Ovidiu Pecican: Sunt voci care susțin că dramaturgii din perioada regimului comunist sunt iremediabil compromiși din punct de vedere artistic și că regizorii care îi montează astăzi s-ar compromite, la rândul lor. Cum comentați asta, ținând seama de faptul că odinioară, cu puțini ani în urmă, ați pus în scenă Trei generații de Lucia Demetrius?
Dinu Cernescu: Exact! Nu este adevărat acest lucru, pentru că înseamnă că l-am legat pe Lovinescu, care a scris niște piese extraordinare și care, cum să spun, atât în intimitatea lui, cât și în planul doi, al operei lui, nu era un om al regimului, din contră... Cu piesa sa de vârf, Citadela sfărîmată, am văzut acel minunat spectacol făcut de Moni Ghelerter. Atunci, numele lui Lovinescu era de nezdruncinat. Totuși, eu am asistat la o scenă... Eram student în primul an la Institutul de Teatru, când am fost duși cu toată clasa la Uniunea Scriitorilor, unde urma să se discute piesa de debut a unui tânăr scriitor: Lumina de la Ulmi de Horia Lovinescu. Piesa era în repetiții generale la Teatrul Municipal (devenit apoi Teatrul Bulandra). Repede mi-am dat seama că nu era o discuție literară, cum ni se spusese - era o încercare de asasinat literar, pe care o pregăteau acei scriitori, care erau deranjați de apariția în peisaj a unui coleg talentat. Eram de câteva luni în Institut și nu cunoșteam pe nimeni din cei de față, cu excepția doamnei Bulandra, care stătea în prezidiu. Trona, în mijlocul mesei, opresiv, agitându-și, din când în când, o pălărie imensă; în stânga, în dreapta, nu mai știu cine era, dar nu conta. Lângă mine, așezat, un domn înalt, bine făcut, îmbrăcat sobru, cu ochi negri iscoditori. Și nu știam cine e. Am știut în clipa în care s-a spus: "tovarășul Zaharia Stancu are cuvântul". Domnul de lângă mine s-a ridicat. Și domnul de lângă mine, domnul Stancu, a spus că nu are rost să mai discutăm această piesă, care este a unui om care este contra regimului și că mai bine ar fi arestat. La care, doamna Bulandra, din mijloc, în timp ce își aranja celebra ei pălărie, așa... mișcând-o în stânga și-n dreapta, s-a ridicat și a zis: "Domnilor, sau unii dintre dumneavoastră tovarăși, vreau să vă spun că mie piesa îmi place, autorul este foarte talentat și a mai dat piese grozave. Eu o pun în scenă și nu mă interesează părerile voastre. N-aveți decât să vă mușcați între voi cât vreți! La revedere!". Și a plecat. [i]
O. P.: Extraordinar! În afară de Horia Lovinescu, vă...
D. C.: Pot să vă spun că și "licheaua" de Baranga, tot așa, la el acasă, trăia nici pe departe ca un comunist! Eu am fost la el acasă, că i-am pus vreo două piese în scenă. Trăia absolut la fel cum trăiau cei mai bogați oameni din Occident: tablouri scumpe... [Sună telefonul. Conversația se întrerupe, o vreme.] După care este celebra chestie cu moartea lui, nu știu dacă o știți. [...] Păi, el este doctor la origine și se însurase cu fosta nevastă a lui Bîrlădeanu, cu Marcela Rusu. Știu toate astea fiindcă am fost asistentul domnului Sică [Alexandrescu] foarte mult timp și m-am învârtit prin dedesubturile Teatrului Național. Se tot ținea după ea... Iar Marcela: "Aurel, dragă, te duci tu să-mi plătești telefonul?"; "Da, dragă, sigur că da". Și i-a dat o chitanță. În mod normal, se plătea un telefon, să zicem, 70 de lei... Iar ea i-a dat câteva sute de mii de lei. La care Aurel a înțeles atmosfera. Dânsul a plătit, n-a zis nimic, i-a dat înapoi restul, după care s-au luat. S-au cununat. Când a fost chestia asta cu moartea sa, i-a spus: "Marcela, simt că, dacă nu azi, mâine, gata: S-a terminat!". Nu știu, avea o boală de inimă, nu mai știu exact ce. "Faci următorul lucru, din prima, când ai văzut că m-am dus: nu anunți pe nimeni, mă îmbălsămați, mă duci la crematoriu și mă arzi. Și a doua zi anunți organele de partid și de stat". El era membru al Comitetului Central. Așa a și făcut, a publicat a doua zi textul pe care îl făcuse chiar el: "Ieri a murit cutare...". Și Dumitru Popescu, care a văzut chestia asta în ziar, a zis: "A murit? Și noi n-am fost acolo? Nu se poate!". Și a doua zi s-a făcut înmormântarea oficială, cu ziariști, cu toți... și a fost ars un coșciug gol. Nu-i mișto?
