Luana Georgiță și Victor Canache sunt nominalizați la Cele mai bune decoruri la premiile Gopo 2023 pentru filmul Capra cu trei iezi.
Octavian Neculai: Pentru cei care nu vă cunosc, vă rog să spuneți în câte cinci rânduri o poveste despre cine sunteți și ce ați făcut până acum.
Luana Georgiță: Ca background, sunt absolventă de drept cu master în dreptul afacerilor. Imediat după terminarea facultății, am plecat în Los Angeles cu Victor (Canache) iar acolo, inevitabil, am ajuns să cochetez cu industria filmului. În 2016 am hotărât să facem împreună filmul Capra cu trei iezi. Planul inițial era ca eu să produc acest film și Victor să-l regizeze dar, din varii motive, am ajuns să preluăm frâiele multor alte departamente printre care, iată, și scenografia.
Victor Canache: Actor, cascador, regizor, scenarist, scenograf, producător, antreprenor, salaor, tâmplar, șofer, bestboy, paznic etc. În principiu, mă ocup cu orice trebuie făcut ca să îndeplinesc visul unui țânc care s-a uitat prea mult la TV la începutul anilor '90. Capra cu trei iezi a fost proiectul care m-a trecut prin absolut toate cele enumerate mai sus și multe altele. Pe diplomă scrie actor.
O.N.: Cât de mult v-a influențat povestea lui Ion Creangă și rescrierea acesteia în conceperea și adaptarea scenografică a scurtmetrajului din 2019 și a lungmetrajului din 2022? Lungmetrajul a fost de la început obiectivul final sau a apărut ca idee pe parcurs?
L.G.: Obiectivul a fost întotdeauna filmul de lungmetraj. Scurtmetrajul a fost doar "unealta" prin care intenționam să obținem fondurile pentru lungmetraj.
Mai întâi a existat scenariul pentru filmul de lungmetraj care a trebuit adaptat la situație (financiară) și redus la scenariu de scurtmetraj. La fel s-a întâmplat și în cazul decorului. El a fost gândit pentru filmul de lungmetraj dar construit în etape (mai întâi "casa Caprei" apoi anexele și ograda).
Povestea lui Creangă a fost influența principala în dezvoltarea decorurilor. Intenția noastră a fost să redăm cât mai fidel elementele de decor din poveste dar fără a delimita geografic spațiul, sperând să obținem astfel un iz de atemporalitate care să plaseze acțiunea într-un spațiu ireal (fantasy) dar, în același timp, clar românesc.
O altă sursă de inspirație au fost ilustrațiile din Abecedarul anilor '70-'90, ilustrații care apar și în intro-ul filmului.
V.C.: Lucrurile au evoluat împreună. Scenariul a influențat scenografia iar scenografia, scenariul, ambele fiind influențate 100% de povestea lui Creangă.
O.N.: E mai simplu sau e mai greu să faci decorurile unui film după ce ai făcut decorurile unui scurtmetraj după aceeași poveste? Cum s-a îmbogățit lungmetrajul din punct de vedere scenografic față de scurtmetrajul din 2019?
L.G.: Noi nu am tratat niciodată lungmetrajul și scurtmetrajul ca pe două proiecte separate. Decorul a fost gândit de la început pentru lungmetraj iar în primă faza, am construit exact cât a fost nevoie pentru realizarea scurtmetrajului.
Cu toate astea, experiența scurtmetrajului ne a ajutat să îmbunătățim câteva aspecte importante legate de "casa Caprei", cel mai notabil fiind construcția a două noi surse de lumină (ferestre) care au contribuit enorm la crearea atmosferei din film.
În mare, ca elemente noi pentru lungmetraj, la "casa Caprei" am construit paturile de sus ale copiilor, am adăugat hornul pe exterior, am consolidat soba (făcută din polistiren extrudat pe structură de lemn), am rezugrăvit și patinat întreaga casă și am schimbat, aproape în totalitate, elementele de recuzită.
În ogradă am construit un grajd, un hambar, cotețul găinilor și "toaletă din fundul curții", am arat și împrejmuit terenul arat, am refăcut fântâna și am pus câteva căpițe de fân în curte + o cruce la mormântul "țapului".
La "praznic" ne-am asigurat că avem pe masă toate felurile de mâncare menționate de Creangă iar la "casa Lupului" am refăcut fațada și ușa.
