Domnul Președinte

Miguel Ángel Asturias (1899-1974), diplomat, romancier, poet și dramaturg, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1967), a pus bazele a ceea ce va fi cunoscut mai apoi ca boom-ul latino-american. Romanul Domnul Președinte - început pe când era student la drept (1920) și terminat în 1933 - este cea mai cunoscută operă a sa, fiind adaptată cinematografic, jucată pe scena teatrelor și tradusă în principalele limbi internaționale.

Ioana-Gabriela Dumitrescu este lingvist, traducător și redactor, călătorind printre cuvinte în engleză, franceză și spaniolă. La Curtea Veche Publishing, tovarăși de drum i-au fost, printre alții, Gary Chapman, Nassim Nicholas Taleb și Judson Brewer. Iar în 2021 și în 2022 a primit aripi noi. Premiul I la un concurs de traducere de poezie hispano-americană.
În personajul Domnului Președinte, căruia nu i se dă un nume, descoperim trăsături ale mai multor dictatori sud-americani, iar guvernul pe care îl conduce este oglinda în care se poate recunoaște, mai mult sau mai puțin, orice regim totalitar, cunoscut prin efectele sale asupra societății și a individului. Limbajul surprinzător, cu valențe poetice, scenele în care se fac simțite semințele realismului magic, personajele viu conturate, umorul fin și, nu în ultimul rând, suspansul fac din acest roman o lectură pasionantă.

"Ceea ce încântă în mod special transformând această carte demonică, plină de episoade atroce, într-o operă de artă autentică este structura sa formală și, în principal, limbajul. Prin acestea, Domnul Președinte a reprezentat un nou început în literatura de limbă spaniolă." (Mario Vargas Llosa)

"Romanul Domnul Președinte, ca orice mare operă literară, poate fi citită în cheie universală și atemporală, ca o narațiune proaspătă în care se îmbină experimentul cu dorința de a clarifica secretele regimurilor dictatoriale. Asturias se joacă cu limbajul, dând un sens politic clasic acestei proze avangardiste." (Luis Mateo Díez)

"Într-un anumit fel, toată opera sa, la fel ca toate operele autentice, este autobiografică." (Arturo Uslar Pietri)


Momâie fugi pe străzile ca niște intestine înguste și întortocheate ale suburbiilor. Țipetele sale necontrolate nu tulburară nici respirația cerului, nici somnul locuitorilor, egali în oglinda morții, dar inegali în lupta pe care aveau să o reia la răsăritul soarelui. Unii nu aveau nici minimumul necesar, fiind siliți să trudească pentru a-și câștiga pâinea, celorlalți le prisosea totul în privilegiatul domeniu al trândăviei: prieteni de-ai Domnului Președinte, proprietari de imobile - patruzeci-cincizeci de imobile -, creditori care aplicau dobânzi lunare de nouă-zece procente, birocrați care ocupau șapte-opt posturi publice, exploatatori ai celor mai diverse resurse - concesiuni, fonduri de binefacere, diplome, tripouri, cocoși de luptă, indieni, fabrici de spirtoase, bordeluri, taverne și ziare subvenționate. Sângerarea zorilor mânjea buza pâlniei pe care munții o formau în jurul orașului, răspândit în vale ca mătreața. Pe străzi, adevărate tuneluri de umbră, treceau primii muncitori spre serviciu, fantome în vidul lumii recreate la fiecare răsărit. Câteva ore mai târziu îi urmau funcționărașii, subalternii, slujbașii și studenții. Abia pe la unsprezece, când soarele era deja sus, ieșeau și marii domni, să plimbe micul dejun ca să li se facă foame de prânz sau să viziteze un prieten influent ca să cumpere împreună, de la profesori înfometați, drepturile asupra salariilor întârziate, la jumătate din valoarea lor. Când străzile erau încă în umbra subpământeană, liniștea era tulburată de zgomotul ca de pănuși al jupei apretate purtată de femeia din popor. Porcăreasă, lăptăreasă, precupeață, mățăreasă, trăgea neobosită sfori pentru a-și susține familia și se trezea dis-de-dimineață ca să o scoată la capăt. Când în lumină se întrepătrundeau rozul și albul ca într-o floare de begonie, se auzeau pașii mărunți ai salariatei costelive, disprețuită de doamnele elegante care ieșeau din camerele lor abia după ce soarele încălzea bine pământul. Ele nu făceau decât să se dezmorțească pe coridoare, să le povestească servitoarelor ce au visat, să judece trecătorii, să mângâie pisica, să citească ziarul sau să se privească în oglindă.

