Poveste de Crăciun

Cred că cele mai contradictorii sentimente le trăiesc în perioada Sărbătorilor de iarnă. Mă învârt prin oraş, ochind cadouri pe care n-am să le fac niciodată şi mă izbesc din cincizeci în cincizeci de metri de câte un fals Moş Crăciun. De sub bărbile prinse cu elastic, îmi zâmbesc chipuri tinere de femei care-mi oferă cu generozitate ţigări, bilete de loterie şi cărţi poştale pentru ajutorarea handicapaţilor. Când văd de departe, deasupra valurilor de capete ale mulţimii, plutind o scufie roşie cu moţ alb, traversez imediat strada. Las lista cu toate cadourile imaginare pe seama adevăratului Moş Crăciun, îmi cumpăr un covrig, mă plimb în derivă prin parc, însoţit de vreo doi câini vagabonzi, care mă urmează când ca nişte rechini în aşteptarea prăzii, când ca nişte delfini puşi pe joacă. Ajung acasă, mă schimb şi mă strecor sub pătură, moţăi o vreme, apoi mă ridic ameţit, atras de dorinţa de a scrie.





Pe lângă cauciucul de tractor, erau şi snopii de coceni furaţi de acasă. Focul se înălţa uriaş, dansând, încurajat parcă de ritmul drăcesc al tobelor. Dacă îl priveam fix, întâi strălucirea lui mă orbea, apoi vedeam cum din el ţâşneau, unul câte unul, ca nişte fii ai nopţii, copii urlând de bucurie. Întunericul la fel de gros ca şi fumul de la cauciuc se împreuna cu flacăra, fătând pe toţi prietenii mei de joacă. Închideam ochii, aruncându-mă şi eu, chiuind, cu capul înainte, dintr-o parte într-alta a nopţii. Ca şi ceilalţi, ieşeam afumat, negru la faţă, cu genele pârlite, rânjind, căzând de-a rostogolul...

Înainte de Anul Nou, ne întâlneam pe un deal, la marginea satului, ca să "repetăm" obiceiurile de iarnă, Capra sau Ursul. Învăţam, de-a valma, tot ce se poate învăţa: descântece şi înjurături, cum să baţi toba şi să joci Ursul, cum poţi să fumezi fără să-şi dea seama părinţii. Săritul prin foc reprezenta maxima provocare, cea mai evidentă dovadă a curajului...

În seara despre care vă povestesc, "repetam" Ursul. Mă simţeam cel mai important din grup, asta pentru că eu eram însuşi Ursul. Îmbrăcam un cojoc cu blana în afară, o mască cu bot de urs şi dansam în ritmul tobelor, al fluierului şi al cuvintelor strigate de toboşar: Vine ursul după mine! / Hah-hah-hahah! / Să-i dau pâine şi măsline! / Hah-hah-hahah!... Mă învârteam în jurul unei bâte şi, din când în când, făceam cât mai fioros posibil: Moorrr! Moooorrr! (în paranteză fie spus, nu cred să fi impresionat pe nimeni; oamenii de pe la case râdeau cu gura până la urechi, ori de câte ori produceam groaznicul meu mormăit)...



Obişnuita bucurie de a ieşi cu băieţii şi de a "repeta" Ursul era dublată de faptul că în acea seară urma să vină Moş Crăciun. De obicei, Moş Crăciun apărea aşa: stăteam liniştit lângă sobă, arătând nepăsare, ca şi cum nici măcar n-aş fi bănuit că trebuie să vină Moş Crăciun. Mama mă necăjea, zicea că n-o să mai vină, că de-acum sunt prea mare, iar tata râdea pe sub mustăţi. Priveam neîncrezător când la unul, când la altul, aşteptând semnalul. La un moment dat, tata se ridica de pe scaun, punea mâinile în buzunar şi repeta, an de an, exact aceleaşi cuvinte: "Ei, eu trag o fugă până la mama, să văd ce mai face". Ăsta era semnul magic. Consideram plecarea tatii o condiţie esenţială pentru apariţia lui Moş Crăciun. La scurt timp, se auzea o bătaie în geam, inima înlemnea în mine, cât de bucurie, cât de spaimă, mama deschidea fereastra şi o dată cu frigul intra şi mâna nevăzută a lui Moş Crăciun, înşirând cadouri. De fapt, la asta se reducea Moş Crăciun pentru mine: o mână care oferă daruri. Mama ridica, pe rând, darurile - mie îmi era frică să mă apropii prea mult! - examinându-le cu un ochi critic şi mi le îngrămădea în braţe. Mut de uimire şi de spaimă, uitam instantaneu poezia pe care trebuia să o recit şi, până să mă dezmeticesc, Moş Crăciun sub formă de mână pleca de la geam... Asociam plecarea lui Moş Crăciun cu venirea tatii. Tata intra înfrigurat pe uşă şi spunea că bunica se simte bine. Nu mică îi era mirarea când afla că, între timp, mă vizitase Moş Crăciun. Înşiram darurile în mijlocul casei, ca să le pot admira... Mama îşi păstra mina critică: "Prost Moş Crăciun a mai fost anul ăsta!"... Tata îi lua apărarea lui Moş Crăciun: "Ei, săracu', a făcut şi el ce-a putut!"... Dar mama părea neiertătoare: "Tare mă tem eu că Moş Crăciun a băut din banii pentru cadouri!"... Mie nu-mi păsa. O piatră să-mi fi adus Moş Crăciun şi mă făcea fericit. Gestul conta!...

