Frânturi de Crăciun...

Sunt îmbrăcat ca Pinocchio cu pantalonaşii scurţi de catifea mov şi de zile mari.
Stau în picioare la geam şi-l aştept pe Moş Crăciun...
Mi s-a spus să nu cumva să mă mişc de la fereastră ca să nu-l scap, că neapărat trebuie să treacă pe aici, venind spre noi.
Nu ştiu dacă va veni pe pământ sau prin aer, pe jos sau zburând cu sania...
Noi locuim la subsol, fereastra are gratii şi bărbia îmi ajunge exact la nivelul zăpezii.
De aceea probabil sper din tot sufletul că va veni zburând pe sus; şi de aceea îmi tot sucesc gâtul ca să văd cât mai mult din obişnuitul pic de cer.
Sunt atât de concentrat încât nu mai îmi simt picioarele care sunt pline de furnici...
Stau şi nu mă clintesc ca nu cumva să-l scap pe Moş Crăciun care, nu se poate, negreşit va veni, negreşit, tocmai pe aici...
Mama mă strigă din camera din fund: "Vino repede, uite Moş Crăciun tocmai a fost şi a lăsat un brăduţ şi un cadou pentru tine"...
Mă simt trădat. Îmi vine să urlu: "Cum de l-am scăpat, cum de nu l-am văzut , doar nu m-am mişcat de lângă geam"...
Nu mai îmi amintesc ce anume fusese cadoul. Un singur lucru ştiu: de bucuria lui am uitat să mai bâzâi.
Şi încă ceva. Nu pot să uit, văd ca astăzi, pomuleţul împodobit, plin de minunăţii şi ochii mamei surâzând frumos cu o lacrimă în colţul ochiului...

Îmi place nespus Crăciunul.
Ideea de Crăciun.
Mirosul acela nedefinit, o senzaţie pur ceaikovskiană aproape olfactivă şi de nedescris, al unei orchestre încălzindu-se în vederea "Spărgătorului de nuci"...
De Paşte îmi place doar Învierea.
Restul mi se pare trist şi îmi aminteşte că lumea e rea.
De Crăciun îmi place totul.
 

Astăzi, de Ajun, am "făcut" toate bisericile din jurul casei. Cu un delicios sentiment de vag sacrilegiu.
Tocmai fusesem făcut pionier. Proaspăt. "Eu tânăr pionier al republi..."...
Însă chiar şi acel frison excitant, pe care numai atingerea fructului interzis ţi-o poate câteodată provoca, nu e nimic, da' chiar nimic-nimic, faţă de bucuria ce o poţi resimţi trăind acele minunate acte de teatru divin care sunt slujbele din micuţele biserici de cartier.
Este prima oară când văd atâta ninsoare de Ajun. Ce bine. Vom avea Crăciun cu zăpadă.
Şi câinele Bob, prietenul meu cel mai bun, cel cu care am învăţat vara să înot, mă va alerga seara printre mormane, cu săniuţa, prin Grădina Icoanei, pustie şi superbă.
Mi-e groază, şi mi-e bine...

Încremenit de extaz nu mă pot desprinde din fata minunăţiei pe care şi alţii o contemplă ca şi mine.
La "Leonida", pe o masă mare chiar în mijlocul magazinului, este expus un tort uriaş: munţi de ciocolată, în vârf cu zăpadă din zahăr vanilat.

Crăciun la Olga Racoviţă.
Tocmai începusem să lucrez cu Ruxandra şi de Crăciun sunt invitat la ei, pe Caragea Vodă. E prima oară când văd atâta lume la un "ceai"...
Mama Ruxandrei, Olga, care organizase bairamul, discretă ca întotdeauna, se eclipsează lăsând tinerii între ei.
Lume bună. Frumos îmbrăcată. Şi cadouri pentru fiecare.
Eu primesc o umbrelă cu mânerul plin de bomboane argintii. Ceea ce mă izbeşte însă şi mă impresionează este lumina, râsetele, muzica. Şi faptul că în ciuda luminii predomină în eleganţa din jur negrul. Culoarea nopţii. Şi că această culoare neagră are un parfum deosebit, desprins şi de realitate şi de vis... Inversul albului...
Niciodată nu am înţeles de ce Crăciunul se sărbătoreşte noaptea şi nu dimineaţa.

