Să vă povestesc un pic ce s-a întâmplat. L-am sunat pe Robert într-o zi să povestim mai multe lucruri despre festivalul pe care îl organizează, Nopțile scurtmetrajului studențesc, aflat acum la a doua ediție. Și el e tot în Cluj, absolvent al UBB. Am realizat că scurtmetrajul lui e în selecția Gopo și, cum oricum aveam în plan să îl văd, să scriu despre el și să iau și un interviu cu regizorul, i-am propus să facem o chestie pe care nu am mai făcut-o până acum. Ne-am văzut la un ceai, am montat cinemaul portabil din laptop și ne-am uitat împreună la Rutina de dimineață, deloc întâmplător aș putea spune. L-am deconstruit și reconstruit în timp real, am tot pus pauză să-l întreb tot ce mă interesa despre film, apoi despre el. Am înregistrat tot procesul și m-am gândit să îmbin interviul și cronica în cele ce urmează, mai ales că ascult chiar reacțiile mele la cald (pe care o să le găsiți scrise cu italic) despre scurtmetraj chiar de la prima lui vizionare.
Trebuie spus că am fost în Mozart, local cu tematică după cum și numele îi zice, iar acolo fundalul este invariabil muzică simfonică (i-am și rugat la un moment dat să o dea mai încet, să ne înțelegem). Totuși, dublajul ăsta sonor întâmplător ascultat acum, pe înregistrare, pur și simplu nu mai pare o întâmplare, ba chiar potențează dramatic fiecare reacție.
Rutina de dimineață este, aparent, un screen record din telefonul unui tânăr care e prins în doom scrollingul uzual, dar documentând imaginea Tiktok-ului din perioada incipientă a conflictului din Ucraina. Începutul e tautologic, dar oferă cheia de interpretare, suntem în ecranul unui apel telefonic în care Robert povestește ce ar vrea să facă legat de un film documentar, încearcă să-i găsească un concept și face researchul, dar noi suntem deja într-un concept, spațiul scurtmetrajului e ecranul, interactiv, cu tot ce presupune asta, de la tastat la urmărit videouri, de la scrollat la comandat mâncare, unele lucruri se întâmplă în scris, altele în difuzor, altele oglindite printr-o platformă clasică de socializare și consum (și încă se mai aude muzica clasică pe fundal în localul în care suntem, ceea ce mi se pare, în continuare, mistic).
Alberto Păduraru: Deci totul în Rutina de dimineață e un oneshot?
Robert Kocsis: Da, dacă te uiți la ceas, merge în timp real.
A.P.: Deci de acolo și șmecheria în care vedem cum respingi apelul de la Raul Editing, haha. N-ai avut nevoie de editing de fapt.
R.K.: Mai încolo vorbesc și cu el, o să vezi. Dar are editing, există tăieturi în film...
Robert îmi explică ceva ce parcă puteam și parcă în același timp nu puteam să înțeleg, conceptul regiei unui scurtmetraj de genul ăsta, montajul. Și tot vorbind cu el despre tot felul de detalii fine observate, realizez că există o direcție controlată la un nivel mult mai precis decât simpla captură de ecran.
A.P.: Băi, dar tu ești tare pe recomandări pe youtube. Eu cred că dacă aș intra așa să caut o chestie mi-ar apărea la recomandări Masterchef Canada sau ceva...
R.K.: Păi fix asta e. (râde) E chestia asta, recomandările trebuie să fie cumva oglinda personalității mele. Așadar, Formula 1. Sunt mare fan Formula 1, și acuma port șapca asta cu Ferrari. Lumea să mă cunoască din recomandările astea, cam ăsta e filmul.
A.P. (focusul se mută pe Whatsapp): Ia uite, ai un grup Fetele Albinuță!
R.K.: Da, e grupul de grădiniță al mamei (râde). În care-s și eu. Mama lucrează acolo, e grupul cu colegele ei și sunt și eu.
A.P.: Super tare. Poate mai faci o regie de serbare ceva, cinstit. (râde) Apropo de chestia tehnică.
R.K.: Nu, faza e că nu a avut mama un timp Whatsapp, timp în care am fost eu pe grup pentru ea (râde).
A.P.: Am înțeles acum. Auzi, tu chiar dădeai peste toate clipurile astea în feed, în felul ăsta? Vreau să spun, cu frecvența asta, a fost realmente așa când ai filmat?
