Calea Bucovinei 44

Tu sau el (Oricare dintre voi)
Timpul mergea încet pentru că nu era dator nimănui. Își plătise datoriile înaintea Facerii. Își era suficient și nu grăbea pe nimeni. Avea un ritm de invidiat. Știa să respire, să se oprească și să bea o cafea mică. La Carpați. Sau o bere, la grădina de vară. Nu îl deranjau halbele grele, ușor ciobite pe alocuri. Stătea lângă tine, pe băncile din lemn. Își punea coatele pe masă și abia aștepta să vă faceți mustăți albe. Apoi mai cerea o bere. Rece. De fapt, câte una pentru fiecare. Să nu bea singur. Își fura din timpul lui ca să te învețe să te bucuri. Avea răbdare cu fiecare înghițitură pe care o luai. Te urmărea cu nesaț când erai însetat. Era acolo pentru tine. Se credea artist. Îți propunea să refaceți o scenă de la Capșa. Cu voi doi în rolul principal. Dinică și Iordache nu erau acolo să vă vadă, dar timpul știa că îi jucați bine. Apoi veneai acasă.

Tu sau eu (Oricare dintre noi)
Blocurile erau gri. Braque trecuse cu pensula peste ele. Majoritatea apartamentelor aveau patru camere. Cele de pe colț, doar trei. Excepție făceau apartamentele de la etajul patru, tot de pe colț, care mai aveau încă o cameră. Deasupra tuturor. Nici prea aproape, nici prea departe de Dumnezeu. Pentru a-și auzi secretele. Sau pentru a șușoti când credeau că toată lumea doarme și nimeni nu îi poate auzi. Fiecare apartament avea vecinii lui de încredere. Acolo lăsai cheia. De la ei împrumutai zahăr și ulei. De cele mai multe ori într-o cană. Atât era măsura unei familii în care mama, la fel ca celelalte femei din familia ei, o înmulțea până ce reușea să îi hrănească pe toți ai casei. Nu ții minte să fi rămas vreodată douăsprezece coșuri cu firimituri de pâine. Nici dacă vreo mamă mai apuca să mănânce. Nu ții minte nici măcar să o fi întrebat. Încă nu învățaseși. Nu îți lipsea nimic. Aveai de toate. Nu te plângeai. Sau poate că așa fuseseși învățat.

Ea și voi
Mama mare mergea la braț cu tata mare. Încet, fără să se grăbească. Nu erau bunicii tăi, dar îți plăcea de ei. Tocmai de asta erau ca și ai tăi. Pe mama mare o salutai cu sărumâna. Apoi, ți-ai spus că sărumâna era prea puțin pentru prea plinul ființei care merge încet, la fel ca timpul. Sărumana, mama mare era mult mai potrivit. Ai iubit-o în secret până când ai crescut și ai avut curaj să-i spui. Ai iubit-o pentru blândețea cu care îți vorbea. Și pentru mâna ridată cu piele moale care avea răbdare să îți mângâie fața de câte ori veneai de la Cluj și o întâlneai pe stradă. Tata mare nu mai era. Se plimba singură. Iar timpul se ținea după ea. Mergea cu capul plecat în urma ei. Îi mulțumea în felul lui că îl lăsase lângă ea. V-a luat cu ea pe toți patru. V-a dus pe Șandru. Avea acolo un loc al ei. Al lor. Nu era curent electric. Ați stat împreună o săptămână. Era vară, dar seara și dimineața era frig. V-ați spălat la lighean. Ați mâncat la masa de afară. O singură dată a plouat. V-a dat tuturor aspirină seara și v-a pus să stați cu picioarele în apă fierbinte cu sare, ca să nu răciți. V-a făcut ceai din plantele pe care le culesese cu un an înainte. Ați dormit toți cinci în aceeași cameră. Bogdan era Old Shatterhand. Frate-tu era Bătrânul Mustang. Tu și Bogdana făceați buchete din florile de câmp printre care alergați toată ziua. Iarba vă ajungea până la brâu. Ție îți plăceau gladiolele de câmp. Încă îți mai plac. Mirosea a mentă. Seara întârzia să vină. Jucați fazan când vă adunați sub plăpumi. Mama mare avea grijă de toți la fel. A fost vacanța despre care îi reamintești Bogdanei, deși vă vedeți atât de rar. Îi scrii de ziua ei și de ziua Mariei. Nu vă spuneți multe. În tine reverberează amintirea pipei pe care nu ați avut-o, dar ați fumat-o exact ca în roman. Bogdan era cel mai mare. El și Călin erau înțelepții. Aveați cizme de cauciuc să nu vă ude roua care vă aștepta să-i povestiți. Orice. Mama mare vă pregătea mâncare caldă. Vă punea să vă spălați pe mâini și doar apoi vă lăsa să vă așezați la masă. După ce mâncați, vă întindeați la răcoare. Citeați, iar timpul se strecura lângă voi ca o pisică leneșă ce se vrea alintată. De fapt, avea nevoie de odihnă. Îl alergaserăți de dimineață fără să țineți cont că e mai bătrân decât voi. Pe rând, se întindea lângă fiecare. Și vă asculta cum citeați în gând. Mama mare era liniștită. Ne avea aproape. Trecuse încă o zi și eram toți sănătoși. Locul ei mirosea a iubire, împărțită în felii egale. Așa a fost o săptămână care de atunci durează cât o veșnicie. Un cadou pe care Dumnezeu nu s-a zgârcit să vi-l dea. Apoi, au venit tata și tata mare. V-au dus acasă. Unul cu Dacia 1310 galbenă, celălalt cu Dacia 1310 albă.

Doar ea
Nu ai mai fost de ani de zile pe Șandru. Acolo unde bătrânii înțelepți atât de tineri se așezau la sfat. Ai vrea să mergi, să vezi dacă dealul ți se mai pare la fel de mare acum. Ai vrea să vorbești cu mama mare chiar acolo. Ești împăcată că i-ai mulțumit. Acum două zile, Bogdana ți-a trimis un text pe messenger. Te gândeai de multă vreme să scrii despre ea. Mama mare plecase, în dimineața în care ai primit mesajul.