4. Supărată pe lume

Solista tarafului tatei era una bătrână și uscată și n-o suportam deloc. O chema Alyona, era roșcată precum o grefă mucegăită și avea buzele atât de groase, încât uneori o visam noaptea cum înoată prin mare cu peștii și cum îi înghite. În unele vise mă înghițea și pe mine. Avea o piele plină de pete pe care o acoperea cu un praf magic ca să strălucească, iar pe față își punea mult, mult machiaj. Mă feream să o privesc în ochii ăia ai ei fiindcă erau îmbibați de băutură și totdeauna agresivi. Avea ochii verzi, dar ea spunea mereu că sunt albaștri. Avea peste șaizeci de ani, dar ea spunea mereu că e mai tânără. Avea o voce trasă prin zimți de gâjâită ce era, fiindcă fuma ca un tren, dar când cânta, vocea i se preschimba în violoncel uns cu miere. Singurul lucru care mă atrăgea la ea era glasul. Cânta foarte frumos și foarte trist, de parcă își aducea mereu aminte de moartea cuiva drag.

Așa că nu înțelegeam cum poate o persoană de care ți se face atât de milă când o asculți cum își strigă jalea, să fie atât de rea, în restul timpului. Se comporta foarte tăios cu lăutarii, dar ei o respectau oricum fiindcă era celebra Alyona. Când bărbații îi împingeau bani ca să cânte una sau alta, ea accepta cu vanitate, nu cu bunăvoință. Iar pe mine mă sugrumase la beție, înfigându-și unghiile de vrăjitoare în carnea mea și susurându-mi șerpesc în ureche să nu îi stau vreodată în cale. Apoi îmi suflă fum de țigară în ochi și mă lăsă acolo, într-un colț de cârciumă, să tremur de furie, neputință și lacrimi.

Îmi doream să moară. De fiecare dată când îmi făceam rugăciunea, înainte de culcare, precizam către Doamne-Doamne că ar fi mai bine să o ia pe Alyona în lumea cealaltă. Chiar și în Rai, dacă El considera că așa e corect, deși eu aveam mereu o părere proastă despre ideea asta, dar chiar și în Rai, numai să plece de aici.

Odată l-am întrebat pe tata cât o să mai cânte Alyona cu ei, iar el a spus că fără solistă, taraful se va topi în neființă. Apoi se supără pe mine că am pus așa întrebare tâmpită. Deși eu trăsesem cu urechea și știam că toți bărbații din ansamblu puseseră ochii deja pe cineva cu mult potențial: o femeie de treizeci de ani, care se oferise pe tavă. Cred că, în secret, toți așteptau ca hoașca să dea colțul, ca să o pună în locul ei pe lăutăreasa cea tânără.

Alyona se mândrea mereu cu faptul că va muri după o sută de ani, așa cum îi prezisese o babă-ghicitoare, însă iată că se îmbolnăvi tare de tot la plămâni, și, într-o dimineață de vară, când afară era cald și miezul soarelui trimitea bucurie spre pământ, Doamne-Doamne îmi îndeplinise dorința.

Eram obișnuită să mă simt vinovată pentru toate: moartea mamei, notele proaste, neiubirea tatălui meu către mine, băieții care mă scuipau, fetele care mă ocoleau, chipul meu schimonosit de urâțenie, dar decesul Alyonei era o crimă de proporții colosale de care mă făceam vinovată cu păcat capital! Mama sigur m-a iertat, căci nu i-am dorit sfârșitul, deși eu i-am curmat viața, dar duhul acestei babe o să îmi apară în oglindă, noaptea, să mă bântuie sau, și mai rău!, mă va căuta în coșmaruri, preschimbată în șarpe marin.

Acestea sunt gândurile care mă frământau la înmormântarea solistei, când priveam spectacolul coborârii sicriului în pământ și când s-a pornit o ploaie groasă peste toți cei de față, peste trupurile îmbrăcate în negru mat, definitiv.

