Cu o nominalizare personală pentru regie, dar și alte 7 nominalizări ale filmului sau ale membrilor echipei sale pentru cel mai bun film, film de debut, actor în rol principal, machiaj și coafură, precum și o dublă nominalizare la premiul Tânără speranță la Premiile GOPO 2023, Alina Grigore a împărtășit cu mine câteva momente și detalii din spatele filmului, dar mi-a oferit și acces la omul din spatele actoriei și al regiei.
Espe Broina: În primul rând, felicitări pentru premiile obținute până acum și pentru nominalizările multe la Premiile GOPO! Sunt foarte curioasă cum ați resimțit, ca echipă, toate aceste realizări.
Alina Grigore: Mulțumim. Cred că pentru noi toți, mă refer la echipa Crai Nou, toate acestea au fost încununări ale unei munci care avea de mult nevoie de răsplătire. Pe de altă parte, cam toată echipa a fost formată din câteva găști de oameni foarte creativi, care nu cred că s-au gândit și nici nu s-au așteptat vreodată la atâtea premii internaționale și la atât de multe participări în festivaluri. Visul a fost să avem un rezultat la înălțimea calității muncii care a fost depusă. A fost un proces de crafting creativ, multidisciplinar și efervescent în ritmul lui de lucru și cam la fel de furtunos au venit și toate statuetele peste noi.
E.B.: Prezența ta în lumea filmului a început cu actoria. Ce anume te-a ghidat către regie?
A.G.: De fapt, visul copilăriei era să creez povești. Nu am fost niciodată genul de actriță care cânta prin casă sau se privea ore întregi în oglindă, imaginându-se pe o scenă sau într-un film. Actoria a venit peste mine de la vârsta de 7 ani. Mai intra în clasa școlii câte un actor, director de teatru, sau regizor care monta la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și alegea după față câțiva spiriduși simpatici. Știu că am avut întotdeauna bucurie și adevăr când am urcat pe scenă și asta m-a făcut o actriță bună. Domnul Cojar îmi spunea la facultate: ești genul de actriță pe care o cred orice ar face în scenă. Și cred că asta a venit datorită relaxării pe care o aveam în raport cu dorința de a face această meserie. Era o dorință pur creativă, o nevoie personală mai degrabă, un instinct neconștientizat. Dar nu am fost niciodată genul de actriță care să treacă printr-un proces de canonizare, să își dorească să moară pe scenă și care să adulmece extatic scândura în fiecare dimineață. Ei sunt adevărații actori, căci această meserie cere enorm de multe sacrificii. Eu am fost un copil talentat și promovat în permanență de alții, scăldat într-un noroc la care alții visau. De când mă știu am urmărit curioasă procesul de modelare a conduitei specific umane, atât în mine cât și în ceilalți. De aceea, regia a bătut la ușă la fiecare proiect, inclusiv în cele în care eram obligată să stau cuminte în rolul de actriță. Dar actoria cere un fel de umilință, de submisivism pe care nu am reușit niciodată să mi-l asum. Am încercat. Nu mi-a ieșit. Nu mi-a plăcut să stau la machiaj, să probez costume, să aștept la set. Mi-a plăcut să citesc și să-mi cercetez rolul împreună cu regizorul și colegii actori. Dar realitatea e că îți dai seama târziu ce îți place, de fapt, la actorie. Iar mie îmi plăcea funcția socială, politică și pedagogică, ergo, îmi plăcea regia.
E.B.: În ton similar întrebării anterioare... Cum ai simțit această schimbare, din fața camerei de filmat, în spatele său? Și cât de utilă consideri că a fost experiența ta ca actriță pentru partea de regie?
A.G.: Nu mi-a lipsit niciodată autodeterminarea, dar trecerea de la una la alta mi-a dat autonomie, ceea ce a venit la pachet cu multă responsabilitate. Dar de responsabilități nu am fugit, așa că puțin mai multă asumare, nu a făcut decât să mă aducă în fața unui bagaj cultural crescut și evolutiv. Iar autonomia a venit și ea la pachet cu și mai multă relaxare și bucurie. E foarte greu să ții în sfori un cal sălbatic așa că mai bine îi dai lui hamurile. Deci eliberatoare. Așa am simțit schimbarea. Și utilitatea s-a văzut în felul în care am cultivat această obsesie pentru a genera spațiu de liberă exprimare oricui aducea un aport creativ proiectelor în care mă implicam.