O.N.: Relația cu regizorul este de multe ori definitorie pentru ceea ce "vede" scenograful (care poate avea la început sau pe parcurs o viziune diferită de cea a regizorului). A existat în cazul acestui film o "impunere" a viziunii regizorului? Și a pus producătorul vreo presiune pe scenograf la acest film (notă: Luana Georgiță e și producător al acestui film)?
L.G.: E util de precizat că, în cazul de față, regizorul și scenograful sunt căsătoriți așa că viziunea lor (adică a noastră) a fost comună încă de la început. Așadar, din punct de vedere a viziunii artistice, nu au existat niciodată conflicte.
Singurul impas cu care ne-am confruntat și care a generat unele conflicte a fost bugetul. Eu, ocupând și poziția de producător, eram mai conștientă de resursele financiare pe care le aveam și de cum puteam să le administrăm în așa fel încât să ducem proiectul la bun sfârșit. De partea cealaltă, Victor țintea spre limitele imaginației. N-a fost ușor, dar am reușit să ne calibrăm destul de bine. Singura "impunere" venită din partea regizorului (unde nu a existat loc de negocieri și unde argumentul că n-avem buget n-a funcționat) a fost aceea de a construi întreg platoul de filmare (motiv pentru care am fost nevoiți să-l construim cu mâinile noastre).
În faza de preproducție, relația dintre mine, producătorul și eu, scenograful a fost asemănătoare cu cea dintre mine și regizor: multe presiuni generate de lipsa bugetului și multă frustrare generată de "măcelăritul" viziunii.
În faza de producție, a mai intervenit o problema: timpul. Odată cu începerea filmărilor, m-am găsit nevoită să mă împart între partea de organizare (UPM) și cea creativă (scenograf, costumier, SFX), fiind, în permanentă, nevoită să neglijez una în detrimentul celeilalte.
O.N.: Cum e să fii și scenarist, și regizor, și scenograf, și responsabil de montajul filmului? Care postură conduce lucrurile? Se influențează reciproc?
V.C.: Îmi imaginez că mi-a fost mai ușor așa. Nu știu, nu am altă experiență cu care să pot compara. Singurul factor extern care a reprezentat o reală problema tuturor pozițiilor pe care le-am ocupat a fost bugetul. În afară de asta, m-am înțeles destul de bine cu mine însumi.:)
După ce am scris scenariul, am coordonat totul din poziția de regizor. Asta înseamnă că am făcut tot ce mi-a stat în putere să păzesc integritatea unei idei. Primul rodeo pe care l-am avut a fost împotriva compromisurilor la etapa scenografiei, dar despre asta vorbim imediat. Adevărata bătălie însă, s-a desfășurat pe platoul de filmare unde, timp de trei săptămâni, a trebuit să-mi port pălăria de regizor pentru prima dată la un lungmetraj. A fost un început deosebit de greu pentru că în tot acest timp eu și Luana nu am părăsit platoul de filmare. Asta a însemnat că după program, când echipa pleca la cazare, noi rămâneam peste noapte să pregătim decorurile pentru ziua următoare și să păzim locația (în luna noiembrie la, uneori, chiar -5o Celsius). După experiența asta, montajul a venit ca o altă realitate într-o altă dimensiune plină de confort. Dar chiar și așa, la căldură, la birou, procesul a fost dulce amărui. Filmul a început să prindă formă sub ochii mei, cu bune, dar și cu rele...
O.N.: În acest film pare că e vorba despre un decor construit, integrat în mediul natural. De ce ați ales să demolați o casă preexistentă și să o transformați într-o altă casă, mică și compactă, ce va deveni locul emblematic al filmului, deși, aparent, acea casă preexistentă părea că se putea adapta poveștii?
L.G.: E mult spus că am demolat o casă preexistentă. Scopul nostru a fost să încercăm să găsim lemn vechi din care să construim platoul de filmare așa că am identificat mai multe clădiri abandonate din sat și (cu acordul primăriei) am extras din ele lemnul de care aveam nevoie. Majoritatea materialului a provenit din acoperișul unei clădiri de cărămidă, veche și parțial dărâmată, aflată la aproximativ 10 km de locația pe care o alesesem pentru filmare. Nici una din aceste clădiri nu putea fi adaptată poveștii, nici din punct de vedere al locației, nici din punct de vedere al aspectului.
Am insistat pe ideea de lemn vechi pentru a crea o senzație de autenticitate și pentru a da o "vârstă" decorurilor. Structura de rezistență, acoperișul, podelele, veranda și anexele sunt în întregime făcute din acest lemn "gata patinat". Pereții casei sunt din OSB uns cu pământ, var, cenușă (și alte câteva ingrediente). O parte din acești pereți sunt mobili.
