Un slalom neverosimil între job de 8 sau 10 ore pe zi, repetiții, scris concepte de regie, învățat text, scris proiecte și termene limită pentru depus dosare de finanțări, jucat spectacole, plus toate celelalte lucruri ale vieții cotidiene care nu pot fi evitate... un slalom în care trebuie să fac tot ce pot pentru a menține totul, pentru că e imposibil să renunț la ceva (nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că altfel nu se poate). Mereu să mă gândesc la următorul pas. Pariu cu mine însămi că voi reuși să fac totul cât de bine pot, aproape de perfecțiunea pe care mi-o imaginez, pariu că voi reuși să ajung într-un final acolo unde îmi propun, pariu că voi reuși să elimin toate constrângerile parazitare și voi rămâne doar cu ce îmi doresc.
Un an, sau de fapt niște ani, care au cerut resurse imense pentru a ține drumul, pentru a nu mă opri; să îmi spun "încă un pas, mai e puțin, dacă mă opresc am pierdut". Ani în care orice timp de odihnă sau nefolosit la maximum, vine și cu un pachet de vinovății. Ani în care nu știu unde mă situez între două lumi complet diferite: una în care îmi este locul, în afara căreia nu pot fi eu și a doua de care nu pot scăpa și care crește peste mine ca o buruiană, împiedicându-mă să văd lumina. Printre toate constrângerile și în ciuda vitezei, am avut și momente sublime de bucurie în urma unor întâlniri surprinzătoare; repetiții minunate în care lucrurile s-au întâmplat mai bine și mai frumos decât mă așteptam, văzând cum sub ochii mei ia trup un spectacol la care m-am gândit luni sau ani; fericire amestecată cu un profund sentiment de neverosimilitate și oboseală acută după fiecare premieră născută cu o greutate uneori de neimaginat.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri în 2022, a fost să mă pot bucura observând publicul ocupându-și locurile în sală înainte de fiecare spectacol pe care l-am creat. Acest fapt banal, pentru mine părea ceva de neatins acum niște ani. Să văd cum se umple o sală cu oameni care au venit să vadă la ce am lucrat, să mă uit la ei cum își caută locurile, cum citesc despre spectacol pe broșurile de prezentare, cum discută despre decorul de pe scenă, întrebându-se "când începe". Când nu joc, îmi place foarte mult să observ spectatorii în timpul spectacolului, să le urmăresc reacțiile, să văd cum "cade" în fiecare dintre ei o replică, o privire, o imagine; să observ ce efect are un anumit moment asupra fiecărui om, cum rezonează de fapt în el, dacă sensul pe care l-am gândit eu ajunge neschimbat sau dacă se transformă și ce chip ia în contact cu publicul.
Începutul lui 2022 a însemnat continuarea repetițiilor de la Teatrul de Comedie, Sala Nouă, cu doi actori excelenți, Smaranda Caragea și Dan Rădulescu, repetiții despre care pot spune că au fost cele mai frumoase, relaxate și aducătoare de bucurie de până acum, din parcursul meu artistic (spectacol: Plăcerile și chinurile adulterului, pe un text de Valentin Krasnogorov). Asta și datorită echipei tehnice a sălii care a preluat o mare parte din munca aceea care altfel, în toate proiectele independente, cade pe actori, pe regizor, pe scenograf. Premiera a fost ca o mică victorie după doi ani și jumătate de așteptare când nu știam dacă vom mai reuși să facem acest spectacol din cauza restricțiilor aduse de pandemie. Maria Nicola, o foarte bună scenografă, tenace și foarte rapidă în a găsi cele mai bune soluții scenice, a fost și ea un punct de sprijin important pentru ca proiectul să poată fi dus la capăt.
Am crezut că voi avea câteva luni de pauză pe plan artistic, dar această premieră a generat o nouă întâlnire surprinzătoare și frumoasă, cu Alexandru Pribeagu, care imediat m-a invitat în echipa Aproape Înger - un spectacol care înseamnă mult pentru mine, care m-a purtat și m-a ocrotit. Repetițiile cu Alex m-au ajutat să îmi amintesc că teatrul îți dă voie să faci absolut tot ce vrei, mi-au reamintit importanța faptului de a asculta, de-a avea curajul să mă las liberă în creație și m-au ajutat să câștig o nouă bătălie cu "nu pot".
Ultima premieră a lui 2022 a fost la Brașov, la Centrul Multicultural al Universității Transilvania: Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia, textul lui Matei Vișniec (ce citit pe LiterNet aici), un text dur, solicitant pentru actori dar și pentru public. Mihaela Alexandru a reușit un rol foarte bun în acest spectacol la care s-a lucrat greu din cauze ce nu au ținut de echipa artistică, ci din cauza unor piedici des întâlnite atunci când e vorba de o producție independentă. Acesta este singurul spectacol din 2022 în care am fost și regizoare și actriță, iar pe lângă asta, a trebuit să fac față lucrurilor despre care am scris mai sus, lucruri ce amplifică stresul și dizolvă relaxarea de care este atât de mare nevoie pentru a reuși să fii creativ. A fost foarte plăcut să îl avem pe domnul Matei Vișniec la premieră și ne-am bucurat cu atât mai mult cu cât i-am simțit aprecierea sinceră de după spectacol, ca dovadă și toată susținerea dumnealui pentru noi, în încercarea de a putea reuși să menținem spectacolul în viață.
Printre toate astea, am fost foarte fericită să pot juca în continuare Fata din casa vagon la Teatrul de Artă București și Durata medie de viață a mașinilor de spălat la sala Reduta din Brașov. Finalul anului 2022 a venit cu perspectiva unui nou proiect inițiat de actrița Iulia Popescu: un spectacol după jurnalul și poeziile Angelei Marinescu, la care am început să lucrez de puțin timp.
Zile libere nu prea au fost, libere de orice, vreau să spun, pentru că zilele libere de la job sunt încărcate cu repetiții și invers. Cele mai multe zile sunt cu amândouă. Am reușit totuși, să văd marea. Vacanță. Dar nu până la capăt, pentru că pe plajă sau seara în hotel lucram pe text și mă gândeam la muzica singurului spectacol pe care nu am reușit să îl fac anul trecut, din păcate. Marele regret este că nu am reușit să duc lucrul până la capăt cu Corina Moise, o actriță absolut minunată cu o intuiție și spontaneitate ieșite din comun. Îmi doresc foarte mult să lucrez cu Corina și vom reuși, sunt sigură.
Din 2022 am rămas cu lecții: nu trebuie să renunț, nu aștept nimic de la nimeni, nu cer favoruri, nimeni nu face cadouri, totul vine ca rezultat a ceva ce ești, ce faci, ce gândești; nimic nu este sigur și nici câștigat definitiv, trebuie să am încredere în mine (chiar și când nu am), să știu să aștept, să am răbdare, să păstrez forța proiecției mele mentale despre punctul în care știu că vreau să ajung, să nu uit să mă bucur de călătorie până când voi reuși să ajung acolo unde mi-am propus.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)