Spre adevăr prin minciună?

"Localizarea auditivă este făcută posibilă, în cazul sunetelor grave menţinute, prin diferenţa de fază a undelor sonore care ajung la fiecare ureche în parte; pentru sunetele acute, lungimea de undă, prea scurtă, nu mai permite acest mod de colectare a informaţiilor; capul însă devine, într-un astfel de caz, un obstacol notabil, şi tocmai diferenţa de intensitate a stimulărilor celor două urechi este cea care permite localizarea. Făcând să varieze în mod artificial fie raportul de fază, fie raportul de intensitate al stimulilor sonori care ajung la urechi, putem crea impresia unei mişcări aparente. Când diferenţa de fază, după ce a atins 180o, depăşeşte această măsură, sursa pare că sare de cealaltă parte şi că-şi reîncepe mişcarea. (...) când o persoană care vorbeşte se apropie, consoanele se aud mai bine, la fel ca şi diferitele zgomote care acompaniază fonaţia, şi care permit recunoaşterea persoanei care vorbeşte; este ceea ce face ca o transmitere a tuturor benzilor de frecvenţă acustică, inclusiv a sunetelor foarte acute, să dea «impresia de prezenţă» (...) este vorba aproape de nişte fantome auditive" (G. Simondon, Cours sur la Perception, Les Éditions de la Transparence, 2006, pp. 196-198; s.m.).

În mod natural (fizic, chimic, electric, fiziologic, psihologic, nervos), organismul nostru, fiinţa noastră, în interacţiunea sa cu mediul înconjurător, produce iluzii, adică posibilităţi de eroare, cu care trebuie să se lupte în permanenţă pentru a le elimina.

Evoluţia convergentă a mediilor contemporane (cinema, TV etc.) spre spectacol profită tocmai de acest dat natural care ne înclină în mod spontan spre iluzie.

Trăim în iluzie, în şi sub imperiul iluziei prelungite, "stabilizate" artificial, tehnologic (hipertehnologic): câmp natural exploatat.

Prin media omniprezente, suntem ţinuţi la jumătatea drumului informaţional spre cunoaştere: în senzaţie, înainte de percepţie. Proces incomplet. Se poate vorbi de o adevărată privare de percepţie.

"Datului" natural i se adaugă instrumentalizarea artificial-tehnologică. Balanţa vie dintre iluzie şi adevăr este înclinată forţat în prima direcţie.

Televiziunea, de pildă, profită, exploatează, instrumentalizează şi chiar instituţionalizează câmpul natural de eroare.

Ce este (sunt) media? "Tehnici" şi "procedee" care profită de "efecte", de producţia spontană de "iluzii" şi "impresii" după care noi, în cele mai simple acte ale noastre (de orientare în spaţiu, de pildă), ne ghidăm eliminând, "redundând", selectând, inhibând. Tocmai inhibarea selectivă e posibilităţilor naturale de eroare este, prin tehnicile şi tehnologiile media, inhibată: trăim sub un clopot, într-un câmp continuu de "efecte" naturale re-produse, intensificate, amplificate convergent în mod artificial, tehnologic.

Jurnaliştii nici nu ştiu la ce minciună de fond, imperceptibilă, pun de fapt osul (şi uneori chiar îşi rup oasele). Activează în acelaşi câmp natural-artificial de manipulare ca şi noi.

Corpul viu - care este un sistem informaţional-comunicaţional - se luptă permanent pentru adevăr. Trăim, la niveluri imperceptibile, într-un neîncetat conflict de reglare a aparatului comunicaţional, a sistemului mediatic care suntem.

Asta ar trebui, prin urmare, să facă şi media: să lupte cu propriul echipament, cu propria tehnică, cu propria dotare, cu propriile condiţii, tot mai perfecţionate (în sensul producerii de iluzii însă), nu să profite de ele.

Nu se poate căuta adevărul cu mijloacele iluzioniste minciunii, fie ea şi natural-insesizabilă (cu atât mai puţin atunci). Or, nu asta fac media, tehnic, tot timpul?