R.K.: O parte din ce e în feed e filmat de noi. Unde o să vezi logoul ăsta (o cameră mică de filmat), e un clip inserat de noi, interviuri pe care noi le-am făcut. Și tot ce înseamnă interfața de Tiktok am făcut-o noi de la 0. Clipurile sunt practic singura parte care s-a filmat pentru scurtmetraj cu o cameră, restul e doar screen recording. Și a trebuit să le punem în formatul de telefon, sunt filmate normal inițial.
A.P.: A ce tare, deci ăsta e codul, înțeleg.
R.K.: Exact, e codul. La final apare și pe generic la interviuri și intervievați. Dar ți-am zis și de logo pentru că e tot un detaliu specific pentru asta. Și chiar și likeurile sunt generate de noi.
A.P.: De asta mi-am dat seama. E un skill super bun să blenduiești așa, dacă nu îmi ziceai ar fi trecut natural.
R.K.: Am făcut și sound-design (râde).
A.P.: Explică-mi ce e sound designul în contextul ăsta.
R.K.: E ceva ce susține un pic povestea, ca să nu fie prea multe momente de tăcere. Sunt niște sunete inserate, niște atmosfere. Când am început să lucrez la film am citit mai multe... Filmul e tip documentar screenlife, iar documentarul screenlife există de dinainte de 2015, dar a apărut un manifest în 2015, scris de Timur Bekmambetov, la acest gen de film. Și el spune 3 reguli în manifest. Regula de unde se întâmplă filmul, adică dacă e pe un ecran de laptop, tot timpul trebuie să fie pe același ecran de laptop. La mine e telefonul personal. Regula de timp, tot filmul trebuie să se întămple în timp real, ceea ce respectăm. Durata filmului este de 15 minute și câteva secunde, tot atât durează și timpul poveștii. A treia regulă e regula de sunet, toate sunetele din film trebuie să vină ca și cum ar veni din telefon. E singura regulă pe care nu am respectat-o în proiect.
A.P.: N-ați respectat-o intenționat.
R.K.: Da, am simțit să susțin un pic povestea.
A.P.: Cum ai făcut selecția, ai dat casting sau?
R.K.: Filmul s-a născut la un curs de antropologie vizuală la masterul de Film documentar de la Cluj și acolo am făcut diferite echipe. O echipă a vrut să facă un film despre conflictul din Ucraina.
A.P.: Deci erau mai multe filme.
R.K.: Da, da. Și ei au făcut selecția, au făcut un film aproape numai din testimoniale. Aveau la început niște imagini din război, niște apariții din presă, pe care le-am și păstrat noi în filmul ăsta, aveau o naturalețe, susțineau realismul filmului. Eu nu eram în echipă atunci. Și o profesoară, Oana Ivan, avea cursul în parteneriat cu Universitatea din Wyoming. Mi-a spus la un moment dat, Robert, nu vrei să faci un film cu aceste interviuri? Și am zis ba da, bineînțeles. Și mă uitam la interviuri foarte mult, pentru că nu puteam filma mai mult, aveam acea oră de interviuri cu care puteam să lucrez și erau doar testimoniale. Am început să mi le transcriu, să nu le simt numai cu auzul, ci să le și citesc. Și atunci mi-am dat seama că interviurile încep fără o idee clară și se termină fără o concluzie. Și m-am gândit unde mai văd asta? Pe Tiktok! Și din asta s-a născut conceptul filmului.
A.P.: Oau, foarte cool. Deci e voit, e asumat faptul că e un doom scrolling.
R.K.: Da, da. Și mai ales că eu am început să lucrez la film în martie 2022, când Tiktokul era plin de războiul din Ucraina.
A.P.: N-ai mai văzut nicăieri conceptul? E ingenios făcut, dar îmi pare foarte familiar, cumva...
R.K.: Am mai văzut filme tip screenlife.
A.P.: Mă refeream dacă ai mai văzut pe subiect în sine.
R.K.: A, pe subiect în sine nu. Când nu aveam încă ideea asta am început un pic de research atunci pe documentare, am văzut doar ficțiune și videoclipuri, bineînțeles, videoclipuri muzicale. Dar nu, a venit atunci când citeam interviurile, mi-a venit ideea că are atmosferă de Tiktok.
A.P.: Și e și un span acceptabil, 15 minute de scrolling pe zi.
