Câmpul în flăcări

 
Juan Rulfo (1917-1986) este unul dintre cei mai apreciați scriitori latinoamericani. A susținut arta în toate formele ei și a reprezentat un sprijin important pentru tinerii scriitori latinoamericani prin intermediul Centro Mexicano de Escritores. A fost funcționar public; purtător de cuvânt al Comisión del Papaloapan și consilier în diverse proiecte cinematografice și editoriale. Cea mai lungă perioadă și-a petrecut-o în Departamento de Publicaciones del extinto Instituto Nacional Indigenista, unde a susținut publicarea și traducerea unui număr mare de monografii despre plurietnicitatea Mexicului și opere clasice de antropologie mexicană. Din anii '30 până în anii '60 s-a dedicat și fotografiei, având un palmares de peste șase mii de negative.

Cele trei cărți publicate, El llano en llamas (în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, traducere de Andrei Ionescu), Pedro Páramo și El gallo de oro (în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, traducere de Ileana Scipione), au fost traduse în peste patruzeci de limbi.
Andrei Ionescu este unul dintre cei mai cunoscuți hispaniști români și traducător reputat. A fost profesor de literatură hispano-americană la Universitatea din București și a colaborat cu numeroase publicații literare, precum Secolul 20, România Literară ș.a. A tradus, printre altele, opere de Jorge Luis Borges, Miguel de Unamuno, Carlos Fuentes, Javier Marias, Alejo Carpentier sau Algredo Bryce Echenique.
  
Ileana Scipione (n. 1946) este absolventă a Facultății de Limbi Străine, Universitatea din București. A fost, printre altele, realizatoare de programe la Radio România Internațional și corespondent special al Radiodifuziunii în Spania și America Latină. A tradus titluri importante, atât din română în spaniolă, cât și din spaniolă în română. Printre ele, a tradus din literatura Elenei Văcărescu, Hoinari în țara zânelor (1991) și Femei celebre (1998), precum și Omul recent de Horia-Roman Patapievici și Dulci elegii de Delmira Agostini (Paideia, 2003). Împreună cu criticul literar iberic Javier Barreiro a realizat antologia Un veac de poezii în Aragon (Retromond, 1995).
Laconice, prozele din acest volum amintesc de opera lui Faulkner și de scriitori precum marii tragici ai lumii clasice: García Márquez îl cita adesea pe Sofocle în această privință. Proza Zi-le să nu mă omoare! a fost numită de Elias Canetti una dintre cele mai bune cinci opere din literatura universală, iar Günter Grass a citit-o în public la Berlin, alături de Rulfo, în 1981. Geografia mexicană a fost prefăcută de Rulfo, în Ne-au dat pământ, în scenariul unei călătorii cu ecouri biblice. Kenzaburō Ōe recomandă aceste proze celor care vor să-și creeze propria poveste. Astfel, e o greșeală să considerăm că au un cadru temporal și fizic reductibil la cel al regiunii unde și-a petrecut Juan Rulfo primele decenii din viață.