Pe jumătate în lumea reală, pe jumătate în vis, Momâie alerga urmărit de câini și de săgețile unei ploi mărunte. Alerga fără țintă, înspăimântat, gâfâind cu gura deschisă, cu limba scoasă acoperită de muci, cu brațele în sus. Pe lângă el, de o parte și de alta, treceau uși și alte uși și uși și ferestre și uși și ferestre... Uneori se oprea brusc și își acoperea fața cu mâinile, să se apere de stâlpii de telegraf. După ce se asigura că sunt inofensivi, râdea în hohote și pornea mai departe, ca un om care evadează dintr-o închisoare ale cărei ziduri de ceață se îndepărtează tot mai mult pe măsură ce aleargă.

În suburbii, unde se revarsă orașul, se prăbuși peste un maldăr de gunoi, ca și când ar fi ajuns în sfârșit în pat, și adormi. Groapa de gunoi era acoperită cu dantele de copaci uscați, împodobiți cu vulturi. Văzându-l inert, păsările negre coborâră fără să-l scape din ochii albăstrui și îl înconjurară țopăind, hop încoace, hop încolo - dansul macabru al păsărilor răpitoare. Priveau în toate direcțiile, se aplecau, gata să își ia zborul la cea mai mică înfiorare a frunzelor sau a vântului între gunoaie, și tot așa, hop încoace, hop încolo, strânseră cercul până îl avură sub cioc. Un croncănit feroce dădu semnalul de atac. Momâie se trezi: era în picioare și deja se apăra... Un vultur mai îndrăzneț își împlântase clonțul în buza lui de sus, străpungând-o până la dinți, ca o săgeată, în vreme ce restul prădătorilor își disputau ochii și inima, cu lovituri de cioc. Cel care îi prinsese buza se opintea să i-o smulgă, fără să-i pese că prada este vie, și ar fi reușit, dacă Momâie, care tot dădea înapoi, nu s-ar fi rostogolit într-un hău mizerabil, între nori de praf și resturi închegate care se prăvăleau grămadă.

Se lăsă seara. Cer verde. Câmp verde. În cazărmi răsunau goarnele de la șase, nărav de trib vigilent, de piață medievală asediată. În închisori începea agonia prizonierilor, omorâți cu ani în loc de gloanțe. Orizonturile își retrăgeau căpșoarele în interiorul orașului, melc cu o mie de capete. Unii se întorceau de la audiențele prezidențiale, favorizați sau nenorociți. Lumina tripourilor spinteca întunericul.

Idiotul se lupta cu fantoma vulturului, pe care o simțea asupră-i, și cu durerea din piciorul rupt în cădere, o durere insuportabilă, neagră, care smulgea viața din el.

Toată noaptea se tângui, când încet, când tare, iar încet, iar tare, ca un câine rănit...
... Iriii, iriii, ir... Iriii, iriii, ir...
Iriii-i-iriii-i-iriii-i-iriii..., i-iriii..., i-iriii...

Printre buruienile pe care gunoaiele orașului le preschimbau în flori superbe, lângă un ochi de apă dulce, creierul idiotului întețea furtuni în micul univers din capul lui.
... I-i-ir... I-i-ir... I-i-ir...

Febra îi despica fruntea cu gheare de oțel. Disociere de idei. Elasticitatea lumii în oglinzi. Disproporție fantastică. Uragan delirant. Fugă vertiginoasă, orizontală, verticală, oblică, nou-născută și moartă în spirală...