În seara aceea, bucuria şi spaima întâlnirii cu Moş Crăciun aveau să atingă o culme... Moş Crăciun urma să mi se arate în carne şi oase. Acasă mă aştepta o gaşcă de nepoţi ai vecinilor. Îi dispreţuiam pe toţi pentru că nici unul dintre ei nu ştia să bată toba. În plus unul dintre băieţi, un nesuferit, susţinea că nici nu există Moş Crăciun. Mi-am promis că, la prima ocazie, îi trag o mamă de bătaie. Nu riscam să comit o faptă rea înainte de venirea Moşului.

Am început să jucăm cărţi, dar gândul meu nu era la joc. Nici nu-mi puteam imagina cum arată Moş Crăciun în realitate.

În realitate, dacă aş fi avut prezenţa de spirit de a o urma pe mama într-o cameră alăturată, prin gaura cheii, aş fi văzut scena asta:

O femeie de vreo sută cincizeci de kile, numai în chiloţi, fără sutien, dârdâind de frig (în "camera cealaltă" nu făceam niciodată focul), căreia mama îi fixează, cu elastic, o barbă uriaşă, dintr-un caier de lână. Mama se retrage în dreptul uşii, să privească din altă perspectivă, acoperind gaura cheii. Apoi se dă la o parte şi femeia cu barbă apare învăluită într-o perdea imensă, roşie. Se aşează pe scaun, ca la frizer, iar mama îi piaptănă părul zburlit, învârtindu-se pe lângă dânsa. Când termină, îi aşează pe cap un fes bombat, cu moţ. În final, văzut de la spate, Moş Crăciun, arată ca un om de zăpadă roşie, alcătuit din doi bulgări vădit disproporţionaţi, trup şi cap. Văzut din faţă, la cei doi bulgări de zăpadă, se mai adaugă o pereche de gumari, o barbă lânoasă şi, imediat în apropierea bărbii, ochii...

Mama s-a întors din "camera cealaltă", chicotind inexplicabil. Dacă aş fi avut prezenţa de spirit să privesc pe gaura cheii, cu siguranţă aş fi fost martor la scena de mai sus. Aş fi înţeles de ce chicotea mama şi, mai ales, aş fi înţeles de ce, după o lungă aşteptare în "camera cealaltă", Moş Crăciun a izbit nervos cu pumnii în uşa de la camera în care ne aflam noi. Ne-am strâns cu toţii grămadă, împietriţi de spaimă... Tata a deschis uşa şi Moşul a intrat furios, ţinând în mână un sac de plastic:

- Ce dracu' faceţi, s-a răstit el cu voce răguşită la tata, mă lăsaţi să crăp de frig afară?!

S-a repezit înspre sobă, a lăsat sacul, pentru a se putea încălzi la mâini. Noi am alergat în colţul opus, lângă brad.

- Şi voi ce vă holbaţi aşa, ca proasta-n târg?! ne luă şi pe noi în primire.

Nimeni nu a avut puterea să răspundă.

- V-a tăiat popa limba? Sunteţi muţi?!

Am mişcat din cap că nu.

- Păi, spuneţi ceva lu' Moş Crăciun!

Linişte.

Moş Crăciun şi-a tras un scaun, s-a aşezat şi s-a descălţat de gumari. Era desculţ.

