Tudor Cucu-Dumitrescu: 10, admis
Devenim colegi și cum-necum, de-a lungul a șapte ani, prin diferite conjuncturi profesionale sau nu, ne tot intersectăm și devenim prieteni. Practic, îl cunosc pe Tudor de la nouăsprezece ani, i-am văzut toate examenele și majoritatea spectacolelor în care a jucat. Fiind un fel de star al generației mele (fără a-ncerca să-l flatez în vreun fel), talentul i se remarcă rapid. Ce știu puțini oameni - scena, fiind mai degrabă locul în care se vede rezultatul procesului îndelung - e faptul că Tudor este unul dintre cei mai muncitori, mai disciplinați și mai generoși oameni pe care i-am cunoscut. Iar faptul că numai cu un an în urmă a fost nominalizat la premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rolul principal din Equus, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, iar anul acesta la premiul Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul Marocco, regia Emanuel Pârvu, e doar o confirmare îmbucurătoare și bine-meritată a talentului pe care Tudor îl posedă din belșug și pe care și-l dezvoltă, și-l crește, și-l înmulțește prin muncă și respect față de meserie.
Cătălina Mihai: Tudor, tu de răspuns, ai mai răspuns la interviuri, eu, în schimb, n-am mai fost pusă în poziția de intervievator. Mi-ar plăcea mult, tocmai pentru că ne cunoaștem de la-nceputurile noastre într-ale meseriei și că facem parte din aceeași generație, să pot pune întrebări suficient de pertinente și relevante în ceea ce privește părerea despre meseria asta și viață-n general. În facultate, ce țin cel mai bine minte, e libertatea uluitoare și bucuria inepuizabilă pe care le aveai la lucru. De-aia examenele tale erau fascinante, pentru că aveai un fel de-a te arunca, de-a propune, de-a încerca lucruri, părând că n-ai niciun fel de teamă că e posibil să nu iasă, că poate o să greșești. În ce stadiu se află acum bucuria, energia și libertatea de-atunci? Simți, în vreun fel, că după facultate, lucrurile s-au mai schimbat?
Tudor Cucu-Dumitrescu: Cătă, și eu ți-am admirat toate examenele, toate scurtele povestiri și texte pe care le-ai scris de-a lungul anilor, cântecele pe care ni le-ai cântat, prietenia, devotamentul și dragostea pe care o ai pentru teatru. Sunt bucuros să îți răspund la întrebări.
În cei cinci ani de facultate am făcut salturi majore în înțelegerea firii mele. Am descoperit că îi pot face pe oameni să râdă, să plângă, să își țină respirația, să aplaude, să mă iubească și să mă urască, prin a fi eu însumi, înarmat cu vorbe scrise de autori pricepuți, într-o sală de câțiva metri pătrați cu neoane care pâlpâie. Un șoc. Atâta putere. Nu-mi dau seama cum de nu mi-am pierdut mințile. Sau poate o parte s-or fi pierdut pe undeva. M-am îndrăgostit irecuperabil. Cred că am niște oameni sus puși, pe vreun nor, care au pus o vorba bună și mi-au creat și continuă să îmi creeze șanse în meserie. Tot ce îmi rămâne mie de făcut cu rolurile e să le îngrijesc cât mă duce capul mai bine. În facultate am fost îndemnat să fiu cât mai liber - să fac "ce simt", iar eu simțeam dragoste și bucurie și probabil că asta a dus la examene curate și pline de energie.
Dragoste și bucurie există și acum, însă e ca la sport: să-l practici de plăcere un timp o dată la câteva zile este extrem de sănătos, însă să-l practici non-stop, în regim de performanță, pe o perioadă nedeterminată de timp poate să ducă la mari probleme de sănătate. Învăț din mers ce e important și ce e mai puțin, iar energia mi-o dozez în consecință. Mănânc când apuc, dacă apuc. Dorm cât apuc. În rest lucrez ba la un rol, ba la altul. Trăiesc într-o amorțire plăcută.