Dar a scris Sfîntul Mitică Blajinul, extraordinar; Mielul turbat, minunat.
O. P.: Deci există o dramaturgie din perioada comunistă absolut serioasă, care se susține?
D. C.: Există, dar și multă maculatură, care nu m-a interesat.... [Conversația se întrerupe din nou pentru câteva momente].
O. P.: Nu e, la mijlocul acestei contestații la adresa teatrului din timpul comunismului, și o etică financiar-culturală? Mai exact: Lucia Demetrius a fost susținută de regimul comunist, obținând venituri financiare extrem de mari, ca răsplată pentru literatura sa de propagandă. Acum, ar putea suna imputarea, se folosesc din nou bani publici pentru a o readuce în discuție, în timp ce tinerii dramaturgi rămân în afara circuitului teatral, constrânși la o subzistență financiară în teatre independente. Puteți comenta asta, vă rog?
D. C.: Eu am avut ocazia să o cunosc. Cred că a fost amanta unei mari personalități. Ea a scris o piesă absolut lamentabilă, Cumpăna. Când a citit Cumpăna, eu am plecat de acolo și mi-am zis: "Domnule, eu în casa asta nu mai pun piciorul, iar pe asta nu o pun niciodată [în scenă]"... Și nici n-am pus-o! Am pus-o în scenă după 1989, când căutam ceva nou. [ii]. Actul I se petrece într-o epocă, după 40 de ani se petrece Actul II, iar Actul III este epoca comunistă... Și am învârtit toată chestia în așa fel încât ceea ce ține loc de Actul III este redus la momentul în care comuniștii intră în decorul respectiv, rup tot, în timp ce se strigă: "Gheorghe Gheorghiu Dej bagă spaima în burgheji!"; "Ana, Luca și Matei...", nu mai țin minte. M-a interesat un singur lucru: în piesa asta, e vorba că, timp de trei generații, o fată iubește un muzician... Acolo am pus accentul. E vorba de Dinu Lipatti, care s-a înstrăinat, care a fost iubit... și ea moare iubindu-l în continuare pe muzicianul ei, deschide geamul pentru că se înăbușă și intră sunetele muzicale ale celebrului concert al lui Dinu Lipatti, se anunță înainte la radio... Se spune alt nume, desigur, iar, la sfârșit, se întoarce către public și caută acolo, în public, iubirea... Această continuitate m-a interesat: iubirea care începe, apoi trece din generație în generație.
Totul e cum pui accentul! Era un cântec, așa: "Muncitorii e cu noi: un, doi, un, doi...". Ar fi venit, însă, o echipă de evrei, care a spus: "Muncitorii e cu noi? Unu? Doi? Unu? Doi?". Textul e același. Ei, asta înseamnă regizor, domnule. În afară de faptul că lucrează cu actori, depinde cum pune accentul. [Râde.]
O.P.: Ce alți dramaturgi români v-au reținut atenția, în perioada comunistă?