E.B.: O întrebare pusă foarte des regizorilor, dar care mereu are parte de răspunsuri captivante: ce anume te-a inspirat în crearea poveștii și personajelor din Crai Nou?
A.G.: Obsesia pentru accesul la educație. Veneam dintr-o comunitate în care accesul la educație era minimal, o comunitate plină de copii înzestrați (cred că ăsta e oricum un pleonasm;)) și am trăit pe pielea mea contrastul puternic dintre privilegii și lipsa lor. M-am mutat la oraș în clasa a III-a și, din 10 pe linie în clasă - la țară, era cât pe ce să ajung corigentă la oraș. Motivul era unul simplu. Nu avusesem acces la pachetul de privilegii. Aveam niște părinți foarte preocupați de educația mea, asta nu înseamnă că dețineau vreo resursă pentru coacerea mea. Și cred că asta a generat niște frustrări pe care le resimt până azi. Mă înfurie afirmații de genul: dacă muncești poți face orice, lasă că de fapt nu s-au străduit destul și tot așa. Poți munci oricât. Dacă îți lipsesc câteva resurse, nu îți poți atinge potențialul. Educația primară pune niște baze ale procesului formativ foarte greu de acoperit chiar și de la 10 ani încolo. Iar sistemul de educație galopant din România sapă adânci prăpastii în bagajul cognitiv sau în modelarea indivizilor. Resursele care lipseau în comunitatea mea erau de natură psihologică și atunci am vrut să tratez lipsa acestei resurse.
E.B.: Ce așteptări ai avut, raportate la impactul asupra publicului, referitor la film și ce transmite el?
A.G.: Am lansat filmul în România în ultima săptămână de pandemie și prima săptămână de război a Ucrainei (premiera oficială la București: 28 februarie 2022). Nu am avut nici o așteptare, dar Gabi Suciu, în frunte cu fetele de la Follow Art și de la Havoc, a făcut efectiv minuni cu distribuția, în condițiile foarte precare în care s-a desfășurat procesul de vânzare. Impactul poveștii asupra publicului a fost mult mai puternic în străinătate decât la noi. Cred că în România încă suntem obișnuiți cu povești explicite într-o logică dramaturgică, pe când în străinătate, publicul părea să poată percepe o poveste și dintr-o prismă emoțională, un fir emoțional dramaturgic, nu neapărat clasic.
E.B.: Care a fost cel mai dificil aspect cu care te-ai confruntat în realizarea filmului? Ce anume te-a făcut să continui în pofida dificultăților?
A.G.: Lipsa finanțărilor. România nu reușește să finanțeze filme care au nevoie de un proces mai lung de dezvoltare. Iar eu așa lucrez: mult pe scenariu, mult cu actorii, mult cu echipa. Nu ne permitem asta încă, dar speranța moare ultima. Am continuat pentru că am fost înconjurată de oameni care gândeau ca mine și nu își puneau problema că nu se poate.
E.B.: Pentru mine, personajele filmului au fost remarcabile, atât ca și construcție, să-i spun, narativă, cât și prin forța interpretativă a actorilor. Cu siguranță au fost niște roluri dificile. Cum ai descrie munca cu actorii? În special pentru scenele violente sau mai puțin comode.
A.G.: A fost o muncă minuțioasă, de căutare a motivațiilor care construiesc situațiile scenice, dar mai ales a celor care determină deciziile psihologice ale personajelor. Am căutat de ce-ul în permanență și am făcut asta împreună, cu toții, la masă. Sunt convinsă că actorii au făcut asta și individual, dar cred că munca asta de grup a ajutat mult la cimentarea unor personaje bogate, cărnoase, a unor personaje care îți îngăduie o analiză psihologică a scenariilor lor de viață.
E.B.: Există anumiți regizori sau filme care te-au inspirat în procesul realizării filmului? Sau care te inspiră în general în munca ta?