Curbădecurbăîncurbădecurbăcurbădecurbăîncurbă-nevasta lui Lot. (Ea o fi inventat Loteria?) Catârii care trăgeau tramvaiul se transformau în nevasta lui Lot și neclintirea lor îi irita pe vizitii, care nu se mulțumeau să-și rupă bicele pe spinările lor și să arunce cu pietre în ei, câteodată îi invitau pe domni să facă uz de armă. Cei mai onorabili purtau spade ascunse în bastoane și cu împunsături reușeau să urnească animalele.
... Iriii, iriii, ir...
I.N.R.Idiotule! I.N.R.Idiotule!
... Iriii, iriii, ir...

Ascuțitorul își ascute dinții ca să râdă! Ascuțitori de râs! Dinți de ascuțitor!
- Mamăăă!

Strigătul bețivului îl zguduia.
- Mamăăă!

Luna, înfoiată între nori, strălucea puternic. Pe frunzele jilave, albeața ei căpăta luciul și cromatica porțelanului.
Uite, îi iau...!
Uite, îi iau...!
Uite, îi iau pe sfinți din biserică și-i duc să-i îngroape!
Vai, ce veselie, vai, că-i duc să-i îngroape, vai, că-i duc să-i îngroape, ce veselie, vai!
Cimitirul e mai vesel decât orașul, mai curat decât orașul! Vai, ce veselie că-i duc, vai, să-i îngroape!
Ta-ra-ra! Ta-ra-ri!
Tit-tit!
Tararara! Tararari!
Simbaran, bam, bam, simbaran!
Pâinotrestiplicticârno-haha-ahahahi-turcul-la-poartăahahaha!
Tit-tit!
Simbaran, bam, bam, simbaran!

Călcând totul în picioare, înainta cu salturi mari de la un vulcan la altul, din stea în stea, din cer în cer, pe jumătate treaz, pe jumătate adormit, printre guri mari și mici, cu dinți și fără dinți, cu buze și fără buze, cu buze duble, cu păr, cu limbi duble, cu limbi triple, care îi strigau: "Mamăăă! Mamăăă! Mamăăă!"

Tu-tuuu!... Se suia în trenul de navetiști ca să se îndepărteze repede de oraș, îndreptându-se spre munții care păreau leagăn pentru vulcani, dincolo de turnurile de radiocomunicații, dincolo de abator, dincolo de fortul de artilerie, pateu umplut cu soldați.

Însă trenul se întorcea de unde plecase, ca o jucărie legată cu sfoară. Când intra în gară - hâța-hâța, hâța-hâța -, îl aștepta o precupeață fonfăită, cu părul ca nuielele din care îi era făcut coșul, care îi striga: "Pâine pentru idiot, pocitanie?... Apă pentru idiot! Apă pentru idiot!"

Urmărit de precupeață, care îl amenința cu o strachină de apă, alerga spre Poarta Domnului, dar când ajungea... "MAMĂĂĂ!" Un strigăt..., un salt..., un om..., noaptea..., lupta..., moartea..., sângele..., fuga..., idiotul... "Apă pentru idiot, pocitanie! Apă pentru idiot!"

Durerea din picior îl trezi. Simțea un labirint în oase. Pupilele i se întristară la lumina zilei. Vrejuri adormite, spuzite cu flori frumoase, chemau la odihnă sub umbra lor, lângă răcoarea unui izvor care își scutura coada înspumată de parcă între mușchi și ferigi s-ar fi ascuns o veveriță argintie.

Nimeni. Nimeni.

Momâie se cufundă iarăși în noaptea ochilor săi. În același timp, se lupta cu durerea, căuta o poziție pentru piciorul rupt și își ținea cu mâna buza sfâșiată, să nu cadă. Dar când își descleștă pleoapele calde, ceruri de sânge trecură peste el. Între străfulgerări gonea umbra viermilor, transformată în fluture. Întoarse spatele delirului care suna din clopoțel. Înghețată pentru muribunzi! Vânzătorul de înghețată vine cu viaticul! Popa vinde înghețată! Înghețată pentru muribunzi! Cling-cling! Înghețată pentru muribunzi! Trece viaticul! Trece vânzătorul de înghețată! Scoate-ți pălăria, mutălău bălos! Înghețată pentru muribunzi!...