Dintre scriitorii contemporani din Mexicul de azi, e de așteptat ca Juan Rulfo să ajungă printre cei nemuritori. (The New York Times Book Review)

Poți citi toată opera lui Rulfo, zveltă, dar densă, în doar câteva zile, însă acesta va fi numai primul pas pe teritorii încă necartografiate. Explorarea lor devine una dintre cele mai remarcabile călătorii din literatură. (The Guardian)
 
Ce e remarcabil la aceste proze este că personajele sunt expuse cu profundă sinceritate; defectele lor sunt scoase în evidență, celebrate într-un mod care aduce aminte de țăranii lui Cehov. (Publishers Weekly)

Juan Rulfo nu fuge din calea întunericului, ci ne acceptă locul obscur în univers, știind că acesta conține totul. (Yuri Herrera)


Stau lângă podeț și aștept să iasă broaștele. Aseară, când ne așezaserăm la masă, au pornit zarva și nu s-au mai oprit din orăcăit până-n zori. Tușa zice că larma lor i-a gonit somnul. Acum ar avea chef să doarmă. Așa că m-a pus să stau aici, lângă podeț, cu o scândură în mână, și cum o ieși vreo broască să țopăie, să-i trag una cu scândura... Broaștele sunt verzi peste tot, numai pe burtă nu. Râioasele sunt negre. Și ochii tușei tot negri sunt. Broaștele sunt bune de mâncat. Cele râioase nu, dar am mâncat și dintr-astea, chiar dacă nu se mănâncă, și sunt la fel ca broaștele obișnuite. Felipa spune că nu-i bine să mănânci broaște râioase. Felipa are ochi verzi ca de pisică. Ea îmi dă de mâncare în bucătărie când mi se face foame. Nu vrea să le fac rău broaștelor. Dar tușa mă pune tot timpul la treabă... Pe Felipa o iubesc mai mult decât pe tușa. Dar banii tușa îi scoate din pungă, ca Felipa să cumpere de mâncare. Felipa stă toată ziulica în bucătărie să ne gătească. De când o știu numai asta face. Spălatul vaselor e treaba mea. Tot eu car și lemnele pentru foc. Dar mâncarea ne-o împarte tușa. După ce mănâncă, face din ce a mai rămas două grămăjoare, una pentru Felipa, alta pentru mine. Câteodată, Felipa n-are poftă de mâncare și atunci amândouă grămăjoarele sunt ale mele. De asta o iubesc pe Felipa, că mie întotdeauna mi-e foame și nu mă satur niciodată, chiar dacă mănânc și mâncarea ei. Se zice că dacă mănânci te saturi, numai că mie nu-mi ajunge nici dacă mănânc tot ce-mi dau. Felipa știe asta... Lumea din sat zice că sunt nebun, pentru că nu mi se potolește foamea niciodată. Tușa zice că a auzit ea... Dar eu n-am auzit nimic. Tușa nu mă lasă să ies singur în sat. Mă ia cu ea doar când merge la biserică să asculte liturghia. Acolo mă așază lângă ea și-mi leagă mâinile cu ciucurii de la șal. Nu pricep ce are de mi le leagă, dar cică altfel fac îndată o poznă. Odată au scornit că era cât pe-aci să sugrum pe careva, pasămite am strâns-o de gât pe o femeie, așa, netam-nesam. Zău dacă-mi aduc aminte. Dar tușa-mi spune toate câte le fac, și ea nu minte niciodată. Dacă mă cheamă la masă, înseamnă că o să-mi dea de mâncare, nu ca alții, care mă poftesc să mănânc cu ei și, cum mă apropii, încep să dea cu pietre în mine și mă iau la goană fără mâncare, fără nimic. Tușa se poartă frumos cu mine. Și mi-e bine la ea. Pe urmă mai e și Felipa, Felipa e foarte bună cu mine. De asta o iubesc... Laptele Felipei e dulce ca florile de obelisc. Am băut lapte de capră și chiar de scroafă cu purcei; dar nu e nici pe departe așa bun ca al Felipei... Cam de mult nu mi-a mai dat să sug din mogâldețele alea pe care le poartă acolo unde