Media şi masa critică a imaginilor indirecte (Răspunsuri la două anchete)

Profesionalizarea presei, garanţie a unei manipulări eficiente

În brutalitatea şi cupiditatea lor, magnaţii care decid să-şi facă (achiziţioneze) trusturi de presă vor, ca intenţie primă, brută, să-şi asigure o capacitate crescută de influenţare a opiniei publice şi a jocurilor politico-economice (în România, afacerile depind de politică: nu se pot face afaceri mari fără "levierul" politicii).

Deşi poate părea paradoxal (dar, aici, voi mai avansa alte cîteva paradoxuri, cel puţin aparente), intenţia de a-şi promova propria imagine este secundă. Repet: ei văd media în primul rînd ca posibilitate de intervenţie, de presiune asupra opiniei publice şi asupra cîmpului politico-economic, şi abia în al doilea rînd ca o "gazetă de perete" a propriei imagini.

Nu sînt atît de proşti, ceea ce nu înseamnă că sînt mai puţin periculoşi. Dimpotrivă! Se cred, chiar, foarte "hoţi" (şi chiar sînt). Au învăţat că manipularea nu se face brutal, direct, cu picioarele, ci discret, cu "artă" şi profesionalism, că jurnalismul nu este propagandă, şi că manipularea adevărată şi eficientă, pe termen mediu, presupune pricepere şi operare discretă. Dar tocmai asta îi face mai periculoşi, cu atît mai periculoşi. Exemplul lui Gigi Becali, care intenţiona (nu ştiu dacă mai intenţionează şi azi) să-şi facă o televiziune care să se cheme "Becali TV" constituie un exemplu ridicol minoritar.

Magnaţii români apelează tocmai la profesionalismul acumulat al jurnaliştilor. Şi tocmai asta, abia asta îi face, cum spuneam, mai periculoşi. Ei creează, cel mai adesea, media şi trusturi media serioase, credibile, profesionale. Prin ele, manipularea nu se creează în stilul TVR de la începutul anilor '90, pe faţă, vizibil, grotesc, deci atacabil, contestabil, criticabil. Sînt trusturi de presă care inspiră şi dobîndesc încredere. Care, altfel spus, manipulează fără să se vadă, cu "artă", discret, fără grabă, în timp, prin crearea (inducerea) de "mase critice". Au învăţat să aibă răbdare şi să opereze cu picătura, prin repetiţie şi acumulare, "indirect", utilizînd cinic efectul de credibilitate. Deci cu atît mai greu decelabil pentru o opinie publică adormită de aparenţa reală de veridicitate. Cu cît mai insensibil, cu atît mai pervers, mai periculos. Aceasta este opinia mea analitică. Magnaţii se folosesc tocmai de seriozitatea şi de profesionalismul presei, iar manipularea discretă, difuză, prin creare în timp de imagini şi de percepţii, reprezintă, culmea paradoxului, un efect pervers al profesionalizării jurnalistice.

În ceea ce priveşte patronatul străin de presă, acesta face comerţ şi atît, dominînd piaţa cu tabloide şi exercitînd o presiune crescîndă în direcţia tabloidizării presei. Căci tocmai media serioase sînt media manipulate şi manipulatorii!

Jurnalistului român nu-i rămîne, prin urmare, de ales decît între a evada şi a se deprofesionaliza scăpînd de presiunea manipulării "profesionale" prin tabloidizare, sau a rămîne jurnalist serios, operînd însă ca "agent de influenţare" insesizabil, "sub acoperirea" credibilităţii asigurate tocmai de propriul profesionalism.

Aceasta mi se pare starea presei în momentul de faţă, pe scurt.


"Noi" şi "ei"

Cînd un jurnalist reprezentativ, "moderator" al presei româneşti, precum Cristian Tudor Popescu lasă să-i scape, într-un editorial avînd cu totul altă ţintă şi alt subiect decît minorităţile (în speţă, cea romă), cuprins de un devastator avînt polemic, un epitet puternic conotat precum cel de "borît", referinţa implicită strict funcţională, chiar dacă foarte îndepărtată şi rămasă să plutească, fără centru de gravitaţie, în aer, asemenea unei reminiscenţe orfane, referinţa pur lingvistică aşadar, de clişeu idiomatic adînc înrădăcinat, la ţigani este clară.

Graniţa dintre imaginea negativă şi "neutralitate" în condiţiile "discriminării pozitive", care, ca mecanism, reprezintă o contradicţie în termeni, este foarte labilă şi insesizabilă, uşor de încălcat. Presa românească face eforturi notabile, mai bine zis se sforţează să se comporte la nivel pur lingvistic, stilistic, în mod neutru faţă de minorităţi. Sub aceasta corectitudine formală, în materie de conţinut, se produc însă acumulări "critice" indirecte, dar care se sedimentează şi produc imagine şi percepţie socială, formînd opinia publică: în grade diferite, dincolo de exprimarea oficială, minorităţile apar mai ales la capitole negative. Se produce, prin urmare, un efect de dublu limbaj: sub şi în paralel cu suprafaţa articolelor şi a referirilor, minorităţile sînt "vorbite de rău" în mod natural, automat, iar aici lucrurile sînt mai greu de (auto)controlat, aparenţa de obiectivitate fiind întrunită: este vorba de "fapte", nu-i aşa?

Aşa încît nici nu ştii cum este mai bine, şi tocmai de aceea este preferabil să existe decizii explicite şi asumate, nu implicite şi lăsate să se manifeste nestingherit, inerţial, la voia întîmplării, de politică editorială. Imaginea negativă este indirectă şi acţionează "subteran", deci cu atît mai virulent, sub limbajul de cele mai multe ori "corect", corectat.

Cînd nu sînt denotate explicit, formal negativ, minorităţile sînt conotate negativ, inerţial. În cel mai bun caz, minorităţile sînt, din punct de vedere social, nişte "morţi", iar "despre morţi, numai de bine"! Ele nu există, nu sînt vizibile decît ca dăunătoare sau, prin imagini neutre, ca inutile: o povară socială. Alegerea practică oscilează, deci, între nociv şi inexistent. Niciodată nu se "accesează" punctul lor de vedere, presa nu-şi depăşeşte narcisismul şi autocentrarea majoritar-populistă, nu dispunem niciodată de perspective asupra noastră, "majoritarii", din punctul de vedere al vreunei majorităţi. Implicