Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Alexandru Berceanu: Eu am fost tentat, la un moment dat, să montez un text de Baranga, însă nu am găsit contextul. Mie mi s-a părut o dramaturgie interesantă, chiar dacă un gen greu de crezut că există, pe care l-aș numi comedie bulevardieră comunistă. Cred că Mazilu și Sorescu au mai văzut lumina reflectoarelor, mai ales Iona; probabil și D.R. Popescu ar putea să producă ceva impresie. Spectacolul domnului Ion Cojar cu O batistă în Dunăre a fost un succes imens (e adevărat, scrisă după 1989), iar poezia Miresei cu gene false o entuziasma pe Cătălina Buzoianu; din păcate, nu a reușit niciodată să o monteze. Spectacolul, intrat într-o coproducție, în anii 90, între teatrul Levant, al Valeriei Seciu, și Teatrul Mundi, nu și-a găsit calea nici după doisprezece ani pe scena TNB. Am avut oportunitatea să ascult câteva lecturi, era o distribuție superbă, putea fi un mare spectacol. Cred că, totuși, Mireasa cu gene false, cel puțin scriptic, este o piesă a anilor '90... Piticul din grădina de vară, în regia lui Silviu Purcărete, este un spectacol montat în ultimul an de comunism pe o piesă românească și a rămas ani buni în repertoriul Teatrului Național din Craiova. Eu am văzut spectacolul cam prin '95; pentru mine, a fost foarte puternic... Îmi imaginez ce efect o fi avut asupra cuiva la premieră, în 1989. Totuși, spectacolul, cred, a fost la categoria impuse între procentele de text românesc necesare, în timpul comunismului, în repertoriul unui teatru. Am citit că putea alege între acest text și unul de Sorescu. La "Bulandra", într-o etapă, Tocilescu, ca să rezolve problema acestui procentaj, a recurs la texte pre-pașoptiste: Samoil Vulcan, Golescu... și nu a fost singurul.
Eu am fost interesat de dramaturgia proletcultistă. La un moment dat, am făcut o instalație pornind de la un spectacol regizat de Moisescu pe textul lui Sütő Andras Mireasa desculță. La dramAcum, am făcut o lectură a unui text al lui Davidoglu: șamote, furnale... Ambele au fost niște experiențe extrem de interesante. Cu toate acestea, te întrebi destul de tare la ce se gândeau oamenii, în sală, când vedeau spectacole pe texte atât de profund politizate. Cu siguranță, frumusețea unui actor sau a unei actrițe puteau face lucrurile să fie mai plăcute, dar, din interviurile pe care le-am avut cu actori ai spectacolului lui Moisescu, nici măcar talentul și carisma imensă a tânărului Moisescu nu au reușit să insufle interes pentru text actorilor. În asemenea măsură erau sastisiți de această dramaturgie, încât, atunci când spectacolul a fost oprit de autorități, s-au bucurat.
Instalația era un fel de escape room, în care vizitatorul era un cenzor al anilor '50, care avea ocazia să descopere misterul montării lui Moisescu cu Mireasa desculță. În mod evident, nimeni nu acorda prea multă atenție textului piesei, și el pe biroul cenzorului, ci mai curând proceselor verbale, stenogramelor ședințelor de partid, regulamentelor...
Filmele românești din perioada comunistă sunt destul de gustate. Eu mă uit cu mare plăcere totdeauna la filmele lui Geo Saizescu, și nu numai. Totuși, un spectacol de teatru are nevoie să comunice foarte direct cu regizorul și apoi cu spectatorii. Teatrul românesc nu a avut, în ultima vreme, o efervescență suficientă pentru a căuta excentricități sau reevaluări. Nu sunt resurse suficiente nici pentru a monta dramaturgia nouă, iar teatrele, în general, în continuare, mizează majoritar pe succese destul de clare, fără risc, fără prea mare efort intelectual. Revalorizarea acestei dramaturgii ar putea fi un exercițiu critic util pentru că, totuși, oferă o imagine într-un dialog foarte interesant între oficial și subversiv. Concurența este însă foarte mare cu privire la ce text să montezi: Shakespeare, Molière sau cel mai acut contemporan. Față de acestea, piesele perioadei comuniste nu au foarte multe avantaje, dincolo de talentul literar și stilul unui autor: eroi nu sunt, acțiuni reprezentative sau entuziasmante puține, comicul este vetust, reperele culturale sunt din ce în ce mai inaccesibile. Dacă ne gândim, multe dintre piese erau despre sărăcia vieții interioare... Bunicul meu, profesorul Ștefan Berceanu, a fost și el, alături de medic, dramaturg. Una dintre piesele lui povestea despre automatizarea unui medic în perioada comunistă, Grindei. Poate și acum metafora automatizării este relevantă, medicii trebuie să își ascundă și acum, ca și atunci, sensibilitatea pentru a putea rezista, dar îmi este greu să cred că se poate da cu ușurință tot praful jos ca să vezi asta.
Probabil era și foarte greu să scrii o piesă cu adevărat cinstită în acea perioadă. Eu nu am auzit deloc de dramaturgie de sertar, poate e o lipsă a mea, dar nu am auzit de texte de teatru scrise și nejucate și scoase la lumină după 1989; romane da, piese nu. În artele vizuale, au ieșit la lumină artiști majori, care au practicat, în anii comunismului, dar nu au fost în atenția publicului (dacă ne gândim doar la Ion Grigorescu), sau au avut loc reevaluări, atât în sus, cât și în jos, uneori provocate de expoziții tematice sau de autor, de demersul managerial și curatorial. Interesul criticii de teatru a fost îndreptat, mai curând, spre regizorul perioadei comuniste, acest autor al mesajului care ajungea la public prin introducerea unei acțiuni de tipul coborârii unor trepte, în timp ce primarul (interpretat Toma Caragiu) spunea: "Urc, urc mai sus decât am fost vreodată!".
