5. Dorință și griji

- Ce-ți place ție cel mai mult pe lume, Krasna?

Nu am știut dacă am voie să răspund. Nimeni nu mă mai întrebase chestia asta. Siana îmi zâmbea cu o gură frumoasă și roșie, care se lăbărța de la o ureche la alta, descoperind niște dinți perfecți și lăsând să se formeze două gropițe drăguțe pe obrajii ei pudrați. Avea ochii luminoși, negri și foarte rotunzi, încadrați de gene kilometrice, negre și stufoase. Voiam să semăn cu ea mai mult decât orice pe lume. Asta voiam să îi răspund. Dar mi-am înghițit limba și am tăcut precum o pisică moartă.

Siana a râs de tăcerea mea, cu un râs de cristal, care s-a întins pe întregul tavan al încăperii și care a coborât și în urechile mele și a mai stat acolo ceva vreme, mult după ce ea se oprise din râs.
- Cel mai mult îi place să mâzgâlească, a răspuns tata în locul meu, apoi a scuipat saliva ce i se făcuse puroi în gât.

Aș fi vrut să fug. Aș fi vrut să mă întorc pe călcâie și să o rup la goană. Mi s-a făcut rău la stomac și m-am înroșit tare de tot. Nu am putut decât să îmi strâng ochii și să rămân în beznă, sperând că Dumnezeu mă va face să dispar.
- Și mie îmi place să desenez! a țipat ea.

Chingile ce-mi sugrumau inima s-au desfăcut pe loc.
- Dar nu mă pricep, sunt groaznică! Nu știu să desenez nici măcar un copac! a continuat, apoi a râs din nou cu voce de pasăre. Poate mă înveți.

Și mi-a atins vârfurile ochilor cu degetele, apoi mi-a tras pleoapele în sus, așa cum tragi storurile de la geam ca să intre soarele înăuntru.
- N-o încuraja, Irină! s-a auzit mârâitul unicului meu vlăstar de sânge în viață.
- O să ne întâlnim să desenăm pe ascuns! mi-a făcut ea cu ochiul și mi-a dăruit unul dintre zâmbetele ei cele mai calde.

Din acea clipă, mi-am petrecut fiecare zi așteptând ca Siana să apară la noi acasă, sub un pretext oarecare, să vină la mine în cameră și să mă roage să-i prezint picturile mele. Apoi să pictăm împreună o mie de copaci. Și să râdă cu acel râs molipsitor și să fim fericite, în secret. O priveam cum cântă în serile-eveniment și îmi părea că, în unele momente, cântă un mesaj ascuns prin care îmi transmite data și ora la care va veni. Să fim doar noi două.

Siana purta mereu perle: la gât, în urechi, pe brațe. Purta haine albe, largi, pălării cochete, ochelari de soare uriași. Dar când cânta, când din Irina devenea artistă, nu avea bijuterii, iar mâinile și picioarele bronzate îi erau dezgolite aproape de tot, expuse dincolo de limitele unei rochii negre și foarte mulate, care lăsau nurii să privească pe privitori. Și la ureche avea mereu o floare.

Eu, în rochița mea albastră, de copilă, mă simțeam ca un fulg de nea pierdut într-o livadă cu fructe pârguite. Eram mică, nu eram nici măcar la pubertate, dar știam ce femeie vreau să fiu. Și știam că n-o să pot niciodată. Voiam să fiu ca ea. Îmi doream curajul, dezinvoltura, sexualitatea ei. Era ca o felină strălucitoare ce-i subjuga pe toți cu focul său. Și ce foc! Cântând, Siana ar fi putut incendia catedrale!

Aleksander își aminti de Katyusha. O alungă, dând cu mâna imaginară pe deasupra himerei. Katyusha a fost o femeie rea, crudă și mult prea vanitoasă. Această Irina, această ființă din memoriile Krasnei semăna mai mult cu o sfântă care se deghiza în Katyushă. Ca o actriță. Doar că ea era o actriță care juca mereu același rol: al Sianei.

Trebuie menționat că bietul Sasha își revenea foarte greu în urma tragediei absurde care se petrecuse. Avea ședințe terapeutice la o clinică și lua somnifere. Zilele sale căpătaseră forma unui mușchi neregulat ce-l strângea până la zgomot surd în ceafă. În fiecare dimineață se trezea cu gândul că ar fi putut face ceva, dar n-a făcut nimic, iar acum e prea târziu. Nu înțelegea cum a putut fi atât de orb! Și nu putea accepta că a fost absolut exclus din întreaga acțiune. Nici măcar un pion, nici măcar un martor. El, cel care a iubit-o pe femeia aceea îngrozitoare, nu a putut prezice nimic, nu a putut participa în spectacolul pus la cale de dânsa. Ce incredibil! Ce nedrept. Suferea că nu a fost erou, dar suferea ca un copil neacceptat în jocul celorlalți copii. Și cel mai tare suferea că muriseră oameni... colegii lui! amicii lui! partenerii lui de scenă! Nu, nu, nu! Cum s-a ajuns aici? Ce autor de literatură proastă a scris această poveste?

UN ANUNȚ IMPORTANT:
POVESTEA NU E REALĂ; NICI MĂCAR VIAȚA NU E ATÂT DE TÂMPITĂ.
POVESTEA IMITĂ ADEVĂRUL, CARE E MULT MAI CUMPLIT.