R.K.: Rutina de dimineață, cum e și titlul (râde).
A.P.: Și închei simetric, cu încă un apel. Băi, să știi, nu prea m-a prins hiperexplicarea, adică apelul ăsta de la final. Clarifică, da. Dar mi se pare că mai mult clarifică pentru oameni care nu văd în profunzime filmul, știi? Adică te lasă cumva și să nu fii atent.
R.K.: Asta mi-a zis-o și Sitaru când a văzut filmul. A zis că Robert, e prea mult, poate.
A.P.: Acum am încredere în acest simț pe care nu știam că-l am (râde).
R.K.: Noi în timpul în care am lucrat la film am avut vreo 5-6 variante. Și la un moment dat chiar m-a întrebat monteorul, Robert, chiar vrei să facem filmul așa? E o chestie personală, e telefonul meu, am instalat deja chestia că vorbesc cu monteorul, înțeleg de ce poate părea prea explicativ, dar în același timp mi se pare...
A.P.: E așa un pic tautologic, știi? Tot ce faci rezumi într-o convorbire de 30 de secunde pe final, care ar fi putut la fel de bine să nu fie acolo, dar în același timp parcă e așa un shortcut pentru oamenii leneși care au scrollat ei în timpul filmului tău pe Tiktokul lor.
R.K.: Pentru mine e fix tranziția aia care mă scoate din scrollat, momentul în care răspund în sfârșit la telefon.
A.P.: Uite asta e o dimensiune tare!
R.K.: E un film care propune, care te lasă să alegi unde te uiți. La ceas, la notificări, la baterie, la recomandări. Te ține prins, ocupat. Ideea vine tot din realismul ăsta, adică, da, mă sună monteorul să mă întrebe cum face filmul, înțeleg tautologia, și eu în artă fug de tautologie, dar aici chiar am vrut să o păstrez.
A.P.: Tu faci un film despre procesul de a face filmul ăsta de fapt.
R.K.: Mă bucur că spui asta, așa e, într-adevăr.
A.P.: Uite, chestia asta iarăși e un pic confuzantă. Că e și un film despre proces. Adică nu e un film clar trasat pe băi, uite, fac un documentar, ci e mai mult despre cadrul în care faci un documentar.
R.K.: Documentar despre documentar, da, așa-i.
A.P.: Având în vedere perioada de lucru și cantitatea uriașă de conținut media din perioada respectivă, ți se pare esențial ce ai selectat în produsul final? S-au selectat niște chestii - cum se și întâmplă pe Tiktok, ok - cvasi repetitive, inoculante. Pe mine mă interesează dacă tu simți că e suficient pentru ce ți-ai propus. Pentru fixarea imaginii, ideii centrale.
R.K.: Da, mi se pare că da. M-a întrebat cineva la un Q&A dacă eu consider că filmul ăsta e o lecție de istorie pentru cine o să-l vadă peste câțiva ani. Și eu am spus nu, nu e o lecție de istorie, pentru că nu arată ce se întâmplă, arată cum e reprezentat ce se întâmplă. Și i-am spus că dacă vrea să știe cum a fost Tiktokul atunci în februarie-martie 2022, când a început conflictul, atunci da, e o lecție de istorie, dar despre asta. E și un film despre conflictul din Ucraina, dar în primul rând e un film despre reprezentarea conflictului.
A.P.: Mie mi se pare super reducționist. Sunt două trei perspective alternate cu un alt tip de content, dar nu știu de ce, e un fel de feblețe a mea să văd și chestii jucate realmente, relații între personaje. De data asta e surprinzător că nu există personaje.
R.K. (râde): Când scrollezi ai relație cu telefonul.
A.P.: E neobișnuit pentru mine genul ăsta de film, dar e un experiment, apropo de Cu experiment pe experiment călcând.
R.K.: Și aici dai link pe LiterNet la cronica de la Cu marte pe marte călcând (râde).
A.P.: Păi nu întâmplător am zis.
R.K.: Eu am glumit, dar știu că se mai face asta, se vorbește de ceva și se linkuiește.
A.P.: Dacă tot suntem într-un interviu, hai să vorbim un pic și despre tine, Robert.
