Uimire

 Richard Powers (n. 1957, Illinois) și-a petrecut copilăria și adolescența în Thailanda, unde a devenit pasionat de muzică. La întoarcerea în SUA, a studiat fizica în facultate, apoi și-a schimbat radical specializarea, urmând cursuri de literatură. Este autorul a treisprezece romane, printre care se numără Cel care cheamă ecoul (2006), câștigător al National Book Award for Fiction și finalist al Pulitzer Prize, și The Overstory (2018), câștigător al Pulitzer Prize și finalist la Booker Prize, în curs de apariție în colecția Anansi. World Fiction.

Astrobiologul Theo Byrne caută semne de viață în necuprinsul cosmosului, crescându-și în același timp de unul singur fiul de nouă ani, pe Robin, în urma morții accidentale a soției sale. Robin e un băiețel blând și bun, ce petrece ore întregi pictând animale aflate-n pragul dispariției. Același băiețel e pe cale de a fi exmatriculat pentru că și-a lovit colegul. Pe măsură ce fiul său devine din ce în ce mai tulburat, Theo speră să-l țină departe de medicația psihoactivă. Află, întâmplător, de un tratament experimental menit să-i susțină lui Robin controlul emoțiilor, ce ar necesita conectarea băiatului la modelele cognitive înregistrate ale creierului mamei sale...

Cu o viziune rară asupra lumii și descrierea uneia dintre cele mai răscolitoare apropieri dintre tată și fiu, Uimire este cel mai intim și mai tulburător roman al lui Richard Powers.

Nominalizat la National Book Award 2021 / Nominalizat la Booker Prize 2021

"Extraordinar!" (The New York Times Book Review)

"Richard Powers se numără printre marii scriitori americani în viață. El scrie unele dintre cele mai frumoase fraze pe care le-am citit vreodată." (Oprah Winfrey)

"Romanul Uimire este un adevărat strigăt din străfundul sufletului. O poveste care te va bântui, despre o familie prinsă în penumbra doliului." (The Washington Post)

"O descriere înduioșătoare a iubirii filiale. Tatăl și fiul se confruntă cu o lume a suferinței invizibile, de dimensiuni inimaginabile." (The New Yorker)

"Powers continuă să pună întrebări pline de îndrăzneală despre starea lumii în care trăim și despre efectele greșelilor noastre." (NPR)


În ziua următoare, am mers în pădure. Robin era extrem de agitat. Am nouă ani, tati. Pot să merg pe locul din dreapta! În sfârșit legea îl scutea de bancheta din spate. Așteptase toată viața să vadă peisajul de pe locul din față. Ehe! E ca lumea de aici.

Ceața se vălătucea în văile dintre munți. Am trecut prin orășelul cu două clădiri care se întindeau de o parte și de alta a parcării: un magazin de unelte, unul alimentar, trei locuri pentru grătar, un loc de închiriat bărci gonflabile, un magazin de haine. Pe urmă am intrat în peste 200.000 de hectare de pădure care se regenera.

În fața noastră, rămășițele unui lanț muntos cândva mult mai înalt decât Himalaya arătau ca niște dealuri rotunjite. Lămâie, ambră, scorțișoară - toată gama de culori ale frunzelor căzătoare - se scurgeau pe pâraie. Arbori din lemn acru și lemn dulce înroșeau crestele munților tociți. Am dat ocol și am intrat în rezervație. Robin scoase o vocală lungă, plină de uimire.

Am lăsat mașina unde începea poteca. Luasem cu mine un rucsac cu cadru, în care vârâsem cortul, sacii de dormit și un primus. Micul Robin căra și el unul, plin cu pâine, supă de fasole la conservă, tot felul de ustensile și bezele. Mergea cocoșat sub greutatea lui. Am urcat un deal și, dincolo de el, ne-am oprit într-un camping izolat, fără nimeni prin preajmă, în care urma să înnoptăm, un loc pe malul unui râu care, cândva, fusese tot ce voiam eu de la planeta aceasta.

Toamna era la fel de dezlănțuită de la un capăt la celălalt al Munților Apalași de Sud. Rododendronii plonjau în viroage și se buluceau pe înălțimi, îndesindu-se cât să-l facă pe Robin să se simtă ca într-o cușcă. Deasupra acestui desiș ca de pe altă lume se întindea un baldachin din nuci americani, cucută și tulipani, la fel de luxuriant.

