20.05.2023
Editura Presa Universitară Clujeană, mai 2023
Mircea Cornișteanu, regizor de teatru și scenarist (n. 13.04.1944, București). A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității București (1967) și regie de teatru la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din București (1974), la clasa Radu Penciulescu. A fost regizor la Teatrul Național Craiova (1973-1990), la Teatrul "C.I. Nottara" (1990-1999); director al Teatrului "Sică Alexandrescu" din Brașov (1997-2000) și director general Teatrului Național "Marin Sorescu" din Craiova (2000-2016)¸ profesor asociat la Academia de Teatru și Film București (1995-1999). A realizat aproximativ o suta șaizeci de spectacole pe scenele a peste douăzeci și cinci de teatre profesioniste din țară și din străinătate (Polonia, fosta U.R.S.S., Cipru): spectacole de teatru, teatru de păpuși, musicaluri, operetă și teatru TV. Distins cu peste 20 de premii pentru regie și cu premiul UNITER pentru întreaga activitate regizorală (2010). Membru fondator UNITER. Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2004).

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Mircea Cornișteanu: Sunt, după părerea mea, mai multe explicații; unele care justifică această realitate pentru, să zicem, primul deceniu de după 1989, altele mai greu acceptabile, ținând de factori subiectivi, gen vârsta creatorilor, educația și formarea acestora în anii 2000, simpatiile și orientările lor politice, snobismul unora, influențele teatrului occidental, apetența publicului pentru dramaturgia străină, accesul neîngrădit la textele dramatice de pretutindeni, antipatia unor manageri, creatori sau critici față de tot ce s-a scris înainte de "revoluție" etc., etc., etc. Este de înțeles, cred, faptul că, după decenii de cenzură și "vizionări", creatorii și directorii de teatre s-au văzut scăpați din chingile impunerii unor repertorii stabilite de la centru, din care dramaturgia națională ocupa majoritatea pozițiilor numai pentru meritul de a fi "națională" și nu pentru valoarea ei artistică. Și regizorii, și directorii și publicul au fost fericiți să nu mai audă de dramaturgia autohtonă o perioadă. După mai mulți ani și după ce, alături de titluri valoroase ale dramaturgiei universale (mai ales contemporane), au apărut puzderie de spectacole cu piese occidentale de mâna a cincea, comedioare vulgare și cu miză zero, care, din păcate, sunt puse în scenă și în prezent, în spectacole gen supă menite să bată țara-n lung și-n lat, explicația puținelor spectacole (raportate la total) cu piese din dramaturgia autohtonă, mai ales din cea de dinainte de 1990, stă, cred eu, în cele pe care le-am afirmat la începutul răspunsului meu. Aș adăuga faptul că noii creatori nu au habar de ceea ce s-a scris înainte, pentru că nu au citit mai nimic, mulțumindu-se să preia poncife de tipul "piese comuniste" sau ziceri ale unor "critici" care o contestă global ca fiind lipsită de valoare.

Dramaturgi ca D.R. Popescu, Teodor Mazilu, D. Solomon, M. Sorescu, A. Baranga, Tudor Popescu, Mihai Ispirescu, Radu F. Alexandru și încă destui alții nu sunt considerați demni de a figura în repertorii alături de tot felul de autori "din afară" jucați doar pentru că sunt "din afară". Din fericire (nu prea multă), mai sunt teatre și regizori care fac spectacole cu piese românești din perioada ante 1990, spectacole bune și foarte bune, prilej de creații artistice memorabile ale actorilor, regizorilor și scenografilor implicați, cu mare audiență la public și cu succes de critică.

L.M.: Ați montat, în ultimii ani, texte din această dramaturgie. Care a fost motivul selecției? Cum apreciați că a reacționat publicul? Dar criticii?
M.C.: În ultimii ani, adică în cei de după 1990, am pus în scenă treizeci de spectacole cu piese românești, dintre care zece scrise înainte de 1990, și zece premiere absolute, cu piese scrise în ultimii 30 de ani, și zece după dramaturgia clasică națională. Cele zece dintre scrierile din comunism sunt: Vărul Shakespeare de Marin Sorescu (1990), Teatrul Național Craiova; Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon (1995), Teatrul de Stat Satu-Mare; Milionar la minut de Tudor Popescu (1996), Teatrul Național Târgu Mureș; Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon (1996), Teatrul din Pitești; Regii pețitori de D.R. Popescu (2001), Teatrul Național Craiova; Casa cu țoape de Dumitru Dinulescu (2002), Teatrul Național Craiova; Zăpezile de altădată de Dumitru Solomon (2021),Teatrul de Comedie; Micul infern de Mircea Ștefănescu (2014), Teatrul Național București; Breaking News (Ultima oră) de M. Sebastian (2017), Teatrul de Comedie; Preșul de Ion Băieșu (2019), Teatrul Național București. Criteriul de selecție a fost că piesele sunt valoroase, după opinia mea, și au și premise de succes de public. Cu excepția Vărului Shakespeare, care mi-a prilejuit un spectacol monumental, de care sunt mândru și astăzi, dar care s-a jucat puțin, fiindcă a avut premiera în mai 1990, când nimeni nu mai era interesat de teatru, și a Regilor pețitori, o piesă dificilă pentru public și care s-a jucat doar de vreo 15-18 ori, toate celelalte s-au bucurat de un mare succes, atât de public, cât și de critică (majoritatea, totdeauna există și excepții, desigur). Micul infern, de la TNB, s-a jucat de peste 300 de ori în cinci ani; Breaking News (Ultima oră, cu titlu updatat) și Preșul se joacă mereu cu casa închisă. Critica a reacționat, de cele mai multe ori pozitiv, uneori spre superlativ (Breaking News a fost multipremiat la Festco 2018, pentru cel mai bun spectacol, cea mai bună regie, cel mai bun actor principal și secundar, iar eu am obținut Premiul "Brâncoveanu" 2019, acordat de Fundația Alexandrion), alteori mai ezitant, dar mereu atent.

L.M.: Sunteți (și) un scenarist profesionist. Ați intervenit în textele pe care le-ați montat?
M.C.: Totdeauna trebuie să intervii, fie să scurtezi piesele prea lungi, fie să faci unele modificări ale ordinii scenelor, eliminări sau comasări ale unor personaje puțin importante, să înlocuiești cuvinte ieșite din uz cu altele folosite azi, totul în funcție de ideea de spectacol. Nu fac, însă, niciodată modificări de esență ale textelor, ci încerc să deslușesc ideile autorilor, pe care doresc să le respect.

L.M.: Ce piese din această dramaturgie considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
M.C.: Sunt multe piese și autori din perioada comunistă care se adresează nu doar epocii lor, ci care vorbesc despre "bietul om sub vremi", sau numai despre OM, și care merită toată admirația și recunoștința celor de azi, pentru că au dat seamă și pentru viitorime despre ce s-a întâmplat în colțul ăsta de lume, într-o perioadă foarte zbuciumată a istoriei.

*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.

Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate
(volum coordonat de Liviu Malița)

0 comentarii

Publicitate

Sus