Acoperit de hârtii, piei, zdrențe, schelete de umbrele, boruri de pălării de paie, tigăi găurite, cioburi de porțelan, cutii de carton, coperte, sticle sparte, pantofi cu limbile scofâlcite de soare, gulere, coji de ouă, vată, resturi de mâncare, Momâie visa în continuare. Acum se vedea într-o curte mare, înconjurat de măști care, de fapt, după cum avea să bage de seamă mai târziu, erau chipuri, atente la lupta cocoșilor. Foc de paie fu lupta. Unul dintre combatanți sucombă fără să agonizeze, sub privirile sticloase ale spectatorilor, încântați că văd pintenii arcuiți mânjiți de sânge. Atmosferă de birt. Scuipați de culoarea tutunului. Mațe. Oboseală sălbatică. Toropeală. Moliciune. Amiază tropicală. Cineva îi trecea prin vis, în vârful picioarelor, să nu îl trezească...

Era mama lui Momâie, iubita unui crescător de cocoși care cânta la chitară de parcă ar fi avut unghii de cremene și, totodată, victima geloziei și a viciilor lui. Povestea necazurilor ei era fără sfârșit: țiitoarea acelui neisprăvit și martira copilului care se născuse - după spusele moașelor atotștiutoare - sub influența "directă" a lunii în transă, adunase în agonia ei capul disproporționat al băiatului - o căpățână rotundă, care avea în creștet două vârtejuri ca luna -, fețele osoase ale tuturor bolnavilor din spital și gesturile de frică, scârbă, furie, neliniște ale crescătorului de cocoși, care venise beat și vomita.

Momâie auzi foșnetul jupei apretate - vânt și frunze - și fugi după ea, cu lacrimi în ochi.

La pieptul matern se despovără. Viscerele celei care îi dăduse viață îi absorbiră ca sugativa durerea din răni. Ce refugiu profund și imperturbabil! Câtă duioșie! Crinuț drag! Crin mare și frumos! Alintare! Alintare!...
În străfundurile urechilor îi fredona crescătorul de cocoși:

Sigur că da...
sigur că da...
sigur că da, ești iubirea mea,
eu sunt cocoș, iubirea mea,
și când calc strâmb, iubirea mea,
curte eu fac, iubirea mea!

Momâie înălță capul și, fără vorbe, spuse:
- Iertare, mimico, iertare!

Iar umbra care îi mângâia fața răspunse cu duioșie tânguirii:
- Iertare, copile, iertare!

Vocea tatălui, ieșind rătăcită dintr-un pahar de rachiu, se auzea până departe:
M-am încurcat...
m-am încurcat...
m-am încurcat c-o albă,
când fasolea-i bună,
n-o arunci, faci salbă!

Momâie murmură:
- Mimico, mă doare sufletul!

Iar umbra care îi mângâia fața răspunse cu duioșie tânguirii:
- Copile, mă doare sufletul!

Fericirea nu are gust de carne. Lângă ei, răcoroasă ca un râu, umbra unui pin se apleca să sărute pământul. În pin cânta o pasăre care nu era doar pasăre, era și clopoțel de aur:
- Sunt Mărul-Stea al Păsării-Paradisului, sunt viața, jumătate din corpul meu e minciună și jumătate e adevăr. Sunt stea și sunt măr, le ofer tuturor un ochi de sticlă și un ochi adevărat: cei care văd cu ochiul meu de sticlă văd pentru că visează, iar cei care văd cu ochiul meu adevărat văd pentru că privesc! Sunt viața, Mărul-Stea al Păsării-Paradisului. Sunt minciuna din toate lucrurile reale, realitatea din toate ficțiunile!