Robin se oprea la fiecare sută de metri ca să deseneze un petic de mușchi sau un mușuroi de furnici în plină forfotă. Nu aveam nimic împotrivă. La un moment dat găsi o țestoasă-cutie care se hrănea cu un soi de pulpă de culoarea ocrului. Rămase cu gâtul întins, sfidătoare, când ne-am aplecat s-o vedem mai îndeaproape. De scăpat nu avea cum. De-abia atunci când Robin se lăsă în genunchi, lângă ea, se mișcă. Robin atinse cuneiformele marțiene care alcătuiau mesaje imposibil de descifrat pe ascunzătoarea broaștei.

Am urcat pe o potecă a CCC^[i] străjuită de copaci cu lemn de esență tare, croită de băieți nu mai mari decât Robin, dar care nu aveau altă treabă, pe vremea când protecția mediului înconjurător încă nu devenise dușmanul inițiativelor antreprenoriale. Am strivit o frunză în formă de stea ruptă dintr-un arbore de gumă, jumătate verde de august, jumătate cărămiziu de octombrie, și l-am îndemnat să o miroasă. Băiatul scoase o exclamație, surprins. Coaja zgâriată a unei nuci îl șocă și mai mult. L-am lăsat să mestece vârful unei frunze roșii și să guste dintr-o bucățică de arbore melifer, ca să vadă de unde își trage numele arborele cu pricina.

În aer era un miros greu, de humus. Cale de aproape doi kilometri poteca urca abrupt, ca un șir de trepte. Eram urmăriți de umbre spectrale în timp ce ne făceam loc printre crengile cu frunze late, care cădeau la tot pasul. Am ocolit un grup de stânci acoperite de mușchi și brusc lumea trecu de la copaci cu lemnul tare la pini și stejari. Era un an al ghindelor, care aproape că acopereau poteca. Le împrăștiam la fiecare pas.

La marginea cărării, ițindu-se din mormanul de frunze ca dintr-un bol, am văzut cea mai complicată ciupercă din viața mea. Se ridica precum o emisferă de culoare crem, mai mare decât mâinile mele puse una lângă alta. Era străbătută de o panglică unduitoare, crestată ici și colo, care o făcea să semene cu un guler încrețit, cum se purta în epoca elisabetană.
Ex-tra-or-di-nar!

Eu nu am avut nicio reacție.

Mai încolo fu cât pe ce să calce pe un miriapod negru-gălbui. Animalul se făcu ghem în mâna mea. L-am trecut pe la nasul lui Robin.
Aoleu!
- A ce miroase?
A mami!

Am râs.
- Cam așa ceva. Extras de migdale. Cum mirosea mami atunci când făcea prăjituri.

Îmi luă mâna și o lipi de nasul lui.
E nemaipomenit.
- Ăsta e cuvântul.

Mai voia, însă eu am așezat ființa la loc, pe o bucată de rogoz, și ne-am continuat drumul. Nu i-am spus fiului meu că mirosul acela atât de plăcut era de la cianură, o substanță toxică luată în doze mari. Ar fi trebuit. Sinceritatea era foarte importantă pentru el.

*
După ce am coborât mai bine de un kilometru și jumătate, am ajuns într-o poiană, la marginea unui râu cu albia stâncoasă. Apa când se albea, căzând în cascadă, când se limpezea, adăstând prin găuri mai adânci. Lauri de munte și șiruri de paltini occidentali flancau ambele maluri. Locul era mai frumos decât mi-l aminteam.

Cortul nostru era o minune inginerească, mai ușor decât un litru de apă și nu cu mult mai mare decât o rolă de prosoape din hârtie. Robin îl înălță singur. Înfipse în pământ țărușii subțiri, îi prinse în cheutorile cortului, ridică prelata cu ajutorul clamelor și gata: sălașul nostru pe timpul nopții.
Avem nevoie de tenda de la intrare?
- Cât de norocos crezi că ești?

Se credea destul de norocos. Ca și mine. Șase tipuri de păduri, toate în jurul nostru. 1.700 de plante înflorite. Mai multe specii de arbori decât în întreaga Europă. Treizeci de specii de salamandre, pentru numele lui Dumnezeu! Sol 31^[ii], punctul acela albastru, îți dădea de gândit, mai ales atunci când lăsai deoparte specia dominantă ca să-ți limpezești mintea.