C.M.: După zece ani de scrimă, pregătiri pentru facultatea de arhitectură, un liceu de mate-info, familie de matematicieni din care provii, ajungi să dai la teatru, să intri primul și dup-aia să ai un drum foarte lin (așa pare, din exterior), să-ți faci loc rapid în lumea teatrului, și iată, și a filmului. A existat vreun moment de îndoială, în care să regreți chiar și pentru o clipă că ai dat la actorie și că nu ai ales altceva? (Eu, de exemplu, am experimentat îndoiala și întotdeauna m-am întrebat dacă e greșit că-mi pun întrebări de genul, dacă nu cumva scap din vedere recunoștința că pot să practic meseria asta cât de bine pot, că mi s-a oferit contextul.)
T.C.-D.: Zilnic mă întreb ce caut eu pe pământul ăsta, dar cred că aș fi făcut-o orice meserie aș fi avut. Îndoială am de fiecare dată când urc pe scenă, la fiecare repetiție, la fiecare dublă, la fiecare discuție despre teatru. Port o continuă luptă interioară pentru a avea încredere în mine și în rol. Momentele de îndoială mă sperie prin autenticitatea lor. Mă fac să realizez și după a treia stagiune cu același spectacol că in continuare îmi pun întrebări sincere despre ce e mai bine de făcut.
Ajung uneori să mă gândesc dacă sunt potrivit sau nu, nu neapărat pentru meserie, ci pentru stilul de viață pe care sunt nevoit să îl am. Mi-ar plăcea să fiu mai liniștit și mai împăcat cu mine. Am mare nevoie să fiu mai liniștit și mai împăcat cu mine. Dar nu am timp pentru asta acum.
C.M.: "Vin dintr-o familie în care succesul a venit prin multă dedicare și muncă - așa e și în sport, care te formează într-un mod sănătos și eu am practicat mult timp sport de performanță", spui într-un alt interviu. Ești un om talentat și carismatic, asta nu poate să o conteste nimeni, dar spune-mi cum vezi tu dinamica asta între talent și muncă, care contează mai mult?
T.C.-D.: Cred că talentul, cât e el, dacă e și în ce forma e el, te ajută puțin la începutul lucrului la rol (printr-o înțelegere mai rapidă a fenomenului, instinctul care te ghidează just spre rezolvarea anumitor momente, logica frazării, a desfacerii textului, etc) și puțin la sfârșitul lucrului la rol (o conectare mai profundă cu situația, cu partenerii, cu tine însuți sau orice altă formă pe care o putem numi talent). Liniile mari de la început pot fi trasate din intuiție, cât și liniile fine de la sfârșit prin instinct, însă legăturile importante dintre ele, cele care fac cu adevărat rolul să prindă logică, iar mai apoi viață, sunt multele ore de repetiție și de studiu acasă. Munca mea dintre început și sfârșit are un aspect tocit, îmbătrânit și lipsit de farmec sau magie, dar îmi oferă o stabilitate în executarea rolului și deci, devine singurul "talent" pe care mă pot baza.
C.M.: Și eu, ca și tine, am început să lucrez din facultate și să am un anumit confort financiar, lucru la care nu m-aș fi așteptat. Eu m-am angajat, tu ai intrat în multe dintre spectacolele lui Victor Ioan Frunză, ai colaborat cu diferite teatre, ai făcut film, etc. Mă gândesc de multe ori că noi n-am avut ceea ce se cheamă perioadă intermediară între facultate și intrarea pe piața muncii și ne-am obișnuit foarte bine cu un ritm de muncă alert și cu proiecte. Cum te adaptezi la perioadele în care nu sună telefonul, nu pare că urmează să repeți la nimic, ai "prea mult timp liber"?
T.C.-D.: Adevărul e că nu am prea mult timp liber. Nu prea am timp liber deloc. Viața mea a ajuns să se contopească cu repetițiile și spectacolele, iar eu încerc să fug de această întrepătrundere fără să am puterea să accept că e inevitabilă.
Dar am avut scurte perioade de panică. Tot începutul anului 2022 a fost marcat de așteptare, nu neapărat a telefonului care să sune, ci a proiectelor care trebuiau să înceapă, dar din diverse motive întârziau. Acea așteptare fără vreun orizont clar m-a făcut să iau unele decizii neinspirate cu privire la viitorul imediat. Prezentul pare mai stabil. Nu mi-e mie clar însă ce îmi doresc.
Perioada lockdown-ului a fost, fără să uit sau să neglijez îngrozitoarea influență pe care a avut-o asupra umanității, o perioadă foarte liniștită. Am citit, am gătit, am făcut sport și am dormit de prânz săptămâni la rând. Cred că a fost o perioadă de liniște și introspecție extrem de necesară pentru realizarea unor roluri care au venit imediat după revenirea la normal.