Din punct de vedere al designului, casa și ograda Caprei nu e specifică niciunei zone geografice din România dar, îmbinând elemente tradițional românești, am încercat să creăm acel spațiu ireal (de basm) dar, clar românesc despre care pomeneam mai sus.
V.C.: Închirierea unui platou de filmare nu a fost niciodată o opțiune pentru noi sau pentru bugetul nostru iar filmatul într-o casă tradițională m-ar fi forțat să adaptez scenariul la locație. Nu am vrut să fac nici asta.
O.N.: Cum ați găsit locul de amplasare al casei? Există un raport între spațiul pre-existent în care se află decorul (pădurea, drumul care se pierde pe o coamă de deal) și decorul construit? Se condiționează / completează ele reciproc? E căutat sau e o întâmplare fericită?
L.G.: Tot ce ține de alegerea locațiilor de filmare și de amplasarea (la centimetru) a construcțiilor în acea poiana a venit de la Victor.
V.C.: Nimic legat de film nu a fost întâmplător. Locația trebuia să întrunească cerințele scenariului. Nu știu cât de bine ne-am fi descurcat într-un studio dar nici nu ne-am bătut capul pentru că această "opțiune" era oricum mult în afară bugetului. O casă tradițional românească, gata construită, în locația perfectă, departe de zgomotul drujbelor și urmelor de tehnologie, suficient de încăpătoare și care să nu altereze scenariul era, după părerea mea, imposibil de găsit. Singura soluție care mi-a venit în minte, la momentul respectiv, a fost să ne construim singuri platoul de filmare.
Am ales comuna Malu cu Flori din mai multe motive, dar cel mai important a fost acela că locul se afla în apropiere de satul în care am crescut și în care am auzit pentru prima dată povestea Capra cu trei iezi.
După ce am străbătut zona de mai multe ori în lung și-n lat, am găsit settingul pe care-l căutăm. Pădurea grea și înaltă de pe fundal care împrejmuiește zona semicircular, drumul care străbate poiana și urcă pe deal până sus la orizont și deschiderea largă dinspre sud care merge la nesfârșit au fost câteva elemente care se potriveau mănușă scenariului, însă locul a venit și cu ideile lui. Dealul din avanscenă, de exemplu, mi-a oferit câteva posibilități la care nu mă gândisem acasă, în față laptopului.
Procesul de a ne construi singuri "șandramaua" a fost greu, dar benefic. În final, pe lângă faptul că decorul arăta așa cum ne doream, avea și atribuțiile unui platou de filmare: pereți mobili, surse naturale de lumină amplasate strategic, încăperi spațioase și înalte, fără tavane, etc.
Scenografiei i s-a adăugat încă un element crucial pe care nu l-am construit cu mâinile noastre, dar pe care l-am urmărit cu tenacitate, 3 ani la rând, până când i-am putut anticipa prezența: ceața.
O.N.: În teatru decorul nu este numai fundal, prezența sa vie îl face să devină, de multe ori, un personaj. Simțiți că acest lucru se întâmplă și aici? Cum intervine acest personaj în acțiune, în mod activ? S-a contat pe acest al șaselea personaj, decorul?
L.G.: Fără îndoială! Pe lângă evidentul "martor", casa Caprei este un veritabil "protector" al familiei, nu doar prin definiție, ci prin participarea activă la acțiune. Un exemplu bun în această direcție ar fi min. 44:50 al filmului, când ușa se închide singură în urmă Lupului care pleacă cu trupurile celor 2 iezi.
Motivul pentru care am ales să dăm ușii această dimensiune umană stă în istoria poveștii. Capra cu trei iezi își are originile în sec. V î.e.n. și, la fel ca Lupul și iedul (Aesop), Lupul și cei 7 iezi (Frații Grimm) sau oricare altă versiune din sutele întâlnite peste tot în lume, povestea își are esența în conceptul de "the knock on the door". La baza tuturor acestor versiuni stă o ușă care nu are doar rolul de a proteja, dar în spatele căreia e și un punct de răscruce în destinele personajelor.
V.C.: Decorul s-a construit în tandem cu scenariul și este, fără îndoială, al șaselea protagonist.
Literalmente, la fiecare colț e un indiciu și fiecare element folosit în decor e acolo cu un scop. Casa, de exemplu, este prezentă și implicată, menită să ne spună cât mai multe despre personajele care trăiesc (și care nu mai trăiesc) în ea.
O.N.: Vă mulțumesc frumos!
L.G. & V.C.: Mulțumim și noi!