Un corb de mărimea unei maimuțe înaripate din Oz trecu razant pe deasupra noastră și se lăsă pe un pin alb.
- În cinstea inaugurării Taberei Byrne.

Am chiuit amândoi și pasărea și-a luat zborul. Apoi, tot amândoi, după ce merseserăm atâta drum cu greutate în spate pe o zi care depășise recordul absolut de temperatură cu cinci grade, am hotărât să facem o baie.

Un podeț improvizat dintr-un tulipan gros traversa râul printre două cascade. Pietrele de pe o parte și de alta erau împestrițate, ca într-o abstracție gestuală, cu licheni, mușchi și alge. Râul era transparent până la albia stâncoasă. Am urcat în amonte până am găsit o lespede. Mi-am luat inima în dinți și mi-am dat drumul în vâltoare. Fiul meu, neîncrezător, nu mă slăbea din ochi, vrând să creadă ce vede.

Apa m-a izbit în piept și m-a împins spre un talmeș-balmeș de pietre. Ceea ce, de pe mal, părea a fi o albie dreaptă, era de fapt un șir întreg de micro-munți subacvatici. Am plonjat în plin vârtej. Piciorul mi-a alunecat pe o piatră netezită de sutele de ani în care căzuse apa peste ea. Apoi mi-am amintit ce trebuie să fac. M-am așezat în torent și am lăsat apa rece să se prăvale peste mine.

La primul contact cu torentul rece, Robin scoase un țipăt. Dar șocul nu dură decât o jumătate de minut și țipetele lui se transformară în râsete.
- Stai ghemuit, i-am strigat eu. Mergi de-a bușilea. Încearcă să te pui în pielea unei amfibii.

Robbie se lăsă în voia vârtejului fermecat.

Până atunci îi interzisesem să facă un lucru atât de periculos. Se luptă cu valurile mergând în patru labe. După ce reuși să se țină pe picioare, ne-am îndreptat spre un loc aflat chiar în mijlocul râului. Acolo, ne-am strecurat într-o pâlnie din piatră și ne-am prins de margini, încercând să rezistăm valurilor care ne izbeau din toate părțile. Parcă am fi făcut surfing în sens invers: lăsați pe spate, ne tot dezechilibram și ne puneam o sută de mușchi la lucru. Apa ce curgea peste pietre, lumina ce-i colora suprafața unduitoare și debitul ciudat, mereu același, al valurilor ce se năpusteau peste noi, acolo, pe pragurile înspumate îl fascinau pe Robin.

Râul părea aproape călduț acum, încălzit de forța curentului și de adrenalina noastră. Apa însă se încolăcea ca o vietate nestăpânită. În aval, pragurile erau încadrate de portocali ce se arcuiau de pe ambele maluri. Din spatele nostru, din amonte, viitorul curgea peste noi în trecutul pătat de soare.

Robin se zgâi la brațele și picioarele lui, subacvatice. Se lupta cu apa ce se învârtejea în jurul lui. E ca o planetă a cărei forță de gravitație se schimbă mereu.

Pești cu dungi negre cât degetul meu mic se apropiară de noi parcă să ne sărute. În clipa următoare mi-am dat seama că se hrăneau cu cojile desprinse din pielea noastră. Robin nu se mai sătura privind spectacolul. Mai ales că el era exponatul principal în propriul acvariu.

Am urcat în amonte, ca racii, cu picioarele depărtate, bâjbâind cu brațele după ceva de care să ne ținem. Robin își făcea vânt pieziș, de la o cascadă la alta, jucând rolul crustaceului. Înghesuit între două stânci, am înghițit spuma care îmi intrase în gură - toți ionii negativi sparți de vârtejul de aer și apă. Jocul senzațiilor mă îmbăta: aerul înspumat, curentul tăios, apa care cădea în voie, un ultim tur de înot împreună, la sfârșitul anului. Și, ca un val mare în râul stâncos, m-am ridicat, doar o clipă, înainte să mă prăbușesc.

Cu o sută de metri mai sus, Alyssa sări în acest canal, îmbrăcată într-un costum de neopren care se mula perfect.