Cronica în timp real, construcția și deconstrucția scurtmetrajului Rutina de dimineață se termină aici. Urmează să pun niște întrebări exterioare, dar nu mai-nainte de a rezuma pentru cititori "Cum mi s-a părut Rutina?". Nu pot să-mi eludez îndatorirea de critic lăsând doar reacțiile la cald transcrise să vorbească, dar câteva elemente de mai sus pot sugera pe unde mă poziționez. Cronica nu va mai fi cu italice, apoi voi reveni cu italice în întrebări. Că asta e formatarea de la LiterNet:)
Mi s-a părut interesant să descopăr că există un îndrumar post 2015-ist al curentului de documentar screenlife, cu tot cu reguli, curatoriat de Timur Bekmambetov. Mie, de exemplu, mi-a plăcut foarte mult că Robert nu a respectat regula de sunet în film, dintre cele trei amintite. Mi-ar fi plăcut să nu le respecte la sânge nici pe celelalte două. Sigur, ce a făcut el denotă un stil curat de lucru și preocupare, dar nu trebuie uitat niciodată că ceea ce ajunge la public e doar produsul final și doar el ne mișcă în felurile cinematografice mai mult sau mai puțin previzibile.
Pentru mine lungimea a fost conexă cu o ușoară redundanță, așa cum zicea și Robert, Tiktokul începe de niciunde și nu ajunge la nicio concluzie, așa că trebuie dozat foarte bine temporal, dincolo de regula de timp a lui Bekmambetov, care e respectată. Ce s-a derulat în fața noastră în 15 minute ar fi putut avea un vârf undeva la 10-12 minute, pentru mine, adică cea mai bună receptare. Sigur, o vreme îmi poți cumpăra adhd-ul cu distrageri de tipul ceas, baterie, mesaje, Glovo etc. Dar am simțit nevoia asta de ceva care să rupă tot cadrul predefinit, care să iasă din doom scrolling. Și pentru că momentele de umor erau tot momente Tiktok, eu nu le-am perceput cu aceeași intensitate. Cred că mi-a lipsit râsul sau, în fine, cel puțin contrastul între contenturi a fost mult prea corect, meticulos, lucruri care l-au omorât puțin pentru mine. Nu am apucat să percep că sunt expus diversității, de fapt, pentru că eram încadrat mereu într-un chenar de Tiktok. Pe de altă parte, știu cât de fascinat sunt de propriul telefon, de mesajele din el, dar asta pentru că există o dimensiune personală acolo, pe care Robert o înțelege. Sunt sigur că m-ar fi apropiat mai multe detalii dacă rezonam, de exemplu, la recomandările cu Formula 1.
Tautologia structurală nu m-a prins, de data asta, deși eu unul mă declar fanul simetriei compoziționale de orice fel. Nu am văzut (și încă nu văd) utilitatea apelului de final, hiperexplicativ. Dar lucrurile sunt privite din optica asta pentru simplul motiv că sunt și eu prizonierul propriului doom scrolling. Nu mă captivează într-atât al altora, decât în prezența lor și eventual cu explicațiile lor. Mă simt de parcă am un drăcușor pe umăr care i-ar fi șoptit lui Robert de atunci să încalce măcar două dintre regulile alea, dacă nu chiar pe toate. Nu doar una, cea de sunet, care e și cea mai subtilă dintre ele.
Mi-aș fi dorit ceva relație sau eveniment exterior telefonului care să mă scoată un pic din bulă, ceva filmat de la trezire, până la a intra efectiv în telefon. Un soi de extratext uman, de data asta. Dar sunt subiectiv, cu siguranță. Există și un manifest pentru screenlife, deci categoric cineva înțelege mai bine tehnica asta.
M-a rupt puțin și absența unui parcurs, dar asta strict pentru că eu unul îmi doresc să văd lucruri cu scop și deznodământ explicite. Mi-ar plăcea să existe o interfață, o modalitate prin care să pot interacționa direct cu filmul, să aleg când răspund și când închid, când dau sms și când scrollez, dar ideile astea se îndepărtează tot mai mult de originea pur cinematografică.
Ca experiment pot să zic că e unul tehnic reușit, dar e puțin alunecos să generalizezi scrollingul în sens obiectiv, această dimensiune în care fiecare e implicat personal, dat fiind că Google ne colectează fiecăruia datele și ne oferă reclame și conținut pe placul nostru. Nu m-am conectat cu detaliile micuțe dimprejurul temei principale a scrollingului, tot din cauza asta.