A.G.: Nu am niște regizori care m-au inspirat în procesul realizării. Am avut niște profesori foarte buni și un regizor, Adrian Sitaru, care m-au încurajat enorm, pe care l-am sunat la greu și tot așa. Îmi plac mulți regizori, în special cei care-și respectă echipa și actorii.
E.B.: Ce înseamnă pentru tine industria de film din România? Având în vedere experiența pe care o ai în mai multe ramuri ale filmului, ce anume ai schimba dacă ai putea?
A.G.: Mi-ar plăcea să fim mai prieteni între noi și să agree to disagree, apropo de principii, valori, care, vrem nu vrem, se traduc în decizii administrative și mai apoi în reglementări legale și deci devin motorul proiectelor noastre sau nu. Și cred că ne-ar prinde bine niște obiectivism, mai puține reacții emoționale, mai multă atenție și mai puțină reinterpretare. Mă uitam la tot scandalul din jurul premiilor UNITER. Toți aveau dreptate în felul lor, dar reinterpretarea prin propriile filtre emoționale era ceva bun de pus într-un scenariu de telenovele. Cineva a lansat o problemă extrem de actuală și chiar a lansat-o cu bun simț. Eu inițial citisem doar reacțiile și chiar mă gândeam din patul meu comod și distant: Cine o fi fost doamna asta care iar a făcut un atac emoțional și furibund în jurul unei nevoi reale? De ce nu a putut și ea să exprime obiectiv problema, că problema chiar e reală? Și apoi am intrat pe pagina ei de facebook, am citit declarațiile inițiale și am observat o voce obiectivă, concretă, reală, semi-rece, cum cred că ar trebui să fie, neafiliată, etc.. Care a fost reacția? Aruncarea cu roșii și ouă în feminista progresistă, retrageri de titluri și nominalizări, scrisori de modestie și victimizare (dar ironice), postări și poziționări oficiale care deplângeau progresismul ucigaș, și political correctness-ul limitativ. Era ceva fantastic. Iar femeia venise efectiv cu o problemă la rece, pe care a pus-o pe masă. Am văzut și eu spectacolele, și ale celor titrați și ale celor mai mici, și evident că era loc de nominalizări și pentru generația tânără și pentru femei. Nu avea nici o legătură cu meritele sau cu nivelul calitativ, ci cu criteriile de selecție. Dar e foarte la modă să arunci cu huo feminista și huo generația tânără și nerecunoscătoare și invers, la capătul opus. Și de fapt, dacă e să privim în istorie, tânăra generație are tendința să devină aceeași generație bătrână care va scrie scrisori emoționale și va avea de unde să demisioneze și să se poziționeze oficial. Așa că nu mai bine ne împrietenim? Dar desigur că e un vis complet irealizabil.
E.B.: Care ar fi amintirea preferată din timpul filmărilor?
A.G.: Nopțile de la Cabana Gigi Ursu, în care doamnele Ursu făceau grătare, ne găteau, ne serveau, ne alintau. Și se dansa, se supa și se privea Calea Lactee. Da, de la Cabana Gigi Ursu, prima cabană privată din România, se poate vedea un fir de Cale Lactee. Cabana pe care o puteți vedea în film a ars, iar aceste două femei au construit una nouă în același loc. Sunt două femei incredibile care au renăscut efectiv din cenușă. Orice ajutor care poate merge către procesul de reconstrucție e binevenit. Eu am mers acolo pentru prima oară în 2016 și de atunci nu există vară în care să nu mă duc la ele la cabană. Nu e vorba doar de mâncarea naturală, de aerul proaspăt, de priveliștile incredibile. Ele două au acel ceva care te transportă direct într-o poveste cu bunici, foc scânteietor și multă căldură. Las aici un link unde se poate dona: https://asociatiagigiursu.ro/
E.B.: Îmi place mult să închei lucrurile într-o notă așa, de reflecție pentru cei care citesc și sigur, pentru mine. Dacă ar exista un cuvânt care ar putea transforma orice prin puterea sa, care ar fi acest cuvânt?
A.G.: Crede!