pălăria neagră pe capul chel, cu fața trasă, buhăită și cu o țigară așezată prost în colț de gură. Și va încerca să își imagineze frumusețea pictorului care a furat inima unei tinere copile îndrăgostite pentru prima oară. Și se va întreba dacă ochii pictorului erau, oare, mai albaștri decât ai lui, ai lui Sasha, cel care n-a privit-o niciodată pe Krasna cum ar fi trebuit.

Își va aminti de nenorocirile petrecute, de moartea silențioasă a Krasnei și de mult prea gălăgioasa tragedie ce a dus-o pe Katyusha în viață veșnică sau iad fără sfârșit.

Apoi va compara cele două femei, simțindu-se un nenorocit fără scrupule.

COMPARAȚIA MOARTELOR

Katea era mai înaltă decât Krasna. Krasna era mai subțire. Katea avea părul negru precum smoala și ochii asemeni, ca doi tăciuni. Krasna era de un șaten închis și-avea ochii precum cafeaua cu miere, și blânzi. Katyusha avea nasul în vânt, puternic, pe când Krasna îl avea mic și cârn, ca al unui copil. Katyusha râdea strident, Krasna chicotea precum o pasăre. Katea dansa foarte bine, iar Krasna nu dansa niciodată. Katea se enerva cu forța unui uragan și se calma cu viteza unui fulger. Krasna avea emoții din sticlă opacă și se enerva numai în scenă, din puterea turbată a unui cutremur ucigător.

Puteau fi surori. Păreau a fi din aceeași haită. Însă Katyusha a fost o diavoliță supremă, pe când Krasna, un înger de lumină.

Aleksander va inspecta scrisul mărunt al acestei fete misterioase și-l va considera elegant, timid, dar determinat. Nu existau ezitări în caligrafia Krasnei, de parcă ar fi știut foarte sigur ce vrea să exprime pe pagină. Iar claritatea amintirilor ei îl va năuci. El abia dacă își mai amintea asemenea detalii simțitoare din copilăria sa, care a fost una cât se poate de obișnuită. El își făcea temele, avea note bune și prieteni cu duiumul. Părinții săi fuseseră fericiți ca și în prezent și îl iubiseră mult.

Cum a ajuns Trandafirul Albastru, de la țambal și picturi secrete, la teatru, intrigi de culise și acea tristețe profundă, fatală?