D.C..: Eu nu am ocolit piesa românească. Nu din motive de conjunctură. La Teatrul "Barbu Ștefănescu" am montat, în 1962, Șapte inși într-o căruță de Paul Anghel, dar și Mielul turbat de Aurel Baranga, cu decorurile și costumele lui Camillo Ossorovitz. Piesa fusese jucată la Teatrul Național, cu un enorm succes, având o distribuție "forte", în frunte cu Birlic, care îl juca pe Spiridon Biserică. Spectacolul lui Sică [Alexandrescu] era o farsă, un spectacol perfect. La zece ani distanță, eu l-am pus în scenă, gândind un spectacol satiric, influențat fiind de Maiakovski. Scenografia lui Camillo Ossorovitz era simplă și nebună totodată. Mobilele intrau și ieșeau din scenă, după cum era nevoie. Telefoanele de la șefi veneau din podul teatrului (adică "un telefon de sus"), personajele intrau și ieșeau pe ritmurile unor marșuri din opere celebre, iar, la final, personajele negative erau aruncate, la propriu, în niște tomberoane de gunoi. Da! Era un spectacol agitatoric în sensul cel mai bun al cuvântului și Silviu Stănculescu, seriosul Silviu, făcea un minunat rol comic în Spiridon Biserică. Apoi, Teatrul Giulești a reținut, la un moment dat [1969], piesa unui tânăr scriitor, Iosif Naghiu: Absența. După câteva, puține ajustări, am pus piesa în scenă și ea a beneficiat de aportul unui mare actor în rolul principal, Ionescu-Gion. Cu ani în urmă, puneam în scenă, la Teatrul de Comedie, Somnoroasa aventură a lui Teodor Mazilu, cu Agnia Bogoslava, Iarina Damian, Niky Atanasiu, Amza Pellea și (în rolul birocratului Gherman) Gheorghe Dinică. Era antologic momentul când, îndrăgostit fiind, Gherman/Dinică planta un trandafir într-o mașină de scris și îi uda rădăcina cântând: "Firicel de floare-albastră".
Cu Matca lui Sorescu am avut mari probleme, pentru că oamenii foarte deștepți au știut să citească, în dosul textului lui Sorescu, opoziția lui Sorescu față de societatea respectivă. Cea mai bună dovadă este că am pus-o în scenă de trei ori. O dată la Teatrul Mic [în 1974, cu Leopoldina Bălănuță în rolul principal], după luni de vizionări și de amânări; am avut unsprezece vizionări oficiale, iar Dumitru Popescu, care era șeful șefilor, a venit de două ori și abia ultima oară a dat drumul la spectacol. Voi relua piesa peste trei ani, la Teatrul de Stat din Dortmund, cu un colectiv nemțesc, în sensul rău al cuvântului: actori amorfi, fără imaginație. Ultima dată [în 1981], am fost invitat la Televiziune, unde am montat-o altfel, dar tovarășii respectivi s-au speriat în așa hal încât piesa a fost nu doar oprită, piesa n-a mai fost difuzată până în 1990 niciodată.
O.P.: E frapant ce spuneți... Marin Sorescu a absolvit un liceu militar și ai crede că, din cauza asta, s-a învățat cu prudența acolo, și cu comanda, comanda altora asupra lui...
D.C.: Hai să nu mai vorbim de Sorescu, pentru că în cartea asta ce stă să apară[iii] [...] eu public două chestii. Public o scrisoare a mea, în care îi spun lui Sorescu să uite numele meu... După, i-am scris că îmi pare foarte bine că ne-am împăcat.
O.P.: Dar de ce v-ați supărat inițial pe el?
D.C.: Pentru că nicăieri, nicăieri, timp de ani și ani de zile, nu a pomenit numele regizorului, pe cel care i-a montat de trei ori piesa.
O.P.: Urât lucru, da...
D.C.: Nu a fost urât, așa era Sorescu. Eu am greșit că m-am supărat. Trebuia să îl las în pace. Sorescu e un mare domn, Sorescu e mult mai important decât orgoliile mele.
O.P.: Revenind, de ce ar trebui resuscitate teatral piese din perioada comunistă, care nu sunt doar viciate propagandistic, ci (unele) chiar datate artistic, aparținând deci unei dramaturgii vetuste?