Deodată părăsea poala mamei și fugea să vadă cum trece circul. Cai cu coama lungă, ca niște sălcii-plângătoare, încălecați de femei costumate în vitralii. Căruțe împodobite cu flori și panglici de hârtie creponată, care străbăteau străzile pline de pietre cu lipsa de echilibru a unor bețivi. Trupă de slinoși, suflă-n-vânt, scârțaci și ciocănitori. Clauni cu fețele acoperite de făină împărțeau programe colorate și anunțau o seară de gală dedicată Președintelui Republicii, Eroul Patriei, Conducătorul Marelui Partid Liberal și Protectorul Tineretului Studios.

Privirea îi rătăcea într-o cupolă foarte înaltă. Circarii îl lăsaseră pierdut într-o clădire înălțată deasupra unei prăpăstii fără fund, verde-deschis. Băncile atârnau de draperii ca niște poduri suspendate. Confesionalele urcau și coborau între pământ și cer, ascensoare de suflete manipulate de Îngerul cu Glob de Aur și de Diavolul cu Unsprezece Mii de Coarne.^[i] Dintr-o capelă, trecând prin pereții de sticlă ca lumina prin ferestre, ieși Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel și îl întrebă ce dorește, pe cine caută.^[ii] Se opri bucuros să stea de vorbă cu ea, stăpâna acelei case, miere pentru îngeri, călăuză pentru sfinți și plăcintărie pentru săraci. Marea doamnă nu măsura nici măcar un metru, dar când vorbea lăsa impresia că înțelege tot, ca oamenii mari. Momâie îi povesti prin semne cât de mult îi place să mestece ceară, iar Fecioara, mai în glumă, mai în serios, îi spuse să ia una dintre lumânările aprinse din altarul ei. Apoi își adună poalele mantiei de argint, prea mare pentru ea, îl duse de mână la un iaz plin cu pești colorați și i-l dădu pe cel care avea toate culorile curcubeului, să-l sugă ca pe o acadea. Fericirea absolută! Se simțea fericit din vârful limbii până în vârful picioarelor. Adormit în gunoi, avea ce nu avusese toată viața: o bucată de ceară pe care să o mestece ca pe o rășină, o acadea de mentă, un iaz cu pești colorați și o mamă care să-i maseze piciorul rupt și să-i cânte: "Fă-te bine, fă-te bine, fund de broască pentru mine, șapte pârțuri pentru tine!"

Însă fericirea durează cam cât plouă cu soare... Pe drumul bătătorit, de culoarea laptelui, care se pierdea în groapa de gunoi, coborî un tăietor de lemne, urmat de câinele său. Își ducea grămăjoara de lemne în spinare, haina împăturită peste grămăjoară și maceta în brațe, ca pe un copil. Râpa nu era adâncă, dar înserarea o cufunda în umbre care învăluiau gunoaiele îngrămădite pe fundul ei, resturi umane care noaptea păreau mai puțin înspăimântătoare. Tăietorul de lemne se întoarse și privi în urmă. Ar fi putut jura că e urmărit. Ceva mai departe se opri. Îl rodea prezența cuiva, ascuns acolo. Câinele urla, zbârlit tot, ca și cum l-ar fi văzut pe diavol. O pală de vânt învârteji niște hârtii murdare, parcă pătate de sfeclă sau de sânge de femeie. Cerul se vedea foarte departe, foarte albastru, ca un mormânt uriaș împodobit cu coroane de vulturi ce zburau în cercuri leneșe. Deodată, câinele o luă la goană spre locul unde zăcea Momâie. Tăietorul de lemne se cutremură de frică. Pâș-pâș, pe urmele câinelui, se apropie să vadă cine e mortul. Risca să se rănească la picioare în cioburi, funduri de sticlă sau cutii de sardele și era nevoit să sară ca să ocolească excrementele puturoase și porțiunile foarte întunecate. Ca niște corăbii pe marea de gunoaie, ligheanele aruncate luau apă...