C.M.: Tocmai din cauza / datorită faptelor enunțate mai sus, pe mine mă "sperie" teatrul independent, deși râvnesc foarte tare să-nțeleg cum funcționează, să compar tipul de libertate, de muncă, de poziționare artistică față de cum se întâmplă într-un teatru de stat. Tu ce părere ai despre teatrul independent?
T.C.-D.: Actor independent eu am fost până adineauri. Teatrele de proiect sunt o minune pentru că permit artiștilor independenți să formeze echipe în funcție de necesitățile spectacolului, fără să țină cont de o anumită trupă deja formată și angajată, cum se întâmplă la teatrele de repertoriu. Dacă ar exista mai multe teatre de proiect, nevoia actorilor de a semna contracte i-ar face cred mai responsabili în îngrijirea meșteșugului propriu și carierei.
Dacă vorbim însă despre spectacolele de teatru independent în care venim cu bani de acasă, cred că și ele sunt o minune. Nu știu, însă, cât se poate întoarce investiția. Sau cel puțin nu pentru unul ca mine, care nu ar umple săli. Dar cred că puterea pe care o are un grup de prieteni profesioniști care trag la aceeași căruță este de neoprit. Am văzut lacrimi mai adevărate pe scene mici, cu decoruri de acasă, decât pe scene mari, cu decoruri de muzeu.
C.M.: Mie mi se pare că noi, generația noastră și mai ales cea care urmează, trăim vremuri în care diferența dintre artist și om, se estompează, nu ți se mai permite, "în numele artei", să faci rahaturi, să te porți într-un mod abuziv, indiferent de calitățile sau "geniul artistic" pe care le ai. Cum te poziționezi tu vizavi de chestiunea asta. Care sunt calitățile pe care ai vrea să le aibă oamenii cu care lucrezi?
T.C.-D.: Mă lupt cu mine de ceva vreme să mă raportez într-un fel mai sănătos la carieră. Nu aș putea să repet la un rol dacă nu mi-l dă un regizor. Însă odată ales pentru a face acel rol, rolul și regizorul au nevoie de mine într-o măsură egală cu nevoia mea de ei. Dacă se evită acest echilibru de către una din părți, întreg sistemul are de suferit. Comportamentul abuziv, indiferent de calitățile artistice ale individului, trebuie semnalat, evitat și condamnat în funcție de gravitate conform, în primul rând limitelor și bunului simț al fiecăruia, iar la nevoie conform legii.
Am acceptat faptul că nu trebuie să fi prieten cu oamenii cu care lucrezi. Dacă se păstrează o atmosferă pacifistă, de respect reciproc, iar planul general de lucru este axat pe orice formă de evoluție a produsului la care se lucrează, pentru mine este suficient. Am avut norocul să întâlnesc parteneri generoși și oameni extraordinari de-a lungul puținilor ani în care am jucat. Aș vrea să îi amintesc pe George Costin și pe Alexandru Pavel cu care am trăit pe scenă momente de o apropiere revelatoare.
C.M.: Și care este defectul peste care n-ai putea să treci niciodată? Al unui coleg sau regizor?
T.C.-D.: Eu evit, pe cât posibil, când nu sunt acasă sau cu cel mai bun prieten, să îmi dau cu părerea despre munca colegilor mei. Este epidemie de siguranță în păreri despre teatru. Mă feresc.
Devin crispat când asist la o discuție în care se desființează un spectacol sau un rol. Sunt sigur că nimeni nu pleacă la drum vrând să facă un spectacol prost sau un rol de neprivit. Este loc pentru toți sub soare. Prefer să îmi văd de ale mele, fără să îmi pun ochelari de cal, ci fiind darnic și înțelegător.
Mă lupt să înțeleg că nu trebuie să fiu nici mai puțin, nici mai mult decât sunt - adevărul fiind extrem de ascuțit și de neclar uneori. E trist când văd colegi care au un comportament strident în raport cu cine sunt cu adevărat.
C.M.: Cum ai primit vestea nominalizării la UNITER 2022 pentru rolul principal din Equus?