NOTĂ PERSONALĂ: SCRISUL IMITĂ ADEVĂRUL.
PERSONAJELE SUNT EU. CU REFERINȚE DIN VOI.
SUNTEȚI LA FEL DE MIZERABILI CA MINE, DAR EU AM CURAJ SĂ SCRIU DESPRE MIZERIE.
VĂ ROG, NU VĂ APUCAȚI DE SCRIS, EXISTĂ DESTULĂ LITERATURĂ PROASTĂ PE LUME!
LIBERTATEA DE EXPRIMARE E O MARE PROBLEMĂ. NU. OAMENII CONSTITUIE PROBLEMA PRINCIPALĂ. OAMENII AR TREBUI EXTERMINAȚI. NU EXISTĂ RASĂ SUPERIOARĂ. NOI, OAMENII, SUNTEM O RASĂ DE TOATĂ JENA. NICI CÂINII NU SE MĂNÂNCĂ AȘA ÎNTRE EI. ȘI LUPII MOR MAI DEMN.
CÂND UN ANIMAL SUFERĂ, CELELALTE ANIMALE NU ȘTIU ACEST LUCRU.
CÂND UN OM SUFERĂ, TREBUIE SĂ ȘTIE TOATĂ LUMEA.
ÎMI PLAC OAMENII CARE ÎȘI ÎNGHIT LACRIMILE, ÎN LOC SĂ LE FACĂ LOC AFARĂ. ÎMI PLAC OAMENII CARE STRÂNG DIN BUCI, DIN STOMAC, DIN GÂT ȘI CARE REZISTĂ. ÎMI PLAC OAMENII CARE PLÂNG ÎN TAINĂ. SUNT LA FEL DE BOLNAVI CA MINE. ȘI VOR MURI MAI REPEDE.

Sasha nu reușește să adoarmă, de aceea ia somnifere. Visează în nopți nenumărate foarte mult sânge. Și se teme să n-o ia razna. Dar, în așa vremuri, cine nu se mai teme? O lume mult mai gingașă se ascunde în paginile Krasnei Leskova.

Într-o zi, tata ne-a scos pe toți la masă. Voia să facă cinste; avea o zi bună și strânsese bani. Eu mă gândeam că e ziua lui, căci nu știam când e ziua lui. Să-i spun "la mulți ani, tata" ar fi fost un gest de om tembel. Eu mă săturasem să mă considere astfel. De câteva zile adunam curajul cum strângi mizeriile cu mătura, să-l privesc în ochi și să-i spun că aș vrea foarte tare să mă mai preocup și de școală, nu numai de cântările tarafului. Să-i spun că vreau să învăț și că îmi doresc să fiu educată ca toate acele fete din clasă și că îmi doresc foarte, foarte, foarte mult să port pălării și ochelari de soare și perle.

Cina a fost obositoare, iar Siana a lipsit. Nimic memorabil de notat. Până când, la un moment dat, lăutarii s-au apucat s-o bârfească pe solista lor, cu gurile murdare de sos și cu ochii scăldați în rachiu. Și astfel am aflat că Siana avea un număr impresionant de caracteristici, din care voi menționa câteva aici, căci a fost prima oară în viață când am auzit aceste cuvinte spuse cu atâta satisfacție misogină: curvă, sugativă, panaramă, oaie, fascistă, feministă, lesbiană, târfă, parașută, botoxată, capră, imbecilă, cretină, de căcat, ușuratică, fudulă, nebună, descreierată, zăludă, libertină, cățea, țigancă, bozgoroaică, scroafă, alcoolică.

Dacă urechile ar sângera după cum te doare inima, aș fi sângerat de tot, auzind cuvintele lor îmbibate cu gust de costițe și mujdei. Nu știam cu exactitate ce înseamnă fiecare cuvânt, dar simțeam că nu putea fi nimic frumos. Și nici adevărat. Cum puteau vorbi astfel despre o femeie atât de drăguță, atât de generoasă, de luminoasă? Cum puteau să scuipe altarul unei doamne? Nu se temeau de o pedeapsă divină? Nu se temeau că-l mânie pe Domnul? Irina, o ființă cum altele nu-s pe lume, o artistă desăvârșită, pe care ei o tratează mereu cu respect și considerație și, și, și... căreia îi adulmecă pașii atunci când își face apariția și căreia au privilegiul de a-i săruta mâna și, și, și... e colega lor, e prietena lor, e solista pe care și-au dorit-o atâta!

Învățasem lecția despre masculii refuzați. Doar că nu știam încă. Nu știam că atât de urât face bărbatul când e nedorit. Și nu știam că atât de lesne poate fi distrusă reputația unei femei. Și am știut, din acel moment, că nu îmi mai doream să fiu ca ea. Că îmi era frică. Nu mă născusem pentru excentricitate, pentru libertate, pentru forță! Nu... eu doream liniște. Doream să se spună despre mine: cuminte, pașnică, blândă, fadă, liniștită, statornică, insipidă, inodoră, incoloră, tăcută, invizibilă, oaie, oaie, oaie, oaie, oaie, oaie, oaie. Trebuia să mă îndepărtez de ea, trebuia să am grijă să nu devin ca ea, trebuia să omor în inima mea toată dragostea pe care i-o purtam! S-o omor cum am făcut cu mama, cum am făcut cu Alyona! Să-mi folosesc blestemul.

Următoarea zi, Siana a apărut la ușa noastră, ținând o sticlă de vin pentru tata și un bloc cu foi albe, deschis, care lăsa să se vadă cel mai urât desen cu un copac pe care l-am văzut în viața mea. A devenit desenul meu preferat și mi l-am agățat pe perete.