8. O trecere

Când eram mică, zicea Siana într-o zi, de parcă ar fi vorbit cu pereții, fără să se uite la mine, mai mică decât ești tu acum, îmi plăcea la nebunie să privesc florile ore în șir. Mama primea multe flori de la admiratorii ei, mama era artistă la circ, iar casa noastră era o grădină! Stăteam așa, în liniște, cu ochii mari și concentrați, proptiți în dansul microscopic al respirației petalelor. Fiindcă asta mă obseda, de fapt. Cum respiră florile. Ai observat vreodată?

Eu n-am răspuns căci nu-și întorsese ochii spre mine și încă nu eram sigură dacă mie mi se adresează sau vreunui duh rătăcit prin pereți. A continuat: Florile respiră. Dansează. Se mișcă precum se mișcă fetușii în burta mamelor lor. Trebuie să fii foarte atent și să stai ore în șir cu ochii pe ele ca să le înțelegi coregrafia. Întrebarea mea din copilărie era: "Unde sunt plămânii la o floare?" Serios, unde sunt? Cum respiră ele? Uneori par că oftează din greu. Unde se duce toată respirația aceea grea?

Atunci a fost prima oară în viața mea când mi-a trecut prin cap că Irina ar putea fi nebună. Mi-am lăsat capul să alunece într-o parte ca să-mi dau seama de unghiul din care trebuia să privesc ceea ce pictase în ziua aceea. Semăna cu un arc cu săgeți și o aripă însângerată, ceva foarte bizar, renascentist, foarte prost executat. Nu mințise. Avea aerul unei persoane care nu minte niciodată, oricum. Era, într-adevăr, lipsită de talent. Mâinile ei, care se comportau mai mereu ca două capete de lebădă pe brațele-gâturile de lebădă, puse în condiția de a desena ceva, se preschimbau în viermișori orbi.

Începuse să râdă foarte tare când îmi descoperi grimasa pe care n-am putut să o ascund.
- Știu! Știu că e foarte rău! Dar ce să fac? Nu mă pricep deloc!

Eu m-am rușinat.

Cum să scriu despre acele zile din copilăria mea, fără să le umbresc frumusețea? Nu simt că sunt în stare să redau armonia care își găsise culcuș în inima mea. Și numai pentru că ea, Irina, Siana, mama mea surogat sau pseudo-sora mea, îmi îmblânzea ființa.

Lalele. Acestea sunt florile la care dacă te uiți atent, le vei observa respirația. Lalelele.

Într-o zi, am întrebat-o pe prietena mea, fără să gândesc nicio clipă, dacă are iubit. A zâmbit ca un copil surprins în mijlocul unei pozne.
- Sunt căsătorită, mi-a spus.

Căsătorită. Nu, nu înțelegeam. Să fii căsătorită însemna să stai toată ziua acasă, nu să fii cântăreață de taraf. Însemna să ai copii și să faci mâncare, nu să o vizitezi pe o oarecare Krasna și să pictezi cu ea pe dușumeaua din camera ei.
- Dar cine e soțul tău? mi-am auzit vocea din depărtări mărunte.
- Unul care călătorește tot timpul, a spus sec și a trasat o linie neagră cu pensula subțire.
- E aviator?

Ea a început să râdă și m-a pupat pe frunte de cinci ori, am numărat.
- E regizor de filme și e un bou! a spus și apoi a vărsat toată apa în care ne curățam pensulele, din greșeală.

Mult timp n-am crezut-o pe cuvânt. Știam că spune mereu adevărul, dar asta nu putea fi posibil. De data asta mă păcălea, își bătea joc de infantilitatea mea. M-am supărat.

Și ca să-i arăt cât sunt de supărată, am început să pictez numai peisaje mohorâte sau animale moarte. Moartea lua naștere din mâna mea. Siana spunea că nu-i place noul meu stil. Dar eu îi dădeam mai departe. Mă răzbunam fiindcă eu o iubeam, iar ea râdea de mine.

Seara, stând în pat, înainte să adorm, puneam cap la cap toate informațiile. Deci știam despre ea o mulțime de lucruri, dar nu știam care sunt adevărate și care nu. Pe unele le-am dedus, pe altele le-am auzit de la tata, pe altele mi le-a povestit chiar ea. Cum poți să știi când ceva e adevărat sau nu? Nimeni nu garantează că ce scoate un om pe gură e adevăr. Ba din contră.

Întotdeauna îl crezi mai ușor pe ăla cu raze de soare pe cap și care zâmbește de parcă are rotițe sub gingii. Eu înțeleg acest lucru. Am fost de foarte multe ori sedusă de lupi cu măști de miei. Nici măcar lupi. De javre puricoase cu măști de îngeri colorați. Mi s-a acrit să nu văd. Vreau să văd. Nu-mi place să fiu păcălită. Viața este, oricum, un zburător iluzionist. Măcar oamenii din ea, oamenii pe care mi-i aleg să fie autentici, să fie ei înșiși. Îmi plac cei care au personalitate și care nu împrumută de la mine. Ah, cât urăsc când cineva se împodobește cu penajul cu care eu zbor înalt. La un nivel profund, vă urăsc pe toți. Mi-ați fura și dinții, dacă v-ar folosi la ceva.

Dumnezeu să ne secere pe toți. La milimetru. Dă, Doamne, să fii drept!