T.C.-D.: Am plâns, iar apoi mi-am sunat familia, pe rând. Nu văzusem, dar am știut de când mi-a vibrat telefonul de câteva ori. Cum am știut și veștile proaste doar pentru că îmi suna telefonul, dinainte să răspund. Nu mă așteptam, dar într-un fel bizar a fost un sentiment cunoscut și am putut să trec peste el fără să îl pun la suflet. A fost o întâmplare fericită și nimic mai mult. Iar Gala a fost o scuză extrem de bine primită ca să lipsesc două zile de la repetiții și să îmi iau o scurtă vacanță.
C.M.: Ce înseamnă pentru tine câștigarea unui premiu? Cum te raportezi la asta?
T.C.-D.: Orice produs artistic este creat pentru a fi prezentat într-o formă sau alta unui public, de cele mai multe ori plătitor de bilet. Oricât de mult am fugi de succesul facil la public, în speranța unei arte șlefuite, nu putem neglija adevărul dur al biletelor care se vând sau nu. Expunerea proiectului în fața unui public este parte indispensabilă din viața unui artist, iar recunoașterea este doar o consecință - de multe ori a unei bune practici. Un premiu are puterea de a aduce public curios în sală.
C.M.: Dacă o să câștigi la Gopo 2023, la categoria la care ești nominalizat, ce așteptări ai? Cum crezi că o să se schimbe traseul tău în industria filmului?
T.C.-D.: Mă tem că nu se va schimba deloc. Traseul meu în industria filmului va rămâne la fel de incert. Suntem o lume mică. Poți să ajungi prin două strângeri de mână la oricine din industria filmului din România. Cred însă foarte tare în puterea recomandării, care nu are nicio legătură cu premiile, dar e cu siguranță în strânsă legătură cu rezultatul implicării pe care ai avut-o în proiectele precedente. Impactul pe care l-a avut filmul Marocco în miile de oameni care l-au văzut este marele premiu pentru mine. Iar numărul spectatorilor nu va stagna niciodată, spre deosebire de teatru unde spectacolele au o viață finită. Dacă se va schimba cariera mea după premiile Gopo va fi cu siguranță datorită filmului și rolului, nu a vreunui premiu.
C.M.: Marocco a fost primul film de lungmetraj pe care l-ai făcut. Povestește-ne puțin despre lucrul propriu-zis, cum te-ai pregătit, cum a fost să lucrezi cu regizorul filmului, Emanuel Pârvu, dar și despre întâlnirea pe set cu actori precum Emilia Popescu, Șerban Pavlu, Crina Semciuc?
T.C.-D.: Am experimentat un tip de lucru diferit față de cele pe care le întâlnisem până atunci. Știam că povestea avea nevoie de o apăsare pe care trebuia să o capăt cumva. După învățarea textului, lucrul a constat într-o continuă și chinuitoare adâncire a problemei. Plecam noaptea în plimbări lungi cu mașina, m-am îndepărtat de cunoscuți, aveam nevoie de timp să mă gândesc la viața mea și la viața pe care trebuia să o trăiesc în poveste. Am fost ajutat de Emanuel să conțin elemente esențiale din tristețea și furia necesare rolului. Logica frazării lui mi-a conturat gândurile. Discuțiile cu el m-au adâncit atât de tare în problematica filmului încât în unele momente efective de filmare totul era clar în mintea mea; nu trebuia să mă mai gândesc la ce am de făcut, trebuia pur și simplu să trăiesc.
Uneori se întâmplă să întâlnești oameni pe care să îi ții minte toată viața. Rămâne o prietenie simplă, dulce, chiar dacă nu vă vedeți ani de zile. Cam așa s-a întâmplat cu toată echipa cu care am lucrat la Marocco, iar meritul este al lui Emanuel Pârvu și al Mirunei Berescu, care au strâns împreună oameni extraordinari.
C.M.: A existat vreo secvență care să-ți dea bătăi de cap, care să ți se pară dificilă?
T.C.-D.: N-aș vrea să scriu numai despre o secvență, cât despre o anumită perioadă din filmare care mi s-a părut greu de parcurs. Toate secvențele care se întâmplă în apartamentul meu și al lui Mihai (Vlad Brumaru) au fost filmate în zile consecutive și vreau să amintesc cearta cu tatăl fetei, cele trei discuții cu Mihai din diferite momente ale poveștii și secvențele cu Magda. Faptul că au fost zile consecutive de filmare m-a ajutat să păstrez acute gândurile legate de poveste, însă au fost zile după care mi-au apărut fire de păr alb.