M-am oprit mai jos, ca să o prind, dar ea scoase un țipăt când apa începu să o azvârle de pe un prag pe altul. Corpul ei se îndrepta spre mine, mic, dar vânjos, parcă tot mai mare în timp ce se apropia și, tocmai când mușchii mei se întinseră ca să o prindă, Alyssa trecu prin mine.

Robbie se desprinse de stâncă și o luă la vale, spre primul prag. Am întins un braț. Se agăță de el în ultima clipă. Se chinui să ajungă până la mine și mă privi în ochi. Ce s-a întâmplat?

I-am susținut privirea.
- Tu stai sus. Eu, jos. Nu departe de tine.
Tati! Mă împunse cu mâna liberă, apoi arătă în jur. Cum poți să spui că stai jos? Ia uite unde suntem! Cine să mai priceapă ceva?
Nimeni. Nimeni din lumea asta.

Se așeză în cascadă, fără să-mi dea drumul, îngândurat. Nu-i luă mai mult de o jumătate de minut. Stai puțin. Ai fost aici, cu mami? În luna de miere?

Iar puterea lui supraomenească. Am clătinat din cap, uluit.
- Cum ți-ai dat seama, Sherlock?

Se încruntă și se ridică din apă. Călcând mărunt, privi râul cu alți ochii. Asta explică totul.

*
Întorși în tabără, am simțit nevoia să aflu ultimele știri. În lume se întâmplau lucruri grave, iar eu nu știam nimic despre ele. Mesaje de la colegi se adunau în inbox-ul meu off-line. Astrobiologii de pe cinci continente se întruneau în grabă ca să discute ultimele evenimente. Banchize întregi se desprindeau în Antarctica. Șefi de state testau până la refuz limitele credulității populației. Peste tot izbucneau mici războaie.

Am renunțat să mai citesc avalanșa de informații, preferând să strâng, împreună cu Robin, vreascuri pentru foc. Rucsacurile le agățaserăm de o sârmă întinsă între doi platani, unde nici măcar urșii cei mai solizi nu le puteau ajunge. Odată aprins focul, singura noastră grijă din lume era să încălzim supa de fasole și să prăjim bezelele.

Robin privea lung flăcările. Ca un robot, mecanic, pe un ton care l-ar fi alarmat pe pediatrul lui, îngână: Viața fără probleme. Apoi, peste un minut: Parcă simt că aici e locul meu.

N-am făcut decât să privim scânteile și le-am privit bine. O ultimă dungă de soare, purpurie, se întindea peste culmile dinspre apus. Povârnișurile acoperite de păduri, după ce trăseseră aer în piept toată ziua, răsuflau ușurate acum, din nou. În jurul focului tremurau tot felul de umbre. Robin întorcea capul la fiecare zgomot. În ochii lui mari nu vedeam diferența dintre încântare și teamă.
E prea întuneric ca să pot desena, șopti el.
- Da, am răspuns eu, deși cred că s-ar fi descurcat chiar și pe întuneric.
Așa arăta și Gatlinburg?

Întrebarea lui mă luă pe nepregătite.
- Acolo erau copaci mai mari. Mai bătrâni. Cei mai mulți de aici nu au o sută de ani.
O pădure poate face multe într-o sută de ani.
- Da. Își miji ochii, trimițând locuri de tot felul - Gatlinburg, Pigeon Forge, Chicago, Madison - înapoi, în sălbăticie. Așa făceam și eu, în nopțile mele cele mai rele, după moartea Alyssei. Dar în mintea acestui copil, cel care mă făcea să merg mai departe, dorința părea nesănătoasă. Orice părinte responsabil l-ar fi convins de contrariul.

Robin mă scuti de efort. Vorbi pe același ton, rar, robotic. Dar am văzut cum îi strălucesc ochii în timp ce privea cu atenție focul. Mami îi citea poezii seara... lui Chester?

Cine să știe cum sărea de la un gând la altul? Nu mă mai chinuiam de mult să-mi dau seama.
- Da.

Era ritualul preferat al Alyssei, cu mult înainte de a-mi face apariția pe scenă. După două pahare de vin roșu îi citea strofele preferate celui mai simpatic beagle-border collie salvat vreodată pe fața Pământului.
Poezii. Lui Chester!
- Ascultam și eu.
Știu, zise el. Dar evident că eu nu contam.