noi n-avem decât coaste și din care, dacă știi cum să faci, curge un lapte mai bun decât cel pe care ni-l dă tușa duminica la prânz... Înainte, Felipa venea în fiecare noapte în camera unde dorm eu și se întindea peste mine, sau se culca pe o parte, înghesuindu-mă. Se punea așa ca să pot suge laptele acela dulce și cald care vine în gură șuvoi... De multe ori am mestecat flori de obelisc ca să-mi amăgesc foamea. Laptele Felipei avea același parfum; numai că mie îmi plăcea mai mult, fiindcă, în timp ce sorbeam, Felipa mă gâdila peste tot. Pe urmă mereu se întâmpla să adoarmă și să rămână lângă mine până-n zori. Îmi părea tare bine, fiindcă nu-mi mai păsa de frig și nici nu-mi mai era teamă c-o să ajung în iad, dacă mor singur acolo într-o noapte... Nu mi-e așa frică de iad întotdeauna. Dar uneori mi-e tare frică. Îmi vâr singur spaima în suflet că o să ajung în iad într-o bună zi, cu capul ăsta așa tare pe care-l am, și-mi place să-l izbesc de tot ce-mi iese în cale. Dar vine Felipa și-mi gonește frica. Mă gâdilă așa cum știe ea și mă scapă de groaza asta pe care o am să nu mor. Și pentru o vreme s-a zis cu spaima... Când are chef să stea cu mine, Felipa zice că are să-I spună ea Celui de Sus toate păcatele mele. Că o să se ducă în cer mai curând și o să stea de vorbă cu El ca să-L roage să mă ierte pentru tot răul de care sunt plin din cap până-n picioare. O să-I spună să mă ierte, ca să scap de grija asta pentru totdeauna. De asta se spovedește ea în fiecare zi. Nu fiindcă ar fi rea, ci fiindcă sunt eu căptușit pe dinăuntru cu tot felul de diavoli și trebuie să scoată duhurile astea necurate din mine cu spovedania ei. În fiecare zi. În fiecare seară. Toată viața o să facă ea asta pentru mine. Așa spune Felipa. De asta o iubesc atâta... Și totuși e ceva să ai capul atât de tare ca al meu. Îl pocnesc de stâlpii din pridvor o oră întreagă, și capul nu pățește nimic, rabdă fără să plesnească. Dau cu capul de podea mai întâi ușor, pe urmă mai cu nădejde, și capul sună ca o tobă. Ca toba care se îngână cu fluierul la slujbă. Stau în biserică legat de tușa, cu urechea la tam-tamul tobei de afară... Tușa zice că în camera mea sunt ploșnițe, gândaci și scorpioni, fiindcă o să mă duc să ard în iad dacă nu mă las de năravul ăsta de a mă da cu capul de podea. Dar ce-mi place mie mai mult e să aud toba. Asta ar trebui ea să priceapă. S-o aud cum o aud din biserică și abia aștept să ies ca să văd cum de se aude toba așa de departe, până în fundul bisericii, mai tare decât predica preotului... "Calea binelui e plină de lumină. Întunecată e calea răului." Așa spune părintele... Mă scol și ies din odaie pe întuneric. Mătur pe la poartă și mă întorc în odaie înainte de a mă prinde lumina zilei. Pe uliță poți să dai de tot felul de necazuri. Oamenii aruncă cu pietre după tine de cum te văd. Din toate părțile plouă cu pietre mari și ascuțite. Pe urmă trebuie să-ți cârpești cămașa și să aștepți nu știu câte zile până ți se lecuiesc zgârieturile de pe față și genunchii zdreliți, și să înduri iar să-ți lege mâinile, că de nu, se rupe coaja de pe bube și iar se pornește sângele. Numai că sângele e bun la gust, chiar dacă nu seamănă cu laptele Felipei... Ca să nu mă bată cu pietre, de asta stau eu mereu închis în casă. Cum mi se dă să mănânc, mă închid în odaia mea și zăvorăsc bine ușa, ca să nu dea peste mine păcatele care vin pe întuneric. Și nici nu iau