6. Ejaculare

Oamenilor le este atât de greu să accepte că unii dintre frații lor fac anumite lucruri din generozitate, încât caută cusurul cel mai fin al gestului, pentru a demasca egoismul.

Nu m-am putut hotărî dacă să pun în gura Krasnei fraza de mai sus; mă rog, gura... Am transformat-o, totuși, în crezul personajului Krasna, fiindcă oamenii acceptă mai ușor păreri, axiome, idei, dacă sunt dăruite convențional, printr-un personaj pe care-l urmăresc cum pierde în fața vieții. Căci altfel, cine sunt eu să vă dau vouă lecții? Nu? Ar fi o aroganță din partea mea. Așadar, Aleksander citi mai departe în jurnalul Krasnei, n-am spus-o eu:

E adevărat că există oameni egocentriști fără a fi egoiști. Eu așa cred. Cei egoiști sunt, fără îndoială, și egocentriști, dar cei egocentriști pot fi extrem de generoși. Real. Sau se spune egocentrici? Nici măcar nu știu exact, dar știu că Siana era foarte conștientă de sine, de farmecul ei, foarte preocupată de propria cale, de frumusețe, de validare. Și totuși, căldura pe care o emana ca un soare roditor, grija cu care îi trata pe toți, micile acte de smerenie și dărnicie pe care le executa firav, nonșalant, aproape ca pe o frivolitate, demonstra că, în ciuda vanității și grandomaniei sale, era un om bun, o ființă generoasă, atentă și empatică. Am în minte imaginea ei pansându-l pe tata, atunci când s-a zgâriat rău pe braț într-o sticlă spartă. L-a pansat cum o mamă și-ar fi pansat copilul. Apoi l-a mângâiat pe cap, iar tatăl meu, cu aceeași voce care spusese la beție: "Irina o ia în gură mai des decât se pișă.", a exclamat: "Ești o sfântă, Irină, și-o să mă rog pentru tine!"

Altădată am asistat la market, la cum a dus înapoi la locul ei, o pungă de orez lăsată printre cutiile cu prăjituri. Am întrebat-o de ce a făcut asta, că doar altcineva se debarasase de produs la locul nepotrivit. A spus: "Da' ce? Mă doare mâna să-l pun la loc? Dacă am văzut..."

Mi-a spus odată o strofă a lui Esenin și cred că simțea cu toate vintrele versurile acelea: "Nu-s legat de oameni nicidecât, / Altei lumi destinul meu se-nchină. / Fiecărei javre eu la gât / I-aș lega cravata cea mai fină."

Ea venea la noi acasă, în fiecare duminică dimineață, când tata mergea la slujba religioasă sau la bar (dar cu credință), și desenam ore în șir. A fost cea mai frumoasă perioadă din copilăria mea. N-a avut nevoie de minciuni; îi spunea tatei că pur și simplu va sta cu mine și îi aducea diferite ofrande: țigări, vin, salam. Eu abia dacă puteam adormi sâmbătă noaptea de emoția întâlnirii. O așteptam cum un cățel își așteaptă stăpânul. Prima mea prietenă! Singura mea prietenă! O admiram, o iubeam, o adoram... Încercam s-o copiez uneori, dar mâinile mele se comportau stângaci, nu aveau grație. Îi calculam mersul, privirea, râsul. Pe ea stăteau bine toate, eu nu mă potriveam cu nimic din feminismul acela felin. Dar fiindcă o iubeam atât de tare, nu o invidiam, ci o slăveam și mai aprig, în mintea mea. Am descoperit diversitatea, deși nu știam. Nu toate putem fi frumoase în același fel. Unele sunt făcute pentru rochii lungi și tocuri înalte, altele pentru fuste vaporoase și bocanci prăfuiți. Eu nu eram și nu sunt făcută nici pentru unele, nici pentru altele. Mie cel mai bine îmi stă dezbrăcată, în pat, dormind. De aceea m-am resemnat cu gândul că n-o să mă vadă nimeni cu adevărat. Pentru că nu aveam de gând să stau goală în fața nimănui, niciodată. Adică așa credeam.

Prin corpul lui Aleksander se plimbă un țipar lung, de suuuuuus, până joooos. Electroșoc între picioare. Lasă jurnalul pe masă, își freacă tâmplele, vrea să își scoată din cap viziunea trupului dezgolit al Krasnei. Sâni mici cât piersicuțele, talie netedă, fese bombate suav, o piele fără alunițe sau semne sau prea mult păr. Coapse de copil, gambe ca ale lui Brigitte Bardot, încheiate cu glezne subțiri și tălpi unduitoare. Umeri fini, spate îngust, clavicule conturate puternic. Și fața ei, fața ei, fața ei... adormită. Părul său de ghindă încâlcit printre perne albe. Flori albe peste trupul ei nud. Ea pe un nor de puf alb. Ea între spumele valurilor de vară. Ea sub soarele dogoritor. Ea, în cavou. Ea, sub pământ. Ea, înghețând. Trupul său se descompune, se îmbâcsește, se întunecă cu albastru de metil subteran. Oasele sale devin ciuperci. Ochii săi...

Aleksander nu mai rezistă și începe să urle. Urlă, rage, se trântește de pereți. O ia razna, o ia razna. Vrea să arunce jurnalul blestemat. De ce l-a deschis? De ce a citit? De ce și pentru ce? Apă, apă, apă, neapărat apă! Pastile. Una, două, trei. Sunt somnifere. Ce se poate întâmpla? Patru, cinci. Gata. Va ameți și va adormi. Cade din picioare. O să se lovească. Va regreta. O mică vânătaie care va trece după șapte zile. Nimic grav. Și grețuri de la somnifere. Îngrozitor. Ar putea să mi se facă milă de el. Dacă el n-ar fi o parte din mine. Iar cum de mine nu mi-e milă, căci mă detest, nu poate să îmi fie milă nici de ființele mele de carton. Mai ales când le-am adăugat câte puțin din fiecare om din viața mea pe care îmi vine să-l scuip, să-l dau de pământ, să-l calc cu mașina, față-spate de trei ori, să-l arunc pe calea ferată, să-l traversez cu trenul, să-l înfășor ca pe un batic, să-l duc în vârful muntelui și să îl las puțin la ciugulit ca pe Prometeu, să-l arunc în ocean, să-l dau la balene.

Ce bine că scrisul îmi oferă libertatea de care am nevoie, astfel încât pe lume există un criminal în minus.