Tăciunii sfârâiră, apoi se liniștiră din nou, în lingourile lor cenușii-roșcate. O clipă m-am temut că îmi va cere să numesc poeziile ei preferate. Am auzit doar: Ar trebui să ne luăm un alt Chester.

Moartea lui Chester aproape că îl omorâse și pe el. Toată suferința cauzată de pierderea Alyssei, pe care nu o arătase doar ca să mă protejeze, răbufnise din el când sărmanul câine, bătrân și schilod, își dăduse duhul. Pentru că i-au revenit accesele de furie, a trebuit să-l duc iar la doctor să-l trateze pentru o vreme. Mă pisa să ne luăm alt câine. Iar eu invocam tot felul de scuze ca să-l refuz. Nu știu de ce ideea pur și simplu mi se părea traumatizantă.
- Știu și eu... am spus, stârnind tăciunii cu un băț. Nu cred că mai găsim unul ca Chester.
Dar mai sunt câini buni, tati. Peste tot.
- E o răspundere mare. Trebuie să-l hrănești, să-l plimbi, să cureți după el. Să-i citești poezii în fiecare seară. Și mai e ceva: celor mai mulți nu le plac poeziile!
Eu știu ce-nseamnă să ai grijă de ceva, tati. Pot fi mai responsabil decât crezi tu.
- Hai să dormim acum, mai vorbim și mâine, da?

Stinse focul cu câțiva litri de apă ca să arate cât de responsabil putea fi. Intră de-a bușilea în cortul de două persoane și se întinse cu fața în sus, lângă mine, fără tenda instalată, doar cu o plasă foarte subțire între noi și univers. Coroanele copacilor se legănau în voie sub luna plină. Am văzut cum îi vine o idee tot uitându-se la vârfurile lor.
Ce-ar fi să atârnăm o planșetă pentru spiritism deasupra lor, cu susul în jos? Așa, cei de acolo ne-ar putea trimite mesaje, iar noi le-am citi!

O pasăre începu să strige undeva, în spatele nostru, un alt mesaj criptic pe care niciun om nu-l putea descifra. Hu-huuu. Hu-huuu. Am dat să spun ce fel de pasăre e, dar n-a fost nevoie. Pasărea se prezenta singură. Hu-huuu. Hu-huuu. Hu-huuu. Hu-huuu.

Robin mă înșfăcă de braț. E nebună!

Pasărea își repetă strigătul în întunericul din ce în ce mai rece. Am început să numărăm împreună, în șoaptă, dar ne-am oprit la o sută văzând că pasărea nu dădea semne de oboseală. Încă mai persevera când am văzut cum i se închid ochii lui Robin. I-am dat un ghiont.
- Hei, prietene! Am uitat. "Fie ca toate ființele simțitoare..."
"...să scape de suferințele inutile." De unde vine asta? Adică înainte să mi-o spună mami.

I-am zis. Venea din budism, Cele patru adevăruri nobile.
- Sunt patru lucruri bune pe care trebuie să ni le însușim. Să ne purtăm frumos cu tot ce este viu. Să fim cinstiți și echilibrați. Să fim fericiți pentru orice vietate, de oriunde, care este fericită. Și să nu uităm că suferința oricui este și a noastră.
Mami era budistă?

Am izbucnit în râs, iar el îmi arse un pumn prin cei doi saci de dormit.
- Mama ta avea religia ei. Tot ce spunea era cu miez. Când vorbea, toată lumea o asculta. Chiar și eu.

Din gât îi țâșni doar o jumătate de vocală, apoi l-am văzut cum se zgribulește. Un animal mare călca apăsat peste vreascuri, mai sus de cortul nostru. Ființe mai mici scormoneau prin covorul de frunze. Liliecii cartografiau tot ce era deasupra, scoțând sunete pe care urechile noastre nu le percepeau. Dar nimic nu-l mai tulbura pe fiul meu. Când era fericit, Robin respecta toate Cele patru adevăruri nobile.
- Mi-a spus odată că, indiferent de cât de multe probleme avea peste zi, dacă repeta cuvintele astea înainte de culcare era pregătită pentru orice se putea întâmpla a doua zi.