lumânarea să văd pe unde intră gândacii. Stau nemișcat. Mă culc pe burtă și cum simt vreun gândac mergând pe gâtul meu cu picioarele lui aspre, îl și strivesc c-o palmă. Dar nu aprind lumânarea. Nu vreau să mă găsească păcatele umblând cu lumânarea după gândacii care se suie pe mine. Gândacii trosnesc ca niște pocnitori când îi strivești. Nu știu dacă și greierii trosnesc. Pe greieri nu-i omor. Felipa spune că greierii fac mereu zgomot, nu se opresc nici ca să răsufle, ca să nu ajungă până la noi strigătele sufletelor care pătimesc în purgatoriu. În ziua în care n-ar mai fi greieri, lumea s-ar umple de strigătele duhurilor și toți am începe să alergăm înnebuniți de frică. Și-apoi, îmi și place să stau cu urechea ciulită la țârâitul greierilor. Sunt mulți în odaia mea. Cred că sunt mai mulți greieri decât gândaci aici, între cutele așternutului în care mă culc. Și sunt și scorpioni. Mereu cad din tavan și trebuie să-ți ții răsuflarea până trec peste tine și ajung pe podea. Fiindcă dacă ridici o mână sau încep să-ți tremure oasele, într-o clipă ai simțit arsura picăturii. Și știu că doare. Pe Felipa o pișcat-o cândva de pulpă. S-a pornit pe plâns și pe strigat, rugându-se de Sfânta Fecioară să n-o lase fără picior. Pe urmă m-a pus s-o ung cu scuipat. Mi-am petrecut toată noaptea ungând-o cu scuipat și spunând rugăciuni împreună cu ea, iar mai apoi, când am văzut că leacul meu nu-i e de niciun folos, am ajutat-o și la plâns cât am putut... Oricum, mă simt mult mai bine în odaia mea decât dacă m-aș duce pe uliță, ca să se lege lumea de mine și să mă bată. Aici nu-mi face nimeni rău. Tușa nu mă ceartă că-i mănânc florile de obelisc, mirtul și rodiile. Știe de foamea asta care mă încearcă mereu. Știe că nu-mi trece niciodată. Că nicio mâncare n-ajunge să-mi umple burta, chiar dacă-mi petrec tot timpul colindând după de-ale gurii. Știe că mănânc năutul muiat pentru porcii grași și porumbul uscat pentru porcii slabi. Așa că știe ce foame mă chinuie de când se-arată soarele până când apune. Iar dacă găsesc de mâncare aici, în casa ei, aici rămân. Mă gândesc că, în ziua în care n-o să mai am ce mânca, o să mă prăpădesc, și atunci o să mă duc mai mult ca sigur drept în iad. Și de acolo nu mă mai scoate nimeni, nici scapularul pe care mi l-a dat tușa și pe care îl port la gât... Acum stau lângă podeț și aștept să iasă broaștele. Și de când dau din gură n-a ieșit niciuna. Dacă mai întârzie mult, s-ar putea să adorm și atunci n-am să mai pot să le fac de petrecanie, iar tușei n-o să-i mai vină somnul dacă le aude orăcăind și-o să se facă foc. Atunci o să se roage de unul dintre sfinții aceia mulți pe care-i are în odaie ca să mă trimită la dracu', drept acolo, să fiu osândit pe vecie la iad, fără să mai trec prin purgatoriu, și atunci n-am să-i mai văd pe mama și pe tata care sunt acolo. Mai bine îi dau înainte cu vorba... Dar cel mai tare mi-e poftă să mai iau o gură din laptele Felipei, laptele acela bun și dulce ca mierea florilor de obelisc...


- Păi, asta să tot fi fost pân septembrie. Da' nu-n septembrie de anu ăsta, ci de ălălalt. Ori să tot fie de-acu doi ani, Melitón?
- Ba nu, de anu trecut.
- Chiar așa, dacă-mi aduc eu bine-aminte. A fost în septembrie anu trecut, cam pe ziua de douăzeci și unu. Ia ascultă, Melitón, da' douăzeci și unu n-a fost chiar ziua cutremurului?
- Ba chiar nițel mai înainte. Io parcă știu că a fost pe opșpe.
