Cum va fi în UE?

Vă amintiţi scena din „Ultima noapte de dragoste...” unde se face vorbire de intrarea în PNL (mă rog, în cel interbelic, nici o legătură cu prezentul)? Tânărul nostru refuză, sub cuvânt că nu vrea să îi ducă ţucalul lui Brătianu. Personajul care face invitaţia este un om de culise al partidului şi îi spune să se calmeze, nu va fi cazul: dacă intră în partid îi va duce ţucalul lui, iar el abia – pe al lui Brătianu. Aveţi deja la lucru această mică pildă moralizatoare: după arhitecţii străini, cu care firmele deja lucrează aici, arhitecţii români din diaspora sunt şi vor fi mai bine plasaţi decât cei din ţară spre a primi proiecte mari şi aceştia vor lua în subantrepriză sau vor angaja papuaşii localnici. Precum sindicatele în comunism, diasporenii sunt şi vor rămâne o vreme „cureaua de transmisie” dintre investiţiile străine („forţele de ocupaţie”) şi arhitecţii români.

Cum va fi „dincolo”, în UE, pentru arhitecţii români rămaşi „dincoace”, „acasă”? La început (început care deja se află în trecut), va fi o combinaţie de acolo şi aici, din ce în ce mai mult acolo (şi din ce în ce mai repede, nădăjduiesc cei care, ca mine, sunt la jumătatea vieţii active): un dincolo care devine aici şi căruia îi ştim deja atú-urile, dar avem să îi aflăm şi părţile negative brusc. Vom fi treziţi din amorţeală de faptul că, în loc să avem deja aprobată legislaţia concursurilor de arhitectură, avem un simulacru de lege cu privire la licitaţii. Proiecte majore vor ocoli, deci, întrucât nu trebuie să respecte decât ceea ce este legal acum, arhitectul român. El va fi trimis să scoată autorizaţii, să dea şpăgile cuvenite la avizatori de toată mâna, să semneze proiectele (asta o face deja, până când se vor fi înscris în OAR toţi arhitecţii europeni care vor avea dreptul să o facă). Banii mulţi vor terraforma peisajul României, cum o fac deja, dar la scări din ce în ce mai ample, până când procentul de profit pur din real estate va coborî sub cota de interes speculativ, intrând în „normalitate”. Atunci, capitalurile de risc se vor muta şi mai la est şi noi vom rămâne cu produsele, în proporţie covârşitoare discutabile calitativ, ale actualului boom imobiliar..

Puteam să-i fi prevenit ravagiile dacă vreme de mai bine de un deceniu nu ne-am fi contemplat propriile burice şi am fi acţionat decisiv în favoarea unei legislaţii care nu trebuia să fie protecţionistă, ci de natură să pună pe poziţie de egalitate, măcar potenţială, de şanse, elefantul european cu puricele român.

Şi unde e, în acest peisaj, rolul – formalizat de lege - statului de promotor al arhitecturii de bună calitate, prin concursuri deschise, cu atribuire, măcar pe zona arhitecturii publice? Cine va avea grijă ca şi arhitecţii tineri (indiferent de cetăţenia intra-europeană) să aibă acces la comenzile publice şi private? Cum vom fi protejat spaţiul public urban, dacă nu ştim să concepem politici urbane dincolo de estetismele jumătate bozartiste, jumătate vulgar-funcţionaliste care era desuete deja dinainte de ultimul război mondial? Fireşte, nu o vom face; sau o vom face prost, ca acum, cu ieşiri palide şi manipulate în piaţă, după consumarea actelor chestionate.

Aşa cum ne-am pregătit, aşa vom lucra în UE. Foarte puţini se vor asocia cu parteneri occidentali şi vor ieşi, poate, la atac dincolo. Circulaţia va fi, la început, una colonizatoare însă. Ce oferă arhitectul român în faţa acestui tsunami? Mai nimic. O identitate profesională ambiguă, neadusă la zi: nici expert într-o echipă pluri-disciplinară de proiectare, nici artist experimentalist; nici conceptor, nici păstrător de tradiţie meşteşugărească regională/locală. Cei tineri ne vor reproşa pregătirea superficială şi vor pleca să studieze altundeva: pe bani (sau, mă rog, pe bani mai mulţi), dar barem cu folos angajator. Deceniile de diplome neacoperite şi de doctorate care nu valorează nici preţul hârtiei pe care au fost „eliberate” se vor răzbuna crunt, prin devalorizarea pe care o aduce orice tipărire inflaţionistă de bani falşi. Reconstrucţia şcolii trebuie începută cu reconstrucţia noastră înşine: exigenţă maximă pe care să ne-o cerem nouă, formatorilor, spre a o putea impune celorlalţi. Căutarea unei identităţi profesionale pentru „produsul” şcolii pe piaţa muncii va trebui să devină obsesivă. Efortul – de două ori mai încordat decât cel al viitorilor noştri euro-concetăţeni, pentru că pornim cu handicap sever – va trebui să fie de câteva generaţii pentru a ajunge „la zi”.

Nu e un proiect uşor. E posibil ca mulţi dintre noi să cădem pe parcurs şi e, de asemenea, posibil, ca mulţi dintre noi să fie plătiţi, într-o formă sau alta, spre a nu mai încurca locul (pensii, ajutoare de şomaj, mici job-uri marginale). E posibil, de asemenea, ca unii să reuşească şi să devină europeni fie pentru că vor fi plecat aiurea, fie pentru că, dimpotrivă, vor fi rămas. În definitiv, arhitectura organică ungurească a avut recunoaştere internaţională încă înainte de UE.

Cum vom fi între noi? Dar cine suntem „noi”? OAR va deveni o organizaţie cosmopolită. Vor fi probabil secţiuni extra-teritoriale: Parisul are mai mulţi arhitecţi români decât oricare altă filială extra-bucureşteană. Vor fi, cu siguranţă, mulţi arhitecţi neromâni membri, care vor căpăta voce şi reprezentare. OAR nu va deveni, sper, o formă de „rezistenţă în munţi”, arzând pădurile şi otrăvind fântânile în retragere. Cea mai mare eroare ar fi ca, ştiind lucrurile acestea toate pe care le-am spus, să credem că trebuie să ne „apărăm”. Nu. Trebuie să ieşim la bătaie. Trebuie să pornim de la datele realiste ale problemei: vom fi ocupaţi, în toate sensurile acestui termen. Vom fi traversaţi de striurile noii realităţi urbane, sociale, economice şi politice. Or, acestea toate fiind adevărate, va trebui să tragem de două ori mai tare decât vechii cetăţeni europeni spre a realiza o fracţie, probabil, din ce fac ei. Mai nimic nu ne va ajuta, la scara la care se petrec lucrurile: nici măruntele legături de putere locale, nici cluburile sau lojele, nici partidele. Trebuie să fim mai buni decât „ei”, mai agili, mai atenţi la realitatea de pe teren, ocupând pieţele de nişă, dar şi pliurile libere ale viitoarei societăţi europene. Nu ne mai putem ascunde.

Trebuie, în sfârşit, să facem ceea ce am amânat să facem vreme de jumătate de generaţie.Nu mai avem nici o scuză. Trebuie, în sfârşit, să fim buni. Dar nu buni oricum: mai buni decât media europeană.