- Hai, spuneţi o poezie, cântaţi ceva, dacă vă aşteptaţi la cadouri!

Nimic.

- Bă, da' eu vorbesc la pereţi?!

Cu ochii la cadouri, mi-am luat inima-n dinţi şi am făcut un pas în faţă.

- Brava! Uite cine are curaj! Halal de mă-ta că te-a făcut! Zi un cântec!

- În ce limbă? Am îndrăznit eu să intru în discuţie cu Moş Crăciun.

- Nu mă lua cu din astea, că nu mă interesează. Cântă ce vrei!

Am cântat "Frčre Jacques" şi "Who's afraid of big bad wolf", cântecele mele preferate, timp în care Moş Crăciun s-a mai încălzit, iar ceilalţi copii au mai scăpat de emoţii.

- Frumos, da' ceva pe româneşte nu ştii? Ceva de Maria Ciobanu, sugeră Moş Crăciun.

- Ştiu "M-am născut în trei Carpaţi" (asta înţelegeam eu, de la picap, în loc de M-am născut între Carpaţi), de Ion Dolănescu...

- Bine, bine... Altădată... Acu' mai lasă-i şi pe ceilalţi!



M-am întors în pluton şi, pe rând, ceilalţi şi-au manifestat talentul în faţa lui Moş Crăciun. Momentul cel mai greu trecuse.

Între timp, băiatul care nu credea în existenţa Moşului mi-a dat un ghiont şi mi-a şoptit la ureche:

- Ăsta nu-i Moş Crăciun!... Ia uită-te la picioarele lui!

La piciorul stâng, Moş Crăciun avea două degete încălecate, exact ca vecina noastră, Nana Lenţa.

Moş Crăciun asculta nepăsător cântecele şi poeziile copiilor şi, ridicându-şi barba peste cap, sorbea zgomotos, pahar după pahar, vinul pe care i-l turna tata. Atmosfera era cât se poate de destinsă.

- Bun vin! a zis admirativ Moş Crăciun.

- Cum a dat Dumnezeu, a răspuns modest tata.

- Şi-a dat mult? s-a interesat Moş Crăciun.

- Cât pentru Sărbători.

- Păcat! A mai băut Moş Crăciun vin, dar pentru ăsta, mai c-ar sta toată noaptea la voi...

- Lasă Moş Crăciune, a intrat şi mama în vorbă. Mai ai de colindat. Mai sunt şi alţi copii.

- Aşa-i când n-ai ce face! Mi-a trebuit să fiu Moş Crăciun!

S-a întors către noi.

- Gata-i, aţi terminat?!

- Daaa, am răspuns veseli, în cor.

- Cam slăbuţ! Nu prea ştiţi mare lucru! Învăţaţi numai prostii! Eu, când eram ca voi, munceam pe rupte, nu mă jucam toată ziua...

- Iartă-i, Moş Crăciune, interveni mama. Acu', dacă tot ai venit, împarte-le darurile!

- Las' să ştie... Cântam şi eu, cântam tare frumos... Dacă n-aş fi răguşit, aş cânta şi acum ceva... Şi nu-mi dădea nimeni nimic... Cine să-mi dea? Bătaie, poate... Bă, eu munceam, nu glumeam. Primăvara, la prăşit, de dimineaţă până seara...

Unul dintre băieţi a izbucnit în râs.

- Ce te râzi, măi, nesimţitule! Aşa te-a crescut mă-ta?!

- Moş Crăciun nu prăşeşte, s-a explicat băiatul.

- Nu prăşeşte, pe dracu'! Ce ştii tu?!

- Nici măcar nu eşti Moş Crăciun! a continuat, obraznic, băiatul.

- Eu nu sunt Moş Crăciun?! s-a mâniat Moş Crăciun.

- Nu.

- Eu?!

- Nu.

- Apoi, dacă nici eu nu sunt Moş Crăciun!

S-a ridicat, a prins sacul de fund şi l-a deşertat în mijlocul camerei:

- Na-vă-n pizda mamii voastre de draci!

Şi-a încălţat gumarii şi a ieşit mai furios decât la venire. S-a întors din drum şi ne-a ameninţat:

- Eu mi-am dat toată osteneala! Să-l mai aşteptaţi pe Moş Crăciun la paştele cailor...

Şi, pe bună dreptate, de atunci, Moş Crăciun nu a mai venit niciodată.