- Să știi că ai dreptate. În zilele alea eu umblam prin Tuxcacuesco. Și chiar văzui când cădeau bojdeucile de parcă erau făcute din melcocha, nici nu se răsuceau bine, strâmbându-se, că le și veneau pereții grămadă la pământ. Iar oamenii ieșeau îngroziți din molozuri și se repezeau în goana mare la biserică, strigând cât îi țineau gurile. Da' stai o țâră. Ascultă, Melitón, că mie-mi pare că-n Tuxcacuesco n-au nicio biserică. Tu nu-ți aduci aminte?
- Chiar că nu. Au rămas acolo doar pereții crăpați, care ei zic că-s de la biserica de-acu vreo două veacuri; dar nimeni nu-și aduce aminte de ea, nici de cum era; toate alea par mai curând o ogradă părăsită, care geme de-atâtea tulpini de ricin.
- Că bine zici. Atunci cutremuru nu m-a prins în Tuxcacuesco; trebuie să fi fost la El Pochote. Da' El Pochote i-o fermă, nu-i așa?
- Da, da' are o capelă mărunțică, și ei îi zic biserică; e ceva mai încolo de moșia familiei Alcatrace.
- Atunci cutremuru de care vă zic m-a prins nici mai mult, nici mai puțin decât acolo, chiar când tot pământu se încovoia pe de-a-ntregu de parcă începea să se zgâlțâie pe dinlăuntru. Firește, doar cu câteva zile mai încolo; fiindcă îmi aduc aminte că încă mai propteam pereți când s-a ivit guvernatoru; venea să afle ce ajutor ne putea da chiar el în persoană. Știți cu toții că doar ce vine guvernatoru și oamenii îl văd, că se și drege totu. Treaba e ca măcar să vină să vadă ce se petrece și să nu stea pitit acasă la el, dând doar porunci. Că de vine el totu se drege, și oamenii, chiar dacă le-a căzut casa-n cap, se bucură să-l cunoască. Oare nu-i așa, Melitón?
- Păi, nici că-i vreo îndoială.
- Ei bine, cum ziceam, în septembrie acu un an, oleacă după zguduieli, s-a nimerit pe-acilea guvernatoru ca să vadă cum se purtase cutremuru cu noi. A venit cu geologi și oameni știutori, nu cumva să credeți că era de unu singur. Ascultă, Melitón, oare cam câte parale a costat să le dăm de mâncare celor veniți cu guvernatoru?
- Păi, vreo patru mii de pesos.
- Și asta fincă nu au stat decât o zi și, de cum s-a-ntunecat, duși au fost, că de nu, cine știe de câți alți gologani am mai fi fost pungășiți, chiar dacă, ce-i drept, ne-am simțitără foarte încântați: că oamenii erau gata să-și rupă gâtu de cât și-l întindeau ca să-l poată întrezări pe guvernator, care le limpezea cum hăpăise curcanu, dacă sleise oasele de carne și cât de iute înhăța omletă după omletă și le stropea cu sos de guacamole; și nu le-a scăpat nimic. Iar el, tihnit și atât de serios, își ștergea mâinile pe șosete ca să nu murdărească șervetu de care s-a folosit doar ca să-și scuture din când în când mustățile de praf. Și apoi, când li s-a urcat la cap acel ponche de rodii, s-au pus cu toții pe cântat în cor. Ascultă, Melitón, oare ce-au intonat, cântecu ăla de se tot repeta ca un disc stricat?
- Era unu care zicea: "Nu știi ce ceasuri negre are sufletu."