Stau pe plajă şi tremur. Sfârşit de decembrie.
Frig pe dinăuntru.
Nu ştiu dacă de oboseală, de febră sau pur şi simplu de morcov...
Diseară, spectacol. Restul trupei, în jur, parcă a înnebunit...
În spatele meu, pe asfaltul şoselii care desparte fâşia neruşinat de albastru-aurie de nisip şi valuri de linia blocurilor neruşinat de luxoase, tocmai trece un camion împodobit cu un Papa Noel imens din carton şi cârpă roşie, înconjurat de nu ştiu câte zâne ale zăpezilor în string, cu sânii goi şi plini de paiete dansând o sambă neruşinat de văratecă pe un mix de "Jingle bells" şi "O tannenbaum"...
Co-pa-ca-ba-na...
În seara aceea, o seară de Crăciun, la sfârşitul spectacolului, publicul s-a apropiat de avant-scenă, mulţi se urcă chiar pe platou, şi nu ne mai lasă să plecăm... Este prima oară că dansăm la Rio.
Îmi trece şi oboseala, şi febra şi... până la urmă dispare şi imensul morcov care în amintirea mea va purta întotdeauna o scufie roşie şi o barbă albă plină de paiete...

Sunt în tren. Am lăsat baltă în urma mea, în ultimul moment la Dusseldorf, pe cineva, şi cineva mă aşteaptă, poate, mâine, la Paris. Nu ştiu. Nu ştie că vin.
Singurul lucru de care sunt sigur este că mă aflu singur într-un tren pustiu care traversează, singur ca şi mine, la nesfârşit, întunericul unei interminabile nopţi de Crăciun.

Noapte de Crăciun. Insula Mauritius. Stau cu picioarele în apa caldă a unui ocean de vis.
Cu o cupă de şampanie în mână. Gata să o duc la buze la al doisprezecelea gong al ceasului care se aude bătând ireal prin uşile larg deschise ale salonului. Casa e şi ea chiar pe mal şi vibrează şi ea ca şi mine.

Îi fac cadou lui N. un ursuleţ de cârpă de câţiva franci cumpărat în grabă şi în disperare înainte de închiderea magazinelor.
Îmi declară că este prima oară când primeşte o jucărie de Crăciun. Că niciodată până acum în cei aproape treizeci de ani de viaţă, nu fusese încă în posesia unui "nounours" numai al lui.
Mă reţin cu nespusă greutate să nu dau apă la şoareci, să stric totul...

25 decembrie 2001. Primul Crăciun al noului ev. Unul din cele mai fericite din viaţa mea.
Inversul total al revelionului atât de aşteptat al anului 2000, când în plină euforie a focurilor de artificii de la douăsprezece noaptea, sau poate tocmai speriat de ele, motanul persan al gazdei, superb şi probabil deocheat de cei prezenţi, cade de la etajul 6.

Doamne Dumnezeule!... Ce oare pe lumea asta, ce vis, ce basm, s-ar putea vreodată compara cu realitatea vitrinelor besmetice, feeric animate, de pe Bulevardul Haussman, cu fântânile de lumină fermecată de la Rond Point, cu copacii arzând alb pe Champs Elysées?...

Sunt Pinocchio.
Stau pe scăunel şi aştept să-mi crească nasul.
Însă ca şi George din poezia lui Coşbuc, Moş Crăciun nu mai vine...

Sau, poate... cine ştie?!

[imagini: Iulia Cojocariu]