Homo Faber

Max Frisch (n. 15 mai 1911, d. 4 aprilie 1991) a fost romancier, dramaturg și arhitect. Cu cele trei mari romane ale sale, Eu nu sunt Stiller, Homo Faber și Numele meu fie Gantenbein, Max Frisch s-a făcut remarcat de către publicul larg și s-a impus ca autor important în canonul literaturii germane.

A scris și piese radiofonice, piese de teatru și proză scurtă, precum și două jurnale literare, cuprinzând perioadele 1946-1949, respectiv 1966-1971.
 
O serie de coincidențe, de întâlniri aparent întâmplătoare, amintiri care adună în ele însele esența vieții lui, adevăruri descoperite în momente banale și tratate cu o indiferență greu de explicat rațional conturează povestea lui Walter Faber.

Max Frisch este un observator neutru al unor fapte care abundă în emoție, dar pe care alege să le trateze rațional, așa cum ar întocmi un raport. Ridică astfel o întrebare la care nu își propune să dea un răspuns, ci mai degrabă îi oferă cititorului toate informațiile cu care să și-l poată formula singur: este viața doar rațiune, logică și ordine sau pot emoțiile, coincidențele și chiar destinul să ne ghideze drumul zi de zi?

Homo faber nu pune în lumină antiteze precum rațiune versus credință sau emoție versus logică, ci mai degrabă observă viața, de la o distanță suficient de mare, încât să nu spună mai mult decât trebuie spus și să nu descopere mai mult decât trebuie descoperit.

"Minunatul roman al lui Max Frisch pune în lumină povestea unui om paradoxal - Walter Faber este un narator a cărui principală caracteristică este fiabilitatea, raționalitatea totală. Cu toate acestea, emoția îi ghidează viața la fiecare pas." (The Guardian)

"O carte despre criza existențială a unui om care a renunțat să mai creadă." (Annie Kapur)

"De-a lungul operei literare a lui Frisch găsim personaje afectate de o dezrădăcinare accentuată; indivizi solitari, înstrăinați, în contradicție cu patria lor, luptându-se acolo sau în altă parte pentru a se potrivi, a se așeza și a fi acceptați de societate." (The Montréal Review)


Ce vină am eu oare? Am întâlnit-o pe vapor când așteptam tichetele de masă, era înaintea mea, o fată cu părul pieptănat în coadă de cal, care i se tot clătina. Mi-a atras atenția. I-am vorbit așa cum își vorbesc oamenii pe vapor; nu am fost insistent. Nu am încântat-o, dimpotrivă, i-am vorbit mai deschis decât îmi e felul, de pildă despre viața mea de burlac. Am cerut-o în căsătorie, fără să fiu îndrăgostit, ne-am dat amândoi imediat seama că este absurd și ne-am luat rămas-bun. De ce am căutat-o la Paris? Am mers împreună la Operă, după aceea am mâncat o înghețată și am condus-o, fără să o rețin prea mult, la hotelul ei ieftin din Saint-Germain, i-am propus ca drumul cu autostopul să-l facă mergând cu mine, fiindcă aveam Citröenul lui Williams, iar la Avignon, unde am înnoptat prima dată, am locuit, bineînțeles (orice altă soluție ar fi lăsat să se bănuiască o intenție pe care nici nu o aveam), la același hotel, dar nu și la același etaj; nu m-am gândit o clipă că vom ajunge până acolo. Îmi amintesc perfect. Era o noapte (13 mai) cu eclipsă de Lună, ceea ce ne-a surprins; nu citiserăm niciun ziar și nu eram preveniți. Am spus: "Dar ce se întâmplă cu Luna?" Mâncaserăm afară, în aer liber, și era aproape ora 22:00, trebuia să ne ducem la culcare, fiindcă a doua zi voiam să pornim încă din zori mai departe. Simplul fapt că trei corpuri cerești: Soarele, Pământul și Luna se aflau întâmplător plasate pe aceeași linie dreaptă, ceea ce provoca în mod necesar o eclipsă de Lună, mă neliniștea, de parcă n-aș fi știut destul de precis ce înseamnă o eclipsă de Lună. Am plătit imediat cafeaua când am văzut umbra rotundă a Pământului pe Luna plină și ne-am dus braț la braț, sus, pe terasă deasupra Ronului, unde am stat, tot braț la braț, mai bine de o oră și am urmărit fenomenul acela ușor de înțeles. I-am mai explicat fetei cum se face că Luna, deși acoperită complet de umbra Pământului, este atât de luminoasă, încât putem să vedem bine, spre deosebire de momentul în care e în creștere, așadar mai bine ca oricând: nu ca pe un disc luminos, ca de obicei, ci clar, ca o sferă, ca o minge, ca un corp, ca un astru, ca o masă imensă în universul gol, portocalie. Nu-mi amintesc tot ce am spus în ceasul acela. Fata a spus atunci (asta-mi amintesc), pentru prima oară, că eu mă iau în serios și o iau și pe ea în serios și m-a sărutat ca niciodată. În plus, ca simplu spectacol, era mai curând neliniștitor, oricum, o masă care plutește în spațiu și care, desigur, vuiește, te face să știi concret și justificat că și noi, adică Pământul plutește în beznă și, desigur, vuiește. I-am vorbit despre moarte și viață în general, așa cred, și eram amândoi emoționați, întrucât nu mai văzuserăm niciodată o eclipsă de Lună atât de deslușit, nici măcar eu, și am avut pentru prima oară impresia confuză că fata pe care o socotisem până atunci un copil este îndrăgostită de mine. În orice caz, ea a venit la mine în cameră în noaptea respectivă, după ce am stat afară până ne-a cuprins frigul.