Fără să-și lase jos povara - mai greu atârna frica -, trase presupusul cadavru de un picior și mare îi fu mirarea să găsească un om viu. Palpitațiile acestuia se împleteau în spaimă cu țipetele tăietorului de lemne și cu lătratul câinelui, ca vântul când se întretaie cu ploaia. Pașii care se auzeau în apropiere, dintr-o pădurice de pini și arbori de guava bătrâni, îl făcură pe tăietorul de lemne să se piardă cu firea. Dacă era un polițist... Chiar așa... Asta îi mai lipsea.
- Po-ta-ie! îi strigă câinelui, care continua să latre, așa că încasă un șut. Potaie, potolește-te, bestie!

Se gândi să fugă... Dar ar fi însemnat să se acuze singur. Tot ce se putea mai rău, dacă era un polițist... Se întoarse către rănit:
- Dați-mi voie, haideți, v-ajut să vă ridicați! Of, Doamne, cât p-aici să vă omoare! Dați-mi voie, nu vă fie frică, nu strigați, că nu vă fac niciun rău! Eu eram în trecere, v-am zărit căzut și...
- Am văzut că îl dezgropi și am revenit, crezând că e vreun cunoscut, îl întrerupse o voce din spate. Să-l scoatem de aici...

Tăietorul de lemne întoarse capul să răspundă și sperietura aproape că îl culcă la pământ. Rămase fără aer și nu fugi doar pentru că trebuia să-l sprijine pe rănit, care abia se ținea pe picioare. Cel care vorbise era un înger: avea pielea ca marmura aurie, părul blond, gura mică și un aer de femeie, care contrasta puternic cu întunecimea masculină a ochilor. Era îmbrăcat în gri. În lumina crepusculară, îmbrăcămintea lui părea un nor. În mâinile delicate ținea un baston foarte subțire, din lemn de bambus, și o pălărie cu boruri scurte care semăna cu un porumbel.

Un înger... Tăietorul de lemne nu-și mai lua ochii de la el. Un înger, își repeta, un înger!
- Se vede după haine că e un amărât, spuse năluca. Ce trist e să fii sărac!
- Depinde. Pe lumea asta există un motiv pentru orice. Uitați-vă la mine: sunt foarte sărac, munca, nevasta și coliba la fel, și nu mi se pare tristă situația mea, se bâlbâi tăietorul de lemne, care vorbea ca prin vis.

Își dorea să intre în grațiile îngerului, care avea puterea să îl transforme din tăietor de lemne în rege, numai să vrea, ca recompensă pentru împăcarea sa creștinească. O clipă se și văzu îmbrăcat în aur, cu mantie purpurie, cu o coroană ca din povești și un sceptru cu briliante în mână. Groapa de gunoi începea să rămână în urmă...
- Curios! remarcă năluca, ridicând vocea peste tânguielile lui Momâie.
- De ce curios? Până la urmă, noi, săracii, suntem cei mai împăcați. Altă soluție n-avem, orișicum! Adevăru' e că, pe la școlile astea, cine a învățat să cetească e influențat de lucruri imposibile. Până și nevastă-mea e tristă câteodată, fiindcă zice că ar vrea să aibă aripi duminica. Rănitul leșină de două-trei ori în timp ce suiau coasta, din ce în ce mai abruptă. Copacii urcau și coborau sub ochii lui de muribund, ca degetele dansatorilor chinezi. Vorbele celor care aproape că îl purtau pe brațe i se încrucișau în urechi ca picioarele unui bețiv pe o podea alunecoasă. O pată mare și neagră îl strângea de față. Frisoanele îi împrăștiau prin corp cenușa închipuirilor arse.
- Și zici că nevastă-ta ar vrea să aibă aripi duminica? întrebă năluca. Să aibă aripi... Și când te gândești că, dacă le-ar avea, i-ar fi inutile!
- Taman așa; bine, ea zice că le-ar vrea ca să se ducă la plimbare și le cere când se înfurie pe mine, dar în zadar.

Tăietorul de lemne se opri să-și șteargă sudoarea de pe frunte cu haina și exclamă:
- Ușurel nevoie mare!

