Influenţe franceze în arhitectura Bucureştilor

Influenţa discursului arhitectural dominant al epocii – întâi neoclasicismul, apoi romantismul şi eclectismul de şcoală franceză, a ajuns şi în provinciile româneşti la finele secolului al XVIII-lea şi, masiv, după jumătatea secolului al XIX-lea. Mai întâi Regulamentele Organice, impuse la noi de învigătorul rus - deja „clasicizat” cu forţa de Petru cel Mare - sunt cele care, ca proiect modernizator, vor propune primele elemente de „urbanism” târgurilor din Moldova şi Valahia (alinieri de fronturi la stradă, rudimente de organizare a ţesutului construit, „îndreptări” de străzi).

Cu toate acestea, abia expunerea decisivă la influenţa franceză a aristocraţiei din ţările române, în secolul al XIX-lea, petrecută practic de pe o generaţie pe alta, va aduce arhitectura „la modă” şi la Bucureşti. Instituţiile şi edificiile Principatelor unite şi, apoi, ale regatului României vor fi noi şi croite aproape exclusiv după moda pariziană: neoclasicism, romantism şi, în fine, atot-cuprinzător, eclectism. Este grăitor, spre pildă, faptul că, deşi în materie de regalitate România a optat pentru un principe german din familia Hohenzollern, pentru împodobirea oraşelor sale s-a îndreptat decisiv către Paris. Acestea au fost deciziile statului celui nou, dar „franţuzirea” mediilor urbane din România a avut ca al doilea motor – la fel de eficient ca şi statul – în gustul familiilor aristocraţiei autohtone: deşi majoritatea lor erau greceşti, de extracţie fanariotă, acestea s-au decis să îşi construiască palatele şi persoana publică în aceeaşi manieră franceză.

Cum s-a procedat? Cea mai rapidă metodă a fost aceea a importului de arhitecţi. O listă rapidă de edificii şi arhitecţi francezi ar suna astfel: Palatul Băncii Naţionale (corpul vechi), 1883-85, arhitecţi Cassien Bernard şi Albert Galleron; acest al doilea arhitect a proiectat şi Ateneul Român (1886-88). A.Ballu a proiectat recent redeschisul după restaurare Palat al Justiţiei, la interioarele căruia a lucrat şi Ion Mincu. Paul Gottereau a proiectat Casa de Economii şi Consemnaţiuni de pe Calea Victoriei, cu o splendidă alură de catedrală eclectistă, subliniată şi de cupola centrală, transparentă. Acelaşi Gottereau a proiectat şi clădirea Fundaţiilor Regale, de peste drum de Palatul Regal, astăzi unul dintre corpurile Bibliotecii centrale Universitare. Nici un nume de prim rang nu a construit în România şi, prin urmare, nici un edificiu nu se constituie în capodopere comparabile cu exemplarele „originale”. Uneori epigoni sau excesivi, au aplicat canoanele stilului francez de restaurare sau construcţie cu orice preţ. Biserici şi mănăstiri au fost rase. Cele reconstruite, au fost „îndreptate”, spre a fi mai „corecte” decât originalele, conform perceptelor – greşit înţelese de urmaşii săi practicanţi în Valahia – lui Viollet Le Duc. Cele neconstruite au fost surmontate, precum Sărindar, de edificii eclectice nu neapărat superioare celor dinainte. Lecţia demolărilor din epoca terminală a regimului comunist aici, în franţuzirea Bucureştilor cu exact un secol mai înainte, îşi are originile, resursele şi justificarile ulterioare.

Anii acestor lucrări sunt grupaţi către finele secolului al XIX-lea, ceea ce ne sugerează o frenezie a schimbării la faţă a capitalei României. Această schimbare la faţă, la capătul căreia îl aştepta o mai degrabă nemeritată – şi ambiguă axiologic – poreclă de „Micul Paris”, Bucureştii au asimilat-o lepădându-se prin demolare de chipul său anterior, medieval. Hanurile sale cu curţi interioare (din care Hanul lui Manuc se păstrează şi astăzi) şi mănăstirile construite după acelaşi principiu introvertit au trebuit să lase loc acestor noi edificii franceze. Cu alte cuvinte, Micul Paris a înlocuit Bucureştii. Unul dintre motivele pentru care sunt atât de greu de recuperat spaţiile subterane, bolţile pivniţelor acestui Bucureşti dispărut, este şi acela că, nemilos, Bucureştiul franţuzit stă peste ele, aşezat după o altă tramă stradală, după o altă gândire urbană şi arhitecturală.

Palatele eclectice au suprimat caravan-seraiurile. Străzile hausmanniene au şters trama stradală dezordonată, dar pitorească. Şi au făcut-o până în 1989, pentru că de sorginte franceză, a marilor axe şi Grands Projects sunt atât bulevardul Victoria Socialismului, cât şi Casa Republicii, acest „Versailles al nostru”, cum era dezmierdat actualul Palat al Parlamentului de către conceptorii săi.

“Micul Paris”?