Apoi, revederea cu Hanna.
(3 iunie la Atena)

Am recunoscut-o încă înainte de a mă fi trezit din somn. Vorbea cu sora de caritate. Știam unde mă aflu și voiam să întreb dacă s-a făcut operația - dar dormeam, complet epuizat, îmi era sete, și nu puteam să spun. Totuși, îi auzeam vocea, vorbea grecește. Mi s-a adus ceai, dar nu puteam să-l beau; dormeam, auzeam totul și știam că dorm și mai știam că atunci când mă voi trezi va fi de față Hanna.

Brusc, s-a făcut liniște.
M-am speriat că a murit copilul.

Brusc, m-am pomenit cu ochii deschiși: camera albă, un laborator, o doamnă stă la fereastră și crede că dorm, că nu o văd. Părul cărunt, statura mică. Așteaptă, cu amândouă mâinile în buzunarele jachetei, și se uită pe fereastră. Altfel, nimeni în cameră. O străină. Nu i se vede fața, doar ceafa, partea din spate a capului, părul tuns scurt. Din când în când, scoate batista, își șterge nasul, o pune iar la loc, adică o strânge mototol în mâna ei nervoasă. Altfel, nici nu se clintește. Poartă ochelari negri, cu ramă de corn. Poate e doctoriță, avocată sau așa ceva. Plânge. Odată și-a vârât mâna pe sub ochelari, de parcă și-ar fi ținut fața; și a stat așa o bucată de timp. Apoi a avut nevoie de amândouă mâinile pentru a mai despături o dată batista udă, după aceea a strâns-o iar și a rămas așteptând cu ochii pe fereastră, uitându-se afară, unde nu se vedeau decât storuri. Avea o înfățișare sportivă, ai fi zis că e o fată tânără, dacă n-ar fi trădat-o părul sur sau alb. Și-a mai scos o dată batista ca să-și șteargă ochelarii, și atunci i-am văzut în sfârșit toată fața, care era arămie - făcând abstracție de ochii albaștri, ai fi zis că e fața unui indian bătrân.

M-am prefăcut că dorm.
Hanna cu părul alb!

Fără îndoială că am dormit cu adevărat - o jumătate de minut sau o jumătate de oră, până mi-a alunecat capul rezemat de perete și m-am speriat -, apoi a văzut că sunt treaz. N-a spus niciun cuvânt, mă privea numai. Stătea cu picioarele încrucișate, cu capul în mâini, și fuma.
- Cum mai merge? am întrebat.

Hanna continuă să fumeze.
- Să sperăm că s-a făcut tot ce s-a putut, spuse - să sperăm.
- Trăiește?
- Da, spuse.

Despre vreun cuvânt de salut, nici pomeneală.
- Doctorul Eleutheropulos s-a nimerit să fie aici, spuse, n-a fost viperă cu cruce, așa zice.

A umplut o ceașcă pentru mine.
- Hai, bea-ți ceaiul, mi-a spus.

Nici nu-mi trecea prin minte (fără ipocrizie) că de douăzeci de ani nu mai stătuserăm de vorbă; discutam despre operație, care avusese loc cu un ceas înainte, sau tăceam. Așteptam amândoi vești de la medic.

Am golit ceașcă după ceașcă.
- Știi că ți-au făcut și ție o injecție? mi-a spus.

Nici nu-mi dădusem seama.
- Numai 10 centimetri cubi, profilactic, spuse, pentru mucoasa gurii.

Hanna era în general foarte practică.
- Cum s-a întâmplat? m-a întrebat. Ați fost astăzi în Corint?