- Ai bună aducere-aminte, Melitón, nu încape îndoială. Da, că ăsta și era. Da' guvernatoru decât se râdea; a cerut să afle unde e privata. Apoi s-a pus iar la locu lui și a dat să dibuie mirosu garoafelor de pe masă. Se uita la ăi de cântau, bătea tactu din dovlă și zâmbea. Nu mă-ndoiesc că era fericit, fincă oamenii lui erau și ei plini de bucurie, i se putea chiar ghici glagoria din minte. Și la ceasu cuvântărilor, s-a săltat în picioare un soț de-al lui, care stătea cu fața-n sus, ușor întoarsă spre stânga. Și-a glăsuit. Și nu-i îndoială că era dat dracu. A vorbit despre Juárez, pe care noi îl aveam ridicat drept în piața publică și abia atunci am aflat că aia de-acolo e statuia lui, că nimeni nicicând nu ne putuse zice cine era individu care stătea cocoțat pă monumentu ăla. Crezusem mai mereu că putea fi Hidalgo sau Morelos sau Venustiano Carranz3, fincă la fiecare aniversare a oricăruia din ei le făceam petrecerea chiar acolo. Până ce filfizonașu ăla a venit și ne-a zis că e vorba de don Benito Juárez. Și ce chestii ne-a mai zis! Nu-i așa, Melitón? Tu, care ai o așa de bună aducere-aminte, tre' că ți-amintești bine ce ne-a recitat individu.
- Țin bine minte; dar am spus-o de atâtea ori că e de-acum plicticos.
- Bine, bine, nici nu-i nevoie. Numa' că domnii ăștia pierd ceva bun. Mai bine zi-le ce-a spus guvernatoru. Fapt e că, în loc de o vizită la cei îndurerați și la cei ce-și pierduseră casele, totu a ajuns să fie chiolhan în toată regula. Ca să nu-ți mai spun că a venit în sat muzica din Tepec, da' cu întârziere, fincă toate camioanele erau ocupate cu transportatu oamenilor guvernatorului, iar lăutarii au trebuit să meargă pe jos; da' pân la urmă au ajuns. Au intrat în sat lovind cât îi ținea puterile de tare în harpă și în toba mare, sunând tatacium, cium, cium, din talgere, lălăind tare și înflăcărat El Zopilote mojado1. Și, măre, să-i fi văzut, până și guvenatoru și-a dat jos surtucu, și-a lărgit nodu la cravată, și tot a luat-o razna. Au adus damigene noi cu ponche și s-au grăbit să pună pe foc alte bucăți de cerb, că, și de voi n-ați vrea să credeți și nici ei nu și-ar da seama, acolo se mânca cerb din ăl de care avem din belșug pe-acilea. Da' noi ne râdeam când ziceau că era foarte bun grătaru, sau nu, Melitón, că noi pe-acilea nici n-avem habar că ce-i aia grătar. Sigur e că abia dacă le serveam câte o mâncare, că ei și voiau alta, și n-aveam ce face, le-o și aduceam; fincă așa cum a zis Liborio, perceptoru, care între paranteze fie spus a fost mereu un mare zgârie-brânză, "Ce contează cât o să ne coste primirea asta, că la ceva tot trebuie să fie bune paralele" și apoi tu, Melitón, care pe-atunci erai primar, că nici nu te-am recunoscut când ai spus: "Să curgă ponche peste tot, că o asemenea vizită nu se dezminte." Și da, a curs ponche cu găleata, ăsta-i adevăru adevărat; pân și fețele de masă se stacojiseră. Și oamenii ăia păreau saci fără fund. Am văzut decât că guvernatoru nu se clintea din locu lui; că nici măcar nu întindea mâna, ci doar hăpăia și băga sub nas ce-i aduceau aproape de el; dar șleahta aia de lingușitori umbla cu limba scoasă să-i țină masa atât de plină, că nu mai încăpea pe ea nici măcar solnița, iar el o ținea în mână și, când nu-i mai trebuia, o băga în buzunaru de la cămașă. Chiar eu m-am dus să-l întreb: "Nu vă e pe plac sarea, dom' general?", iar el mi-a arătat râzând solnița din buzunaru de la cămașă, așa mi-am și dat seama. Da' cel mai al naibii a fost când s-a pus pe vorbit. De atâta emoție, ni s-a făcut pielea de găină. S-a ridicat încetișor, foarte domol, pân ce l-am văzutără împingând scaunu în spate cu picioru; apoi și-a pus mâinile pe masă; a lăsat capu-n jos de parcă își lua zboru și apoi a tușit, ceea ce ne-a băgat în tăcere. Oare ce-a grăit, Melitón?