În plus, lumea comunistă nu este o lume pe care publicul și artiștii să o iubească. Micul Paris sau Berlin, Iașul lui Alecsandri, Brăila lui Panait Istrati, chiar și Sânmartin-ul devin fascinante, prin ochii interbelici, și chiar și Bucureștiul, prin expresionismul lui G.M. Zamfirescu sau hâtroșenia lui Mușatescu.
L.M.: Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948-1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
A.B: Cred că se pot găsi piese escapiste, dar nu cred că sunt insensibile politic. Dimpotrivă, sunt la fel de apolitice ca textele escapiste ale lui Mihail Sebastian, fug, se închid în fața politicului. Lui Sebastian, închiderea față de fascism i-a deschis o lume a delicateții. Probabil, se pot găsi lumi interesante la Sorescu sau D.R. Popescu, dar eu nu știu o piesă de teatru din perioada comunistă la care să am o altă atitudine decât cea provocată de o piesă de muzeu, care e un specimen ce merită investigat. Poate nici nu am citit suficiente, dar, de la un moment dat, pentru mine, a devenit obositor. Un aspect interesant este aportul critic al acestor texte. Și în Citadela sfărîmată, Mireasa desculță, ori în comediile lui Baranga, sau Mazilu, sau Băieșu, există o critică oficială, parte, probabil, din demersul autocritic curent al comunismului. Cu toate acestea, niciodată nu este o critică frontală, ceea ce creează un foarte straniu sentiment de duplicitate, probabil nici nu ar fi fost posibil altfel pe scenă.
Cred că o să țin minte întotdeauna un moment extra-text făcut de colegul meu Radu Apostol după Horia Lovinescu: un pilot care a orbit în luptă se întoarce acasă, totul era atât de sensibil, reîntâlnirea cu propria lume prin alte simțuri decât cel al văzului... Cu toate acestea, greu de crezut că cineva o să o reușească, în afară de Radu, să descopere asta în spatele verbozității lui Paul și a celorlalte personaje. Dacă apare necesitatea confruntării cu aceste momente, cred că, mai curând, cineva ar alege să lase obiectul cultural să existe în realitatea lui, într-o înregistrare audio sau incluzând o proiecție a filmului.
Poate există dramaturgi sau piese valoroase, dar, pentru descoperirea lor, sunt necesare eforturi. Nu am citit textele lui Felix Aderca din perioada comunistă, dar am studiat destul de multe texte ale lui interbelice: sunt extrem de interesante și puternice, ar putea fi găsite acolo texte puternice scrise și după '45, știu că a scris mult pentru copii.
L.M.: Care aspecte ale ideologiei comuniste, respectiv ce practici socialiste considerați că ar fi trebuit păstrate în teatru?
A.B: Cred că susținerea publică a teatrului ar trebui să fie mult mai consistentă. În perioada comunistă, s-au înființat teatre, cămine culturale, festivaluri, evident cu obiectivul de a culturaliza poporul cu imagini idealizate ale comunismului. Literatura produsă pentru acest sistem teatral nu a fost, în nici un caz, de cea mai bună calitate, dar viața orașelor a fost, în mod sigur, influențată pozitiv de existența unor teatre efervescente. Evident, toată lumea se va gândi, prima dată, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț... Efervescența discursului teatral, în anii '60, pare să fi fost foarte mare. Am citit, în arhive, procese verbale ale discuțiilor organizate de partid, în anii '60, pentru tinerii regizori: erau pasionali, erau foarte interesați de teatru și teatralitate. O pagină din aceasta de stenogramă, probabil, este mult mai vie decât cea a unei dramaturgii. Probabil, acesta este motivul pentru care cred că cele mai interesante texte sunt cele preluate din arhivă pe scenă, ca în cazul unor spectacole ale Gianinei Cărbunariu. Viața reală nu era pe scenă, ci în stenograma sau banda înregistrată a Securității.
Revenind, susținerea publică a teatrului, la toate nivelurile, cred că este foarte importantă. Cu cât petrecem mai mult timp în lumi digitale, cu atât mai importantă este experiența realului, a contactului uman nemijlocit, iar sala de teatru și clubul de teatru îl oferă din plin. De curând, teatrul a devenit materie opțională în licee, poate asta va sprijini o normalitate a teatrului în viața noastră.
L.M.: Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce? Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
A.B: La momentul acesta, sunt departe de mine. Așa cum am spus mai sus, dramaturgia proletcultistă mi-a suscitat interesul, dar mai mult ca fenomen cultural-istoric decât ca interes direct al regizorului pentru o montare. Baranga și D.R. Popescu cred că ar putea să provoace spectacole puternice, cred că se pot face dramatizări după romane ale epocii comuniste. Până la urmă, vorbim de epoci foarte diferite, etape foarte diferite, estetici diferite. Într-o vreme, I.D. Sîrbu m-a fascinat. Cu toate acestea, este greu să surprinzi viață în spatele limbajului artistocratizant al majorității personajelor. Arhiva, în schimb, are resurse incredibile și găsim acolo toate ingredientele acțiunii dramatice, conflict, trădare, dezbatere de idei, iar mizele sunt reale.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)