Dârdâiam de frig.
- Unde ți-e haina?

Haina mea zăcea undeva pe țărmul mării.
- De când sunteți în Grecia?

Hanna mă uimea; un bărbat, un prieten, nu mi-ar fi pus întrebări mai concrete. Am încercat să răspund și eu la fel de concret. De ce să o asigur de sute de ori că n-am nicio vină? Hanna nu-mi reproșa nimic, ci mă întreba, uitându-se pe fereastră. Întreba fără să mă privească.
- Ce ai avut cu fetița?

Dar era foarte nervoasă, se vedea.
- Cum adică, n-a fost viperă cu cruce? am întrebat.
- Hai, bea-ți ceaiul! mi-a spus ea.
- De când porți ochelari? am întrebat-o...

*
Cu douăzeci și patru de ore înainte (mi se părea ca o amintire din tinerețe), mai stăteam alături de Sabeth pe Acrocorint și așteptam să răsară soarele. N-am să uit cât am să trăiesc! Veniserăm din Patras și ne opriserăm în Corint pentru a vedea cele șapte coloane ale unui templu, seara mâncaserăm într-un guesthouse din apropiere. Altfel, Corintul e un sat prăpădit. Când am constatat că nu se găsesc camere, aproape că se însera; Sabeth a socotit minunată ideea mea de a porni mai departe, la întâmplare, și a dormi sub un smochin. De fapt, vorbisem în glumă, dar de vreme ce Sabeth găsea ideea minunată, am pornit într-adevăr peste câmp pentru a găsi un smochin. Câinii ciobănești au început să latre, alarmă peste tot, la turmele pierdute în noapte; trebuie să fi fost destul de mari bestiile, judecând după lătrat, iar la deal, unde ne mânau, nu existau smochini, doar spini, și mai bătea și vântul. De dormit, nici vorbă! Nu mi-am închipuit că în Grecia nopțile sunt atât de reci, și încă o noapte de iunie, totul era ud de-a binelea, și apoi habar n-aveam unde duce cărarea aceea care urca printre stânci, pietroasă, prăfoasă, dar albă ca ghipsul în lumina lunii. Sabeth zicea: "Ca zăpada!" Și până la urmă am căzut amândoi de acord: "Ca iaurtul!" Iar deasupra noastră, stâncile negre: "Ca de cărbune!" am zis eu, dar Sabeth găsi altă comparație, și așa am tot discutat pe drumul acela care urca mereu. Un măgar zbiera în noapte: "Ca prima încercare de a cânta la violoncel!" zise Sabeth, iar eu: "Ca o frână neunsă!" În rest, liniște de moarte, câinii au amuțit, în fine, când nu ne-au mai auzit pașii. Colibele albe din Corint: "Ca și când ai fi deșertat o cutie de zahăr cubic!" Eu am găsit o altă comparație, numai pentru a ne continua jocul. Un ultim chiparos negru: "Ca un semn de exclamație!" a zis Sabeth, eu am contrazis-o; semnele de exclamație nu au vârful în sus, ci în jos. Am colindat așa toată noaptea. N-am întâlnit niciun om. La un moment dat, ne-a speriat talanga unei capre, apoi din nou liniște peste coastele negre, care miroseau a izmă, liniște cu bătăi de inimă și sete, în ierburile uscate, nimic altceva decât vântul: "De parcă ai rupe mătase!" zise Sabeth, eu trebuia să mă gândesc și uneori nu-mi venea nimic în minte, atunci câștiga Sabeth un punct, după regulile jocului. Sabeth aproape întotdeauna găsea câte ceva. Turnurile și crenelurile unui bastion medieval: "Ca niște decoruri de operă!"