D.C.: Cele care nu merită, din punct de vedere al conținutului, al ideilor, trebuie lăsate să moară ca un câine bătrân, care a venit acasă și a venit să moară pe pragul stăpânului, cum spune Sorescu.
O.P.: S-a invocat că succesul unor atare spectacole, precum în cazul Trei generații sau al lui Theodor Cristian Popescu, cu Opinia publică de Baranga, la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, este discutabil, redevabil nostalgiei, o formă de pervertire. Pe scurt, că se confundă valoarea cu succesul facil de public, sentimental. Așa o fi, oare? Cum comentați?
D.C.: Eu nu pot să vă dau decât un răspuns: nu.
O.P.: Vreți să și dezvoltați?
D.C.: De ce să dezvoltăm ideea? Nu-i adevărat! Adică, dacă eu stau de vorbă cu Chivu Stoica, credeți că Chivu Stoica a stat să mă convingă despre ce crede el că e bine? Sau, dacă mă convinge, înseamnă că sunt un dobitoc.
O.P.: Deci, dumneavoastră credeți în "sufletele tari", vorba lui Camil Petrescu.
D.C.: Nu numai asta. Acuma am să văd eu dacă publicați asta.
O.P.: Să vedem.
D.C.: Eu, dintre comuniști, am cunoscut un comunist, un comunist special, cu care am lucrat fără să știu exact ce funcție are și cine e. Îl cheamă Ion Iliescu. Este omul care mi-a schimbat viața. Am venit înnebunit de la Praga, unde fusesem de nu știu câte ori, și am făcut un proiect: să se facă un "Student Club". Am tot umblat din om în om, dar nimeni nu avea curaj. Și, când a fost numit ministru al Tineretului, Ion Iliescu m-a chemat la el și a spus: "Auzi, dumneata ai făcut chestia asta?" "Da". "Apucă-te și fă-l". Și am găsit locul, acolo în spatele Operei, la Casa Studențească, am lucrat un an și ceva și am făcut. Acolo a venit Păunescu și a recitat versuri, fără să i le controleze nimeni, Sorescu, fără să fie auzit de nimeni și așa a venit singur Ion Mărgineanu și cânta fără ca nimeni să îl întrebe ce și cum. Singura problemă pe care am avut-o e că atunci, la sfârșit, după ce am prezentat toată chestia asta și toată echipa cu care am lucrat era în spatele meu, am avut o discuție cu domnul Iliescu, dacă să dăm de băut la bar sau nu. Dânsul a spus că nu. Eu vedeam în asta un dezastru. Și s-a lungit, s-a lungit, s-a lungit discuția... și, la un moment dat, am vrut să mă întorc, să mă sprijine careva din cei cinșpe, șaispe care erau în spatele meu. Nu era niciunul. De frică, cred că au tăcut toți. Eu mă certam cu noul ministru al Tineretului. Dar mai mult, domnul Iliescu a spus: "Se va face cum spun eu! Fiindcă eu hotărăsc". Și a plecat. M-am dus să-mi iau paltonul (pentru că era iarnă) de la garderobă... Au trecut ăștia pe lângă mine, nici nu mă vedeau. Și după aceea, șoferul domnului Iliescu a venit și a întrebat: "Care-i tovarășul Cernescu?". "Eu", am zis. "Haide, domnule, îmbracă-te odată că te așteaptă tovarășul ministru să te ducem acasă". Vreți să vă spun că toți ăia care fugiseră și nu mai știau de ei... erau înșirați unul lângă altul și au ținut să-mi strângă mâna până ies din cabină.
O.P.: Ce scenă! Extraordinară!
D.C.: Eu am scris-o asta. Și când am intrat în mașină, primul lucru pe care l-am spus domnului Iliescu a fost ăsta. Și domnul Iliescu a început să râdă, se întoarce spre mine și zice: "Tovarășu` Cernescu, știi ce? Putea să fie mult mai rău".
