Loos(er)

"Ornamentul este forţă de muncă irosită şi astfel sănătate irosită". Adolf Loos făcea, în primul deceniu al secolului trecut, o "critică" foarte realistă şi "justificată" a ornamentului, dovedind – şi uneori chiar spunând cu propriile-i cuvinte că nu înţelege rostul ornamentului şi al ornamentării. Legătura dintre omul modern şi ornament este trimisă de arhitectul austriac în domeniul patologicului. Omul modern "urăşte ceea ce vrea să-l smulgă din condiţia sa obişnuită şi sigură şi asta îl enervează" spunea tot Loos.

Ceea ce este bun în manifestul lui este cum exprimă poziţia omului modern faţă de ornament, faptul că priveşte în mod direct şi delimitat această relaţie. Ceea ce este rău în schimb este ceea ce înfăţişează – modelul omului modern, al omului care nu îşi caută identitatea, ci chiar o neagă şi o distruge pe cea pe care a primit-o de la generaţiile ce l-au precedat. Într-adevăr, Loos a fost deschizător de drumuri. După o sută de ani de la "Ornament und Verbrechen" ne punem în continuare întrebarea: unde oare duc aceste drumuri?

Pentru că spre împlinirea omului (mi-e greu să pomenesc de mântuire în acest context) cu certitudine nu duc. Ornamentul manifestului lui Loos nu este ceea ce încarcă în chip inestetic clădirile, sau poate doar aparent este aceasta. Ornamentul lui Loos este o reprezentare a legăturii dintre om şi lumea în care trăieşte. Iar eliminarea ornamentului prin biruinţa modernismului nu înseamnă altceva decât o decădere generală – şi ireversibilă a condiţiei omului, prin ruperea programatică a acestei legături. Nu pot spune aici că ornamentul asigura concordanţa între om şi prototipul său, dar cu certitudine contribuia chiar definitoriu la aceasta. Ornamentul în schimb – cel puţin la acele culturi involuate pe care le ia în râs corifeul modernismului – este o aducere în aproape a vieţii întregii lumi în spaţiul proxim omului – urbe, casă, chiar vestimentaţie. Mă gândesc la ornamentele de pe prispa casei, la cele de pe cămaşa miresei. Valoarea lor a fost dată de traiul omului ca microcosmos, parte vitală şi copie "după chip şi asemănare" a macrocosmosului. Cerul cu stelele, Câmpul cu florile. Imagine a principiului dublei conformităţi - "precum în cer, aşa şi pe pământ". Clarificarea succesivă a acestei incluziuni a microcosmosului în macrocosmos a dus practic, prin "supraclarificare", la ruperea legăturii dintre expresie şi conţinut. Aici apare decisiv problema ornamentului.

Crima care se face prin ornament este de fapt împiedicarea omului de a deveni "liber", înseamnă scăparea lui de prinderea laocoonică în legăturile acestei lumi. Aici este contradicţia dintre ornament şi modernism. Omul modern nu mai este microcosmos ca imagine a macrocosmosului. Nu mai este asemănare. El a devenit fiinţă de sine stătătoare, a reuşit să se impună ca măsură a tuturor lucrurilor, desprins de integritatea Creaţiei. Nu mai are nevoie de ornament, pentru că prin "clarificări succesive", prin interpretantul ornamentului, a rupt relaţia cu adevăratul referent al acestuia, care este partea de macrocosmos pe care ornamentul o aduce în microcosmos. Drumul parcurs prin succesiunea de interpretanţi pe care unitatea culturală 'ornament' l-a parcurs până la noi nu a prea fost rectiliniu (poate nici continuu). Iar cînd dispare ideea pe care ornamentul o generează – aceea de participare deplină la Creaţie, este necesar ca şi ornamentul să dispară. Dar în acest caz, crima nu este făcută prin ornament la adresa gândirii modernilor, ci de către moderni la adresa ornamentului. Şi ceea ce este mai trist – datorita germenului negaţiei (care duce la crimă) – ignoranţa.

Crima despre care vorbeşte Loos nu este facută de întunericul trecutului asupra proletarului însetat de libertate, cum insinuează el, ci este pornită de omul modern asupra vieţii într-o lume în care trebuie să fie, nu să impună chip şi asemănare. Omul modern nu este victimă, ci agresor – lucru pe care Loos îl spune, chiar daca vrea să afirme contrariul. Este crima împotriva vieţii omului, pentru a ridica în plină slavă "animalul social". Justificat, pentru o perioadă în care prin "gândirea" lui Freud raţiunea omului cobora sub pântece... Pentru Loos timpul în care tâmplarul decorează stâlpul casei de pe malul lacului de munte este timp irosit. Pentru tâmplar însă acest timp este cel în care se află în legătură directă cu stihiile acestei lumi (dar care pentru omul modern, pentru locatarul vilei, nu sunt perceptibile) şi care pregăteşte începerea unei vieţi în mijlocul acestora. Dulgherul nu decorează stâlpii grajdului pentru că nu are ceva mai bun de făcut, şi nici pentru a oferi desfătări estetice vacilor, porcilor sau oilor care îl vor locui. El aşterne ornamentele pentru ca – de exemplu – duhurile rele să nu se apropie de acel loc. Face aceasta pentru a-şi rândui (einrichten) locul în care îşi va duce viaţa până la plecarea din astă lume.

Ornamentul obiectului de arhitectură nu este nici accesoriu şi nici detaliu. Ornamentul este un element pur structural al clădirii, atâta timp cât considerăm clădirea ca facând parte dintr-un spaţiu cu mult mai multe dimensiuni decât cele trei carteziene. Ansamblul de ornamente care se găsesc pe o casă ţărănească susţin casa pe axis mundi, aşa cum stâlpii o susţin pe axa Oz.