Am intrat pe o mulțime de porți, nicăieri niciun susur de apă, auzeam doar ecoul pașilor noștri dinspre zidurile turcești; altfel, de cum stăteam locului, liniște de moarte. Umbrele noastre în lumina lunii: "Ca siluete decupate cu foarfecele!" zicea Sabeth. Jucam întotdeauna până la douăzeci și unu de puncte, ca la ping-pong, apoi o luam de la început, și tot așa, până ne-am pomenit deodată, încă în toiul nopții, sus în vârful muntelui. Cometa noastră nu se mai vedea. În depărtare, marea: "Ca tabla zincată!" am zis eu, iar Sabeth spunea că, deși era frig, fusese o idee extraordinară ca măcar o dată să nu înnoptăm la hotel. Era prima noapte pe care o petrecuse în aer liber. În timp ce așteptam răsăritul, Sabeth, în brațele mele, tremura de frig. Înainte de răsărit este întotdeauna mai frig. Apoi am fumat împreună ultima noastră țigară; despre ziua următoare, care trebuia să fie pentru Sabeth ziua întoarcerii acasă, n-am pomenit nimic. Către ora 5:00, prima lumină a zorilor: "Ca porțelanul!" Din clipă în clipă se luminau mai mult marea și cerul, nu pământul; se vedea locul în care bănuiam că este Atena, insule negre în golfuri luminoase, apa se despărțea de pământ, deasupra câțiva nori mici de dimineață: "Ca pufuri de pudră roz!" zise Sabeth, eu nu am găsit nicio comparație și am pierdut iar un punct. Conducea deja cu 19 la 9! Aerul la ora aceea: "Ca brândușele de toamnă!" Iar eu am zis: "Ca hârtia celofanată care nu acoperă nimic!" Apoi s-au deslușit valurile înspumate de lângă țărm: "Ca spuma de bere!" Dar Sabeth a zis: "Ca niște volănașe!" Am renunțat la comparația cu spuma de bere și am zis: "Ca vata de sticlă!" Dar Sabeth nu știa ce este vata de sticlă; apoi primele raze ieșind din mare: ca un snop, ca niște sulițe, ca niște plesnituri pe un geam, ca un chivot, ca fotografiile unor bombardări cu electroni. Pentru fiecare rundă nu se marca însă decât un punct, după ce am enumerat vreo jumătate de duzină de comparații, n-a trecut mult timp și a răsărit soarele, orbitor: "Ca atunci când țâșnește șarja din furnal!" am zis eu, pe când Sabeth rămase tăcută și pierdu un punct... N-am să uit niciodată cum stătea pe stânca aceea cu ochii închiși, cum tăcea și se lăsa scăldată de razele soarelui. Spunea că este fericită; n-am să uit niciodată: marea, care se întuneca văzând cu ochii, devenea mai albastră, mai violetă, marea din Corint și cealaltă, atică, ogoarele de culoare roșie, măslinii de culoarea coclelii, umbrele lor lungi pe pământul roșu, prima căldură și Sabeth, îmbrățișându-mă, ca și când eu i-aș fi dăruit toate acestea, marea, soarele, totul, n-am să uit niciodată cum cânta Sabeth!

*
Ultima mea noapte la Havana.

Nu-i destul timp pe lume ca să dormi!

Nu aveam niciun motiv special să fiu fericit, totuși eram. Știam că voi părăsi tot ceea ce vedeam, dar nu voi uita nimic: arcada în noapte, unde mă balansez și privesc, respectiv aud, un cal de birjă care nechează, fațada spaniolă cu perdelele galbene, care flutură ieșind prin ferestrele negre, apoi iar, undeva, tabla ondulată, zăngănitul ei care pătrunde până în măduva oaselor, bucurându-mă, făcându-mi plăcere, vânt, numai vânt, care clatină palmierii, vânt fără nori, mă balansez și transpir, palmierul verde este flexibil ca o nuia, printre frunzele lui se aude un sunet ca al cuțitelor când se ascut, praf, apoi felinarul de fontă, care începe să fluiere, mă balansez și râd, lumina lui pâlpâie și se micșorează, trebuie să fie un curent de aer puternic, calul care nechează abia mai poate reține birja, totul vrea să zboare, firma unei frizerii, de alamă, se aude sunând în noapte, și marea nevăzută împroașcă peste ziduri, apoi, de fiecare dată, bubuie pământul, iar deasupra lui parcă ar șuiera o mașină Espresso, îmi este sete, am sare pe buze, e o furtună fără ploaie, nu cade un strop, nu e cu putință, fiindcă nu sunt nori, nu sunt decât stele, nu e decât praf fierbinte și uscat în aer, în aerul care dogorește ca un cuptor, mă balansez și beau un scotch, unul singur, nu suport mai mult, mă balansez și cânt. Ore întregi. Cânt! Nu știu să cânt, dar nimeni nu mă aude, calul de birjă pe caldarâmul pustiu, ultimele fete în rochiile lor fâlfâitoare, picioarele lor arămii, când le flutură fustele, părul lor negru, care flutură și el, și jaluzeaua verde care a fost smulsă de vânt, hohotul ei alb în praf, și cum se rostogolește jaluzeaua verde peste caldarâm, gonind spre mare, lumina zmeurie, învăluită de praf deasupra orașului alb, cufundat în noapte, arșiță, steagul Cubei. Mă balansez și cânt, nimic altceva, balansoarele goale de lângă mine se leagănă, fonta șuieră, florile se învârt. Eu slăvesc viața.