O.P.: Domnule Cernescu, îmi permiteți să adaug o ultimă întrebare? Dacă ar fi să faceți un top al celor mai bune piese românești din perioada comunistă, top trei, să zicem, care ar fi pe primele trei locuri?
D.C.: A, nu, nu, nu mă pricep... Din ce-am montat eu? E clar că Lovinescu, da... Da. Lovinescu, Sorescu, Baranga.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)
[i] Episodul este evocat și în: Dinu Cernescu, Regizor, București, Ed. SemnE, 2009, pp. 36-37. [nota edit.]
[ii] Montat la Teatrul Odeon, spectacolul Trei generații a avut premiera la 25 aprilie 2015 (scenografia: Maria Miu; ilustrația muzicală: Vasile Manta). Dinu Cernescu declară: "Căutând idei de spectacol cu Dorina Lazăr, am ajuns la istoria sentimentală a Trei generații - istorie frământată, amestecată cu iubiri neîmplinite, cu pasiuni și constrângeri nemeritate. Am vrut să creăm un spectacol cu parfum de epocă, costume frumoase, decor și muzică de atmosferă de sfârșit și de început de secol. Având roluri bine scrise și actori pe măsură, am construit un spectacol "de teatru" cu început, poveste și final". La acea dată, Dorina Lazăr este manager al Teatrului Odeon și intenționează să creeze un program de recuperare a dramaturgiei autohtone: "Premiera cu Trei generații a Luciei Demetrius nu e un moft, nu e un capriciu melancolic, ci începutul unui program, un demers estetic, profesional, menit să pună la dispoziția tinerilor - actori, regizori, spectatori - o privire avizată a românilor despre români, o privire asupra a ceea ce a însemnat subtilitatea autorului de a lăsa să transpară printre rânduri adevărul, arta de a fenta cenzura, să înțelegem de ce erau sălile de spectacol pline ochi, chiar dacă cei din sală stăteau cu mănuși pe mână și cu pledul pe genunchi". (sursa: teatrulsicaalexandrescu.ro/trei-generatii; accesat 10 martie 2021) Spectacolul a avut succes de public, dar criticii au fost, mai curând, rezervați: "Trei generații e un spectacol plăcut, care va mulțumi un anumit tip de public doritor și de teatru așezat, cu subiect limpede, care să nu-l șocheze, rostit ca la carte de actori buni, îmbrăcați cumsecade, care stau firesc în fotolii și nu aleargă întruna pe scenă. [...] Interesant e, în această montare, că maestrul Dinu Cernescu n-a făcut arheologie, ci a luat textul în serios, nu l-a caricaturizat, nu l-a tratat ironic", scrie, de exemplu Liviu Ornea, în Observator cultural, 21 mai 2015. Trei generații a avut premiera în 1956, la Teatrul Municipal (actualul Teatrul "Lucia Sturza Bulandra"). Din distribuție au făcut parte mari actori: Ștefan Ciubotărașu, Marietta Rareș, Fory Eterle, Tantzi Cocea, Jules Cazaban, Leny Caler, Beate Fredanov. S-a jucat cu succes de-a lungul timpului în teatre din București, în provincie, dar și în străinătate (la Riga, la Teatro Nuovo din Torino și în Lituania), s-a tradus în cinci limbi (rusă, germană, maghiară, franceză și arabă), a fost ecranizată în trei versiuni, în regia lui Nicolae Motric și a Ioanei Prodan (1971), a lui Nae Comarnescu (1981) și a Olimpiei Arghir (1985), iar, în 1989, compozitorul Sergiu Sarchizov a realizat opera în trei acte cu același titlu. (sursa: teatrul-odeon.ro/stire/trei-generatii-premiera; accesat 10 martie 2021). [nota edit.]
[iii] Este vorba despre Întâlniri. O viață de regizor povestită de el însuși, a treia carte dintr-o trilogie (alături de Regizor, 2009, și Martor, 2012), care urmează să apară la editura SemnE. [nota edit.]