Totuși, nu am mai fost expus la documentare screenlife, așa că pentru mine Rutina de dimineață va rămâne o referință cu impact uriaș în zona asta, iată că documentarul documentării m-a educat la un nivel nou, pe care poate nici nu și-l propunea inițial. Am fost fascinat de tehnicalități, de producție, am întrebat ca un copil exact ceea ce simțeam nevoia să știu. Și a fost o experiență foarte tare să am prima vizionare în dialog critic cu însuși regizorul scurtmetrajului din față. Ce n-aș fi dat ca Dali și Bunuel să-mi fi povestit în timp real despre Un chien andalou în vreme ce îl priveam împreună, acompaniați de niște Mozart pe fundal!
Poate că o să mai reiau experimentul de față și cu alți regizori, pentru că generează implicit critică, dezbatere și o secțiune de interviu încă neexplorată de mine (până acum) în profunzimea asta. De acum, continuăm cu o parte clasică de interviu cu același Robert Kocsis, regizor nominalizat la Cel mai bun film de scurtmetraj în cadrul premiilor Gopo 2023 cu scurtmetrajul Rutina de dimineață. Rutina noastră continuă și la prânz, la ceai.
Alberto Păduraru: Poate există și dimensiunea în care publicul se gândește a, e simplu. Ia să mă duc și eu acasă și să fac genul ăsta de material. Înțelegi ce zic?
Robert Kocsis: Da, mi se pare just, adică mă bucur dacă sunt mai multe reacții față de film, îți dai seama, cât mai multe. Și da, oricine poate să facă, dar... O să sun un pic arogant, nu intenționez asta (râde)... Pe mine m-a învățat proful meu de scenografie la un moment dat ceva. Ne aducea tot felul de referințe, de expoziții în muzeu. Ne-a adus la un moment dat o instalație și era un pat în care artista a pus tot ce s-a aruncat în jurul patului ei pe parcursul unui an, nu știu prezervative, ambalaje de ciocolată...
A.P.: Ce tare, nu cred! Creierul meu a inserat din prima fix prezervative... Și tu ai zis fix asta prima, la fel. Super tare!
R.K.: Haha, da, chiar. Și a adunat fata asta tot un an de zile de pe lângă patul ei și și-a pus în muzeu patul. Și m-a întrebat proful meu de scenografie Robert, tu ai putea să faci asta? Da, domn profesor, aș putea să fac asta. Da, dar ea a fost prima.
A.P.: Atât! Interesant, ce tare. Mie mi-ar plăcea să văd remake-uri la filmul tău, știi. Că și pe Tiktok poți să faci videouri din alea duale, puse în paralel.
R.K.: Seria Rutinei se continuă, acuma urmează să se lanseze partea a doua din serie. S-a nimerit să fie un lungmetraj, eu îl doream scurtmetraj...
A.P.: Tot pe conceptul ăsta?
R.K.: Nu, nu, e observațional. La care sparg la final observaționalul. E de o oră. Se numește An Actor's Routine. Dacă primul e despre rutina mea de dimineață de scrollat și conflictul din Ucraina ca perioadă, ei bine, al doilea e clar despre ce e (râde). Dar o să fie și despre criza locuințelor din Cluj.
A.P.: Ok, chiar merg bine mână-n mână. Dar văd că tu ai ce ai cu Clujul, ești suporter. Mă rog, ești din Florești...
R.K.: Da, eu sunt clujean, născut și crescut aici, cu toată educația făcută aici. Și mi se pare că încă mă arde să vorbesc despre orașul meu.
A.P.: E relevant, e just. Zi-mi un pic despre tine atunci.
R.K.: Ce să-ți zic... (râde)
A.P.: Dincolo de regie și Gopo. Cum e omul Robert?
R.K.: Acuma în ultimul timp consum foarte multă artă și mă bucur că am dorința asta să citesc și să mă uit la filme și la spectacole. Acuma de curând am fost într-un trip afară din Cluj doar ca să văd spectacole.
A.P.: Ce ai terminat de citit ultima dată?
R.K.: Biografia lui Michael Schumacher. Cum ziceam și mai devreme, sunt fan Formula 1... Și acuma citesc mai multe cărți, printre care și Paradisul artificial de Baudelaire, unde vorbește despre consumul de hașiș, vin, opium și cum îl afectează asta. O duce într-o zonă filosofică dar e plăcut. Nu e nimic științific. E cum observă el consumatorii și cum a fost el ca și consumator de toate aceste substanțe.
