Monica Stoica: Ai fost de mic pasionat de fotografie sau imagine vizuală, de arta plastică? Cum ți-ai ales profesia?
Mișu Ionescu: Drumul meu a pornit în adolescență, atunci când tatăl meu, fotograf amator, mi-a pus în brațe o cameră de filmat și m-a numit "responsabil" cu filmările din concediu :) A început ca o joacă, dar vizionând materialele am descoperit ușor, ușor puterea pe care o aveau imaginile înregistrate, dar și valoarea lor ca document. Am început să-mi montez materialele filmate, lucru ce m-a făcut să mă decid că asta este calea pe care vreau să o urmez - deși în primă fază eram mult mai concentrat pe fotografie, iar filmatul îl făceam mult mai în joacă. A urmat un examen de admitere la UNATC, la imagine de film, pe care l-am picat, dar care nu m-a descurajat. Am continuat să mă pregătesc, înțelegând că UNATC-ul te pregătește pentru film ca întreg și că focusul meu, care era exclusiv pe imagine, trebuie lărgit. A doua oară a fost cu noroc:) Am avut marea șansă de a intra la clasa profesorului Florin Mihăilescu, asistat de Alex Sterian și Ionel Simioană. Mai apoi la Master s-au rotit pe la cursurile noastre toți profesorii de imagine: Dragoș Popescu, Gabriel Kosuth, regretații Dan Alexandru și Doru Mitran. A fost o experiență extrem de frumoasă să vezi meseria prin prisma acestor profesioniști. Au urmat ani de "cârcă" și asistențe. La Master l-am cunoscut pe Matei Lucaci-Grünberg cu care am lucrat excepțional și cu care am făcut și primul scurtmetraj în afara facultății: Oase pentru Otto. Ca să răspund mai exact, cred că mi-am ales meseria în clipa în care am călcat prima oară pe un platou de filmare, iar asta se întâmpla înaintea facultății, la un exercițiu de an al operatorului Radu Gorgos.
M.S.: Ce anume te inspiră pentru cromatica și alegerea cadrelor? Alte filme, arta plastica, ce referințe ai avut pentru cele două filme pentru care ești nominalizat?
M.I.: În cazul filmului Copacul Dorințelor, am stat la discuții extrem de lungi și de plăcute cu regizorul Andrei Huțuleac, căruia îi mulțumesc că mi-a acordat șansa de a îmi face debutul, el având deja un lungmetraj la activ, și anume #dogpoopgirl. Au existat numeroase filme la care ne-am uitat împreună și am decis ce ne place, ce nu vrem să facem cu acest film, ce elemente ne plac, ținând cont de context și care este miza proiectului nostru. Ne-am dat seama că oricum am ambala ideea, tot despre moarte vorbim. Așa că am decis să facem vizionarea acestui film cât mai puțin traumatizantă cu putință.
Cred că două repere vizuale pentru film au fost Little Miss Sunshine și Pinocchio, în ideea în care ne-am decis cum să tratăm cele două lumi: cea a realității și cea a lumii poveștilor. Nu am o rețetă în folosirea culorilor, dar am "săpat' un pic în teoriile culorilor emise de Goethe, Kandinsky, Itten și am încercat să înțeleg efectul pe care îl au culorile asupra psiho-fiziologicului. Cred că fiecare poveste în parte își dictează atmosfera și "setul" de culori. Inspirația vine de peste tot, important e să fii atent.
M.S.: În Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie ai folosit o imagine desaturată, foarte controlată la nivel cromatic în scenele din realitate, iar in vis cromatica e aproape ca o ilustrație de carte, culorile erau vii. E asta o metaforă?
M.I.: În timpul preproducției, am decis împreună cu regizorul Andrei Huțuleac că filmul ar trebui să fie un roller-coaster emoțional. Ne-a fost foarte clar că momentele de realitate trebuie să fie tratate un pic mai distant, cu o vedere de ansamblu, fără a încărca povestea mai mult decât este necesar. Am încercat să rimăm veștile proaste cu un tip de platitudine, de banal, așa cum se întâmplă de fapt și în viața reală. Pentru lumea basmului am decis că ne trebuie un contrapunct, atât vizual cât și ca supapă emoțională. Am încercat să redăm ceva din atmosfera idealizată a ilustrațiilor cărții. să vorbești despre un subiect atât de sensibil este ca mersul pe sârmă. Riscul de a deveni patetic prin supra-încărcarea temei este enorm, de-asta cred că am făcut o treabă foarte bună alături de Andrei Huțuleac și de scenografa Ana Gabriela Lemnaru.
M.S.: În Teambuilding imaginea e vădit hollywoodiană. Ce e cel mai aproape de personalitate ta, filmul european sau filmul american în ceea ce privește imaginea?
M.I.: În ce privește Teambuilding, proiectul a fost început de Alex Coteț și DoP-ul Laurențiu Răducanu. După primele 5 zile de filmare, din motive personale, Laurențiu a fost nevoit să iasă din proiect. Matei Dima, producătorul și co-regizorul filmului mă cunoștea de la Copacul Dorințelor și m-a rugat să termin proiectul. A fost prin urmare un exercițiu de stil, în care a trebuit să includ părți care erau deja filmate. Însă atunci când ai scenariul ca punct comun de discuție cu toate capetele creative, cred că nu ai cum să nu spui povestea corect. Din punctul meu de vedere cinematograful european a dictat întotdeauna moda. Discursul cinematografic european este mult mai complex și se adresează unui public ceva mai antrenat. Iar în ce privește Hollywoodul, multe dintre numele celor care creează mode vin din Europa. Aici aș aminti nume precum Roger Deakins din Marea Britanie, Vittorio Storaro din Italia și nu în ultimul rând Mihai Mălaimare Jr., proaspăt membru al American Society of Cinematographers. Acest lucru este uluitor. Este primul român care intră în ghilda DoP-ilor americani.
M.S.: Dă-ne și câteva exemple de filme românești, europene sau hollywoodiene care îți plac, în ceea ce privește imaginea.
M.I.: Îmi place imaginea care susține cât mai bine cu putință dramaturgia. Urmăresc mai mulți operatori atât din România cât și din Europa sau SUA. Însă cred că este vorba de o dinamică între Regizor, DoP și Scenograf care generează o stilistică. De la noi sunt mereu impresionat de imaginea lui Marius Panduru RSC, iar de peste ocean am câteva nume care îmi sunt foarte la suflet, însă de departe mă fascinează rafinamentul discursului cinematografic oferit de Roger Deakins ASC BSC.
M.S.: Cât de importantă este aparatura pe care o folosești? Este directorul de imagine dependent de nivelul tehnologic al aparaturii folosite?
M.I.: Din păcate domeniul acesta se învârte în jurul banilor. Oricât am spune că libertatea stă în idei, mijloacele costă, implică timp și bani. Întotdeauna ești constrâns de aceste două variabile, indiferent de nivelul la care lucrezi. Cu cât filmul este mai mare, cu atât responsabilitatea bugetelor și presiunea crește. În mod clar operatorul este dependent de mijloacele tehnice pe care le are la îndemână, iar cineaștii din România sunt căliți să maximizeze ce au la îndemână și să facă din asta un bici care să și sune.