Ana Indricău este nominalizată la premiul Tânără speranță la premiile Gopo 2023 pentru filmul Marocco.
Monica Stoica: În Marocco, Magda e un personaj foarte greu de jucat, având în vedere că e o combinație de ironie și nervozitate, dar și răceală sau detașare în relația cu tatăl ei. Pe de altă parte, îi ia apărarea. Cum ai jonglat cu acești poli ai personajului?
Ana Indricău: În primul rând am încercat, și sper că am reușit, să ascult de indicațiile lui Emi (Emanuel Pârvu, regizorul filmului - Nota LiterNet) cât am putut de mult. Legat de ironia Magdei, cred că ironia este un semn al inteligenței, îmi place foarte tare chestia asta la ea, și am încercat să mă folosesc în favoarea mea de tot sarcasmul ei. Cât despre răceala față de Cristi, de tată, știu că toate lucrurile astea vin de undeva, sunt urmări ale unor lucruri care s-au întâmplat în relația lor pe parcursul timpului, așa că n-am putut decât să încerc să o înțeleg.
M.S.: Având în vedere că sunt scene foarte intense între tată și fiică, cum ți-ai lucrat rolul și ce emoții ți-a generat această relație, care e una foarte definitorie pentru o fată?
A.I.: Într-adevăr este o relație destul de tensionată între Magda și Cristi (jucat de Șerban Pavlu - Nota LiterNet). Mi se părea puțin ciudat, că trebuia să țip și să-l înjur, dar mă gândeam la asta abia după ce se dădea cut; în timpul dublelor uitam că nu-mi este comod, cumva mă deconectam parcă de la realitate și în capul meu era doar treaba pe care o aveam de făcut atunci, cât filmam. Abia apoi mă trezeam și realizam ce am făcut. Țin minte că după una dintre secvențele în care aveam o micuță criză în mașină cu Șerban, în care țipam la el, m-am dus apoi și mi-am cerut scuze. Știu, bineînțeles, că nu aveam de ce, dar așa am simțit nevoie să fac.
M.S.: Filmul e un roller coaster emoțional, cum te-ai adaptat pe set și cum ai lucrat cu Emanuel Pârvu?
A.I.: Extraordinar de bine. Nu știu dacă așa este la fiecare film, dar la filmările de la Marocco m-am simțit foarte, foarte bine. Era pe set întotdeauna o energie caldă, toată echipa a fost foarte drăguță cu mine, iar Emanuel este un om minunat, serios, sincer, și mă bucur extrem de tare că și acum, după aproape 3 ani, am păstrat legătura, vorbim, îi povestesc lucruri și îmi dă sfaturi. Pe lângă relația regizor-actor, s-a creat o prietenie, iar asta mi se pare foarte frumos.
M.S.: Fiind vorba de primul tău rol în film, cum simți că te-a pregătit școala, având în vedere că facultatea te pregătește mai degrabă pentru actorie de teatru?
A.I.: Castingul a avut loc pe când eram încă la liceu, iar filmările au fost fix în vara de după ce am terminat clasa a 12-a. Dar da, în liceu am făcut așa-zisa actorie de teatru, care într-adevăr, este diferită de cea de film. Cred că a fost de mare ajutor faptul că înainte de filmări, aproape 3 săptămâni am avut repetiții, unde am lucrat cu Emi, timp în care cred că mi-am făcut o oarecare idee despre ce vrea el de la mine.
M.S.: Cum ai ajuns să obții acest rol? A fost un casting sau te-a remarcat într-un festival de liceeni?
A.I.: Am fost la casting, dar înainte de castingul fizic, a fost unul online. Am trimis o filmare și apoi am fost chemată la probă.
M.S.: Ce sfat ai da altor tineri care își doresc să facă film?
A.I.: Să creadă în ei, neapărat. Dacă asta își doresc, atunci să nu-și piardă speranța. Să fie serioși, muncitori, dedicați și să fie oameni buni, pentru că oricum, ce-i al tău e pus deoparte. Iar acesta este un sfat extrem de sincer. Și mai cred foarte tare că viața o să-ți ofere ceea ce meriți.
M.S.: Care-s filme tale preferate, românești sau străine și de ce?
A.I.: Adevărul este că am început să văd mai multe filme de doi ani încoace, de când am început să merg și pe la festivaluri de film și să prind gustul lor. Printre filmele văzute recent, mi-au plăcut Bloody Oranges de Jean-Christophe Meurisse, Lucruri pentru care merită să plângi de Cristina Groșan și 107 Mothers de Peter Kerekes. Nu cred că știu să spun exact de ce anumite filme sau spectacole pe care le văd sunt preferatele mele, pur și simplu îmi place ca atunci când văd un spectacol sau un film, să simt ceva. Să rămân cu emoții după, să mă pună pe gânduri. Îmi place ca, după ce văd un film, să fiu o oră-două, în "transă", de aceea cele de mai sus sunt trei dintre filmele pe care le-aș revedea.
M.S.: Ce reprezintă pentru tine sau pentru personajul tău titlul filmului?
A.I.: Titlul filmului, pentru mine, și cred că pentru toată lumea, de fapt, ar trebui să însemne, în mare, același lucru. Titlul vine de la un joc cu bețișoare pe care eu una îl jucam foarte des când eram mai mică. Sunt niște bețișoare de lemn, ca niște scobitori mult mai lungi, pe care le lași să cadă într-o grămăjoară. Scopul este să scoți cât mai multe bețișoare din grămadă, dar fără să miști alte bețe. Doar că, încercând să scoți un singur băț, poți să le miști pe toate cele din jurul lui, care se sprijină pe el. Și cred că exact la fel este și în viață. Un lucru mărunt pe care îl faci poate să-i modifice foarte tare pe cei din jurul tău, uneori poate fără să o faci intenționat, sau chiar fără să îți dai seama. Deci zic să avem grijă ce gândim, spunem sau facem, pentru că nu știm în ce fel îi poate afecta pe cei din jurul nostru.