- "Concetățeni", a grăit. "Rememorându-mi traiectoria, însuflețind singurul procedeu al făgăduielilor mele. În fața acestui pământ pe care l-am vizitat ca anonim tovarăș al unui candidat la președinție, ajutor absolut al unui bărbat reprezentativ, a cărui cinste nu s-a desprins nicicând de contextul manifestărilor lui politice și care da, în schimb, e o glosă fermă de principii democratice în legătura supremă de unire cu poporul. Adăugând austerității de care a dat dovadă sinteza evidentă de idealism revoluționar niciodată până acum plin de realizări și certitudine."
- Acolo s-a aplaudat, sau nu, Melitón?
- Da, a fost aplauze cu ghiotura. Apoi a continuat: "Concetățeni, am aceeași linie. Am fost un candidat zgârcit cu făgăduielile, am ales să promit doar ce puteam duce la împlinire și ce, devenind realitate, avea să se traducă într-un beneficiu colectiv și nu într-unul subjonctiv ori participial al familiei generice de cetățeni. Azi suntem aici, în acest caz paradoxal al naturii, neprevăzut în programul meu de guvernare..." "Exact, dom' general!", a strigat unul de pe-acolo. "Exact! Domnia voastră o spuse." "În cazul ăsta, zic, când natura ne-a pedepsit, prezența noastră receptivă în centrul epicentrului teluric care a devastat cămine ce-ar fi putut fi ale noastre, care-s ale noastre; am dat fuga să ajutăm, nu din dorința neroniană de a ne bucura de nenorocirea altuia, ci în plus, iminent dispuși să folosim cu dărnicie strădaniile noastre în reconstrucția căminelor distruse, frățește dispuși să consolăm căminele lezate de moarte. Acest loc pe care l-am vizitat cu ani în urmă, pe când era, departe de orice ambiție de putere, fericit, iar acum îndoliat, mă doare. Da, concetățeni, mă chinuie rănile provocate celor vii de bunurile pe care le-au pierdut și durerea lor strigătoare la cer pentru morții încă neînhumați de sub molozul la care asistăm."
- Și acolo au fost aplauze, e adevărat, Melitón? [...] Ei bine, cu vorbele de-afară, aici înăuntru totul a părut să se liniștească. Bețivanul cu "exact" adormise; îl loviseră cu o steclă și rămăsese pe podea răscrăcărat de picioare. Atunci guvernatoru s-a apropiat de gagiu și i-a luat levorveru pe care încă îl mai ținea în mâna înțepenită de leșin. L-a dat unuia și i-a cerut: "Ocupă-te de el și ia notă să nu mai fie autorizat să poarte armă." Și ăl'lalt a răspuns: "Da, dom' general." Nu știu de ce, da' muzica a continuat rând pe rând Imnu Național, pân ce fantele de vorbise la-nceput a ridicat brațele și-a cerut să se facă tăcere pentru victime. Auzi, Melitón, da' pen' care victime a cerut el să tăcem cu toții?
- Pentru ălea din ecipentru.
- Bine, deci, pentru ălea. Apoi toți s-au așezat, au pus la loc mesele și au continuat să pilească ponche și să cânte aia cu "ceasurile negre".
- Acu' îmi vine în minte că hărmălaia a fost pe la 21 septembrie: fincă nevesti-mii i-a venit la soroc fiu nost' Merencio, da' eu am ajuns acasă abia noaptea pe la cântători, mai curând beat decât în bună stare. Și ea nu mi-a vorbit multe săptămâni la rând, zicând c-o lăsasem să-și facă datoria de una singură. Iar când i s-a stins țâfna mi-a zis că nu fusesem bun nici să chem moașa și că ea trebuise să iasă din belea după cum dăduse Dumnezeu.