Pentru uciderea Alyonei mă voi simți vinovată până în ultima mea zi.

Aleksander scoate un sunet amuzat și se înduioșează profund, picturând oroarea copilei care credea că a ucis-o pe scorpia cea bătrână. Zâmbi amar de dragul amintirilor ce nu-i aparțineau real lui și de mila pentru micuța Krasna. Ar fi vrut să fi fost acolo, să se fi împrietenit cu ea, să îi fi luat capul în mâini și să îi fi spus cât de frumoasă se va face când va deveni mare. Așa era? Așa era. Sasha reflecta acum și își dădea seama că frumusețea Krasnei nu era una stridentă, ci una ce trebuia deslușită. Ea nu ar fi întors toate privirile dacă ar fi intrat într-o încăpere, ea era ca un tablou cu substrat la care trebuia să te uiți îndelung și pe care trebuia să-l înțelegi. Sasha nu credea că e una dintre acele fete despre care spui că e urâtă, dar uneori, trăsăturile se armonizează când râde sau flirtează, nu. Krasna nu era niciodată urâtă. Și nici simplă sau fadă. Era ca o hartă, era enigmatică, ascunsă, întunecată, dar luminoasă. Avea senzualitate ingenuă și un zâmbet firav, totuși puternic, precum pânza de păianjen. Chipul ei era chipul unei prințese care a zăcut mult prea mult timp în umbra unei celule. Dinții ei albi erau ca de lapte, iar genele ei erau gene de cal, lungi și dese. Krasna era o frumusețe compusă din detalii. Dacă smulgeai un mic pasaj al frumuseții ei, ar fi fost ca și cum ai fi șters un vers întreg dintr-un poem sublim. Nu avea buzele cele mai cărnoase, dar nici pe cele mai subțiri. Nu avea părul cel mai blond, dar nici pe cel mai închis la culoare. Nu avea formele cele mai voluptoase, dar avea un trup de pom încărcat cu fructe apetisante, pe care le zăreai rar și numai dacă erai atent. Krasna nu era niciodată vulgară sau voit sexuală. Brusc, pe Aleksander îl fulgeră o idee, de parcă fusese atins de electroșoc. Oare Krasna murise fecioară? E posibil... Încercă să și-o imagineze făcând dragoste, apoi își scutură capul de rușine pentru a alunga aceste fantezii. Era dusă pentru totdeauna, nu se cuvenea să se preocupe cu așa idei idioate și perverse! Se simți scârbit că-i deschisese jurnalul. Dar nici nu-l putea lăsa din mână, odată ce începuse. Jurnalul îl atrăgea ca un magnet puternic, îl silea, îl tenta. Krasna scria cu atâta lux de amănunte, încât îl invita să intre în viața ei trecută, în viața ei veșnică. Voia să o cunoască, voia să știe cine a fost fata asta. De ce voia atât de aprig? Nu știa. Dar era fericit că Alyona murise, că piedica aceea din viața copilei se dăduse la o parte. Deja îl obseda povestea vieții ei și îi era necesară. Ultima consolare pentru a nu o lua razna.

Au înlocuit-o pe zgripțuroaică cu solista de treizeci de ani, Siana. Siana era pseudonimul de scenă al femeii tinere, care insista să fie astfel supranumită. Așa cum eu eram Trandafirul Albastru.

Ea m-a îndrăgit din prima clipă. Și cu ocazia noii distribuții de muzicanți, Siana mi-a cumpărat o nouă rochie, de bun gust, elegantă, albastră ca marea și pe care am păstrat-o și după ce mi-a rămas mică. Siana era o femeie altfel. Cum n-am mai cunoscut. Cum ar fi trebuit să o cunosc pe mama.

Numele ei era, de fapt, Irina, iar eu am decis pe loc că Irina e numele meu preferat din lume.