A.P.: Povestește-mi un pic despre Nopțile Scurtmetrajului Studențesc.
R.K.: E un festival pe care îl organizez eu cu un prieten, Dan Boldea, colaboratorul meu constant în ce înseamnă lucru, în film, în teatru, în tot ce înseamnă proiecte adiacente. Suntem la a doua ediție și ne dorim, așa cum am și pornit de la ideea asta, ca studenții de film să-și vadă filmele proiectate în cinema. Festival mic, dar peste câțiva ani ne-am dori foarte mult ca premiul cel mare să fie ajutor în producția următorului film. Pe asta mizăm, cu timpul o să putem ajunge și acolo. Are loc anul acesta în 4 - 6 mai 2023 în Cluj, un spațiu sigur e Centrul de Creație Maidan momentan, suntem în discuții cu încă un spațiu. Avem competiția de anul acesta - filmele studenților de la Cluj - și secțiunea non-competițională, care primește filme din toată țara. Anul viitor vom extinde competiția ca să includă tot ce înseamnă filme studențești din România, de anul trecut încercam asta. Și tot de la anul o să aducem - o să las țara surpriză - dar Focus pe filme studențești dintr-o țară străină. Anul trecut am avut finanțare, anul ăsta nu mai avem, din păcate, finanțare și nu putem oferi nimic ca premiu. Deși, anul trecut am oferit o excursie la Cannes regizorului câștigător, Adrian Împărățel, care mi-a fost coleg de master (râde). N-a avut nicio influență asta în faptul că a câștigat.
A.P.: Dacă mai vrei să povestim despre ceva anume, acum e momentul!
R.K.: Mă lași să bag un promo la spectacol? (râde). În 29 și 30 aprilie 2023 o să am premieră cu spectacolul Mânui-mi-ai viața, la Magic Puppet în Cluj și e un spectacol în procesul căruia noi ne simțim super bine, sper ca asta să li se întâmple și spectatorilor. Așa că save the dates și haideți!
A.P.: Fii atent, eu de curând administrez și un newsletter la mine la editură, Circulara culturală se numește, powered by Dezarticulat, în care curatoriez evenimentele săptămânii. El apare în fiecare luni și e despre evenimentele de luni încolo începând. La fel, dacă o să mai ai evenimente de genul ăsta, să-mi scrii mai pe-aproape și le anunț și acolo. Și asta e valabil și pentru lumea care mai citește interviul și are, tot așa, expoziții, lansări, evenimente, standupuri, filme, spectacole, tot tacâmul.
R.K.: A, încă ceva, juriul din 2023 al Nopților scurtmetrajului studențesc este format din Ion Indolean, regizor, Diana Aldea, regizor, Șerban Mark Pop, filmolog și poet și Alberto Păduraru, critic și poet (râde), cu care am ieșit acuma prima dată la cafea, mă rog, la ceai și povestim și mă bucur foarte tare că a acceptat invitația, l-am cunoscut prima dată în postura de critic, îi citeam articolele pe LiterNet și mă bucur că acuma avem ocazia să povestim. Rutina de dimineață o să fie proiectat în secțiunea non-competition. Avem și un parteneriat cu LiterNet.ro, un calup de o oră de filmulețe făcute după texte scrise în cadrul grupului Ficțiuni Reale (inițiat de Florin Piersic Jr), care o să ruleze în cadrul galei de deschidere, pe 4 mai 2023. Și o să mai avem filme ale lui Andrei Redinciuc și un film surpriză, despre care se vorbește foarte mult și am auzit că e foarte bun, O noapte în Tokoriki, regia Roxanei Stroe (2016). Eu sunt foarte mulțumit de secțiuni. O să fie Malmaison, al lui Ștefan Schultz, câștigător la Filmul de Piatra la secțiunea documentar în 2022.
A.P.: Și ceva animație?
R.K.: E posibil să avem, iar dacă nu anul ăsta - pot să anunț - o să avem și competiție de animație anul viitor.
A.P.: Asta e super cool.
R.K.: De anul viitor începem și mai serios, sperăm că o să tot urcăm de acum!
A.P.: Mulțumesc foarte mult pentru interviu!
R.K.: Și eu! Și te aștept (și vă aștept) la spectacole!