În același timp, năluca spunea:
- Pentru asta, picioarele îi sunt mai mult decât suficiente; oricâte aripi ar avea, tot nu ar pleca.
- Normal că nu, și nu din bunătatea inimii ei, ci pentru că femeia e pasăre care nu poate să trăiască fără colivie. Și pentru că lemnele pe care le aduc eu în cârcă sunt prea puține ca să le rup pe spinarea ei - aici își aminti că vorbește cu un înger și se grăbi să dreagă busuiocul -, cu grație divină, nu-i așa?

Necunoscutul nu răspunse.
- Cine să-l bată pe omul ăsta, săracul? adăugă tăietorul de lemne ca să schimbe subiectul, stingherit de ceea ce spusese.
- Se găsesc...
- Adevăru' e că aproapele nostru e aproape pentru orice... Pe ăsta chiar că l-au aranjat... l-au înhățat fără pic de milă: tăiat la gură și... la gunoi cu el!
- Cu siguranță are și alte răni.
- Rana de la buză, dacă mă întrebați pe mine, e făcută cu briciul, apoi l-au zvârlit aici, ca să nu descopere nimenea crima, ce ziceți de asta?
- Mai multe-s pe pământ și-n cer...^[iii]
- Asta voiam să zic și eu.

Aproape de ieșirea din râpă, copacii se umpleau de vulturi. Frica, mai puternică decât durerea, îl amuți pe Momâie; între melc și arici, se chirci într-o tăcere de moarte.

Dinspre oraș, vântul adia pe câmpie, suav, binevoitor, familiar...

Năluca se uită la ceas și plecă în grabă, nu înainte de a strecura câteva monede în buzunarul rănitului și a-și lua un rămas-bun cordial de la tăietorul de lemne.

Cerul, lipsit de nori, strălucea splendid. Pe câmp se ivea periferia, cu lumini electrice aprinse ca niște chibrituri într-un teatru întunecat. Desișurile șerpuitoare răsăreau din tenebre odată cu primele locuințe: colibe din lut cu miros de miriște, barăci din lemn cu miros de metis, căsoaie cu antreuri sordide, duhnind a grajd, și hanuri unde la ordinea zilei erau vânzarea de furaje, servitoarea cu ibovnic de la bastioanele orașului și taclalele cărăușilor în întuneric.

Tăietorul de lemne îl părăsi pe rănit când ajunseră la primele case; îi spuse, totuși, cum să ajungă la spital. Momâie întredeschise pleoapele. Căuta alinare, ceva care să-l scape de sughițuri, însă privirea lui de muribund, fixă ca un ghimpe, își înfipse ruga în ușile închise de pe strada pustie. Din depărtare se auzeau goarne - supunere de popor nomad - și clopote care, din trei în trei dangăte tremurate, cereau pentru credincioșii răposați: Mi-lă!... Mi-lă!... Mi-lă!...

Îl sperie un vultur care se târa în întuneric. Vaietul dușmănos al păsării cu aripa ruptă era pentru el o amenințare. Și pas cu pas porni la drum, pas cu pas, sprijinindu-se de ziduri, de tremurul încremenit al zidurilor, geamăt după geamăt, fără să știe încotro se îndreaptă; în față avea vântul, care mușca gheață ca să sufle noaptea. Sughițurile nu-i dădeau pace...

Tăietorul de lemne își lepădă povara în curte, ca de fiecare dată. Câinele, care ajunsese înaintea lui, îl întâmpină gudurându-se. Alungă animalul și, fără să-și mai scoată pălăria, își desfăcu haina pe umeri, de parcă ar fi fost aripi de liliac. Cum ajunse la focul aprins în colț, unde soția sa încălzea turtele de mălai, îi povesti ce se întâmplase.
- La groapa de gunoi m-am întâlnit cu un înger...

Strălucirea flăcărilor făcea ca pereții de trestie și acoperișul de paie să scânteieze precum aripile altor îngeri.

Din colibă ieșea un fum alb, unduios, vegetal.