7. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos

Aproape de o săptămână întreagă, Sasha e vrăjit cu o puternică substanță care acționează chiar și de pe lumea cealaltă. Ea se numește dragoste. Acest gen de dragoste, cauzat de intimitatea literară tip jurnal, este genul cel mai cretin prin care se iubește. E dragoste platonică, dar nu chiar. E dragoste metafizică, dar totuși nu destul. Imposibilitatea de a ajunge să pui mâna pe obiectul dragostei tale profunde, conferă o așa frustrare, că e de ajuns un singur cuvânt nedrept rostit împotriva îngerului adorat, ca să declari război în numele entității pe care o slujești. E o dragoste ireversibilă ce nu suferă modificări. Jurnalul e scris și îngropat, nu își va schimba niciodată forma sau efectul.

Aleksander trăiește numai cu viața Krasnei în minte. Și se întreabă cum de nu i-a acordat niciodată atenție acestei fete. Atenție cu adevărat.

N-ar fi avut cum. Suntem cu toții de acord că majoritatea bărbaților ar fi fost ca niște câini lihniți după fustele personajului Katyusha? E o poveste care se repetă ceremonios, de la Idiotul încoace. E nevoie de o maturizare ontologică, de o viziune clară precum sticla cea mai fină, pentru a nu te lăsa captiv în mrejele unei femei-vrăjitoare. Și e nevoie de o inimă deschisă și un ochi cultivat pentru a o alege pe femeia care miroase a fericire și de a-i întoarce spatele celei cu mireasma dezastrului. Fiindcă suntem trecuți prin asta și suntem bărbați înțelegători, care am trăit episodul scârbos de a iubi o scorpie, cel puțin o dată, vom acorda milă și empatie bietului Aleksander. Sau poate nu, având în vedere că a iubit-o timp de patru ani. Patru ani e mult. Nu? Sau nu?

Da, desigur, cunosc pe cineva care a iubit o femeie timp de patru ani și care mi-a spus că patru ani înseamnă foarte mult, că au crescut împreună, practic, adicătelea, ce s-o mai ascundem? în patru ani ajungi și să te caci lângă femeia iubită. Sau pe ea. Sau în ea. En fin, eu nu sunt un bun exemplu. N-am iubit pe nimeni atât de mult timp.

Există și astfel de structuri de inimi-vulcan. Să vă explic. Mă îndrăgostesc o dată la cinci zile. Fie în metrou, fie conversând prin mesaje, fie făcând un proiect împreună, fie stând la o cafea, fie găsindu-ne la plajă prosop lângă prosop. Mă îndrăgostesc cu adâncime, cu furie. Iar dacă se întâmplă ceva, (și se întâmplă de fiecare dată), care să-mi rănească vanitatea, atunci inima mea începe să sângereze cumplit; hemoragie internă care mă umple pe interior de venin dureros. Mă doare pieptul și mă sufoc, ard și îmi vine să plâng, dar nu plâng, ci înjur, mocnesc, fac ca un animal care a turbat. Toată flama ce pusese stăpânire pe mine când m-am îndrăgostit, mă arde cum ardeau vrăjitoarele pe rug și mă preface în cenușa propriului ego. Dezamăgită, distrusă, pur și simplu cu inima frântă pentru a mia oară, mă îndrept de spate și-mi suflu cenușa de pe oase și dinți, și merg mai departe, spre următoarea cucerire, spre următorul amor care mă va împacheta la fel ca cele din urmă. Rodaj, recuperare, iubire reală, ideal, iluzie, sexualitate, slăbiciune, posesie, obsesie: toate sunt unul și același drac. Iar eu mă aprind la fel de repede cum mă sting. Și la fel de puternic. Climatic, dezastruos. În sufletul meu zac doar ruine pe care le tot ridic pe o superficială fundație, numai ca să le zdrobesc din nou. Don Juan. Don Juan. Don Juan.

N-am controlul propriilor mele emoții, puișorii lu' mămica, asta e. N-am busolă și n-am respect pentru inimă. Ea este animalul meu neîmblânzit.

Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă Aleksander s-ar fi scuturat de pânza de păianjen croită de Katea și s-ar fi îndrăgostit de Krasna. Cu siguranță femeia-regentă și-ar fi ridicat întregul arsenal pentru a-și recupera adoratorul, chiar dacă el nu-i trebuiește pentru absolut nimic, afară de înflorirea vanității. Pretendenți. Ei sunt indispensabili pentru o cauză lipsită de noblețe. Sunt niște oameni dezumanizați. Sunt oameni tratați prost. Dar îi pasă Katyushei? Nici măcar nu poate vedea din această perspectivă. Ea n-are conștiință. Ea are doar mândrie.

N-a fost nevoie de niciun război fiindcă n-am vrut ca povestea să fie despre asta; s-au scris multe astfel de intrigi. Am lăsat ca totul să semene mai mult cu viața. Mai plictisitor, mai dezolant. Un prost care nu o observă pe femeia ce-i gata să-l primească în sufletul ei și să-l iubească fără trădare și fără tăgadă, până la ultima lui suflare.

Mai interesant era dacă se îndrăgostea de Lera. Dar pe Lera am inventat-o numai pentru că aveam nevoie să pun o umbră pe pânză. Mă gândesc că există unele nuanțe ajutătoare ca să evidențiezi și mai bine punctul central al picturii. Lera e un personaj secundar ce se va lupta de-a lungul istoriei literare să devină erou principal. Ea capătă multe forme, așa cum și protagoniștii își schimbă numele sau sexele sau culoarea ochilor sau penajul. Dar eroii vor fi mereu eroi. Și Lerele tot Lere.

Ce s-o fi întâmplat cu Lera? Sau cu logodnicul ei înfumurat și plin de bani? Să-i acord câteva rânduri acestui suflet zbuciumat?

Lera îl iubea sincer pe logodnicul ei, numai că îi făcea mare plăcere când și alți bărbați îi făceau complimente, cadouri, când o priveau cu subînțeles sau când o atingeau în treacăt. Are și Lera, desigur, vanitatea ei. Dacă ar fi să o compar cu un animal, aș zice că e un șobolan. Unul cu albinism. Unul care chițăie încontinuu ca să atragă atenția.

Când Ivan, impulsionat într-un mod psihotic, a ucis-o pe Lera, se afla la ea acasă. Ce căuta Ivan, în toiul nopții, acasă la o femeie logodită care își iubește logodnicul? Ivan căuta izbăvire în pasiune. Dar ea? Ea de ce l-a primit? De ce a răspuns invitației? Ea de ce l-a așteptat cu păsărica proaspăt epilată, cu părul aranjat, cu un vin pe masă? Un șobolan mic pentru o tragedie mare.

Câte ceva din trecutul ei: s-a născut și a copilărit la țară, în sărăcie lucie, într-o familie cu nouă frați și surori de hrănit; n-a primit o educație aleasă, dar a încercat mereu să se descurce singură; și-a dat seama, prin liceu, cât e de frumoasă și s-a gândit să se folosească de asta; în facultate a avut mulți admiratori; și-a construit un mecanism social aproape imbatabil (drăguță mai mereu, amuzantă și senzuală, dramatică din cauze absurde, tăcută când nu trebuie să supere o instanță superioară care i-ar putea face rău, aproape niciodată sinceră, dar frizând sinceritatea cu ochii aceia bulbucați, bref, făcând pe proasta în bătălia cu viața, în speranța că toate gloanțele vor trece pe lângă ea și vor intra în cei care chiar se luptă).

Astfel că n-am putut să mă abțin și am pus-o pe Katyusha să-l pună pe Ivan s-o răpună pe ființa asta dezgustătoare, sărmana.

Logodnicul-văduv va face în continuare filme de toată jena și se va lua cu una din același material. De la o vârstă, nu-ți mai poți schimba structura. Aia e.

Povești mai dulci și substanțiale se găsesc în jurnalul Krasnei. Să mă întorc către paginile sale, căci din ură nu se scrie nimic durabil. Dar din dragoste da.