Pentru că istoria chipurilor felurite sub care a continuat dominaţia – sau obsesia – modelului francez este mai lungă. Dorul excesiv de arhitectura franceză are motivele plasate în aerul tare al aristocraţiei autohtone şi în cel al culturii înalte. Arhitecţii francezi care au lucrat aici sunt doar una dintre feţele monezii. Adevărul este că şcoala beaux-arts- istă şi-a avut proprii studenţi români, care, întorşi acasă, au vrut să fie mai eclectişti decât profesorii lor. Ion Mincu – patriarhul stilului naţional după 1884 – a fost, după întoarcerea de la studii de la Paris, un astfel de „agent de influenţă” franceză. I.D.Berindei, cu al său Palat Cantacuzino, Alexandru Săvulescu şi al său Palat al Poştelor – ambele situate pe Calea Victoriei – sunt încă două exemple, cărora, poate, ar trebui să le adăugăm Casa Armatei şi vechiul Palat al Parlamentului (Dimitrie Maimarolu, sfărşitul secolului al XIX-lea), sau fostul sediu al Bursei (Ştefan Burcuş, 1910). În afară de acţiunea directă şi prin intermediari a modelului arhitectural beaux-arts-ist, este de menţionat şi prezenţa sa curiculară în şcoala de arhitectură locală. Abia tîrziu, în debutul secolului XX, aşadar mult timp după ce piaţa însăşi o scosese din spaţiul public (primele lucrări neoromâneşti sunt din anii 1880) şi după impunerea din motive ideologice a Şcolii Naţionale, curricula franţuzită s-a dizolvat. Dar emoţia franceză a rămas: Palatul Regal din anii treizeci ai secolului trecut (arh.N.Nenciulescu) expunea un nu tocmai riguros neoclasicism, în vreme ce Opera Română, în 1953, deşi după un proiect stalinist, expune aceleaşi elemente de eclectism care i-ar fi permis să fie edificată şi optzeci de ani mai devreme.

Pe scurt, Bucureştii sunt francezi în edificiile şi palatele lor de secol XIX şi, sporadic, de secol XX. În schimb, Perioada interbelică, modernizatoare, a venit cu block-haus-uri şi uzine Ford, cu arhitectură “mauro-florentină” (“arhitectură românească de rit spaniol”, cum o numea subţire, în deriziune anti-semită, epoca). Poate doar scurtul episod târziu-corbusierian al anilor şaptezeci, aşa numit al „funcţionalismului liric”, de pe urma căruia am rămas cu hotelul Intercontinental şi cu Teatrul Naţional, să mai aibă parfum francez. I-a urmat însă epoca demolărilor şi a edificiilor acelui “Versailles al nostru” (Casa Poporului), unde asemănarea cu intervenţiile hausmanniene este de evitat, fie şi doar de teama ridicolului comparaţiei. Deja acel proiect participant la concursul de idei al UAR (1991), ce propunea o “mare piramidă din micul Paris” care să acopere cu/ să îngroape în sticlă Casa Republicii reprezintă prohodul modelului parizian în ce priveşte Bucureştii.

Cu siguranţă însă datorăm modelului socializant francez cartierele dormitor de blocuri care au sugrumat oraşele României. Urbanismul şi arhitectura funcţionaliste încă îşi mai iţesc fantomele din modul în care profesorii noştri predau studenţilor astăzi! Mai mult, după ce am inventat problema locuirii colective comuniste după model francez, căutăm acum să ne inspirăm tot din modelele franceze de dialog cu HLM-urile, deşi, poate, problemele socio-rasiale din banlieu-rile pariziene ar trebui să ne trezească la realitate şi să ne scoată, fie şi în ceasul al doisprezecelea, de sub vraja necritică a influenţei franceze.

Prin urmare, nu (mai) există nici un “mic Paris” despre care să vorbim cu seriozitate şi nici nu se străvede vreun viitor pentru acest concept. Modelul parizian şi-a epuizat atât resursele inspiratoare, cât şi resursele de umor involuntar pe care comparaţia sa cu realitatea dâmboviţeană ni le-a furnizat prea uşor atâtea decenii. Opresiv şi omniprezent, el se stinge odată cu pretenţiile - nejustificate social astăzi - ale „culturii înalte”. Câţiva dintre arhitecţii descendenţi din aristocraţiei au rămas până astăzi fideli nostalgiei franceze. Spre pildă, unii s-au declarat deschis în favoarea continuării Bulevardului Victoria Socialismului, pentru a continua analogia cu Champs Elisee: o axă majoră, structurantă, bordată de edificii ample. Alţii văd în secolul XIX un model de dezvoltare urbană pentru Bucureşti. Dar astăzi, când ne publică, adică rar, Architecture dAujourd!hui o face sub specia „originalităţii” şi „vitalităţii” aşa-zisei „arhitecturii ţigăneşti”, adică a aceloraşi „palate” ridicate cu bani negri pe terenurile altora.

Trebuie, poate, să găsim în sfârşit (şi) un model alternativ în afara celui francez, a cărui agendă şi moştenire în Bucureşti sunt chestionabile sever, dacă tot nu suntem în stare decât să proiectăm sub dictare, fără precuparea propriei tradiţii sau a inovaţiei în orizontul specificităţii culturii locale. Dar care să fie acesta? Pare că, între timp, Defense îşi revarsă deja rateurile asupra Bucureştilor, sub concepţia, vai, a aceloraşi arhitecţi francezi de mâna a doua (vezi sediul BRD din Piaţa Victoriei) sau a celor români care sunt decişi să recicleze deşeurile altora...