C.M.: Eu cred în ceea ce se numește "miracolul întâlnirii", (sintagmă furată din chiar titlul uneia dintre edițiile emisiunii 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu), în faptul că există anumiți oameni, anumite întâlniri care te formează ca om, care-ți peticesc concepțiile despre lume. Vorbește-mi despre unul sau mai mulți dintre oamenii pe care tu-i consideri indispensabili, când te uiți în urmă, care au contribuit la formarea ta ca om și actor.
T.C.-D.: Am norocul să mă fi născut într-o familie cu personalități puternice, care mă inspiră atât în momentele triste, cât și în cele mai fericite ale vieții mele. Voi scrie, însă, câte puțin despre oameni pe care i-am întâlnit întâmplător de-a lungul vieții mele, dar care mi-au marcat-o și continuă să mi-o influențeze în feluri atât de diferite.
Ioana mea iubită, care îmi deschide inima și mintea spre a fi optimist prin bunătatea ei dezarmantă.
Emanuel Pârvu, profesorul, regizorul și prietenul meu drag, care mă învață contopirea dintre mine și meseria mea, sinceritatea unei prietenii, curajul de a fi responsabil de propria carieră și multe alte lucruri despre insule și mâncăruri grecești.
Victor Ioan Frunză, legătura mea directă cu grandoarea teatrului, mi-a inspirat credință în propria artă, mi-a dăruit răbdare și grijă, oferindu-mi roluri într-o trupă intimidant de valoroasă, ale cărei principii profesionale voi încerca să le duc mai departe toată viața.
Adrian Cârlescu, antrenorul meu de scrimă, părinte si prieten totodată, care mi-a îndrumat copilăria, adolescența și cariera mea de sportiv, care a culminat cu Jocurile Olimpice de Tineret din NanJing, China (2014).
Mihaela Sîrbu, profesoara mea de actorie, care mi-a descusut existența până când a căpătat și pentru mine, în sfârșit, un sens.
C.M.: De ce ți-e cel mai frică atunci când vine vorba de meseria de actor?
T.C.-D.: Mi-e groază de roluri. Mi-e groază că nu voi ști să le fac.
C.M.: Ai o voce extraordinară și reușești să și compui. Eu tot trag să afle toată lumea ce talent uriaș ai și-n zona asta. Te gândești să faci ceva și cu muzica?
T.C.-D.: Adevărul e că mare parte din liceu am vrut să fiu muzician. Am scos și un album cu niște prieteni buni. Ne numeam Bourgeois. Dar niciodată nu am fost vreun bun instrumentist sau cunoscător. Mereu a existat însă o relație intimă între mine și muzică. Atunci când aveam inspirație și timp mergeam eu spre ea, iar atunci când nu-mi stătea mintea deloc, venea ea spre mine; cum se întâmplă acum. Tocmai am avut o premieră importantă la Teatrul Nottara, cu A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, în care joc Feste, Bufonul, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu și am foarte mult de cântat, iar a doua zi după premieră m-am întors la repetițiile lui Răzvan Mazilu. Lucrăm intens la un musical, cu premiera undeva prin mai 2023. Și multe alte proiecte mici și mari, dar la care nu am avut suficient răgaz să fac demersurile necesare începerii lor.
C.M.: Ce sfat i-ai da lui Tudor de la nouăsprezece ani sau / și implicit oricărui actor care intră acum la facultatea de teatru?
T.C.-D.: Mie mi-aș spune să nu uit să mă bucur. Măcar puțin. Măcar uneori. Dar mi-aș spune asta și acum, nu doar la nouăsprezece ani.
E un vis complicat să fi actor. Eu nu l-am avut. Pentru mine a fost o întâmplare că am dat la teatru și a devenit un vis pe parcurs. Ce pot să spun e că nu e un drum ușor și nici corect. Nu există rețetă nici pentru a fi distribuit într-un rol și nici pentru a-l face. Este o viață plină de sacrificii. Eu de obicei, sincer, nu prea recomand:) Și cu toate astea, duc o viață grozavă și lucrurile pe care le-am făcut de-a lungul carierei mele scurte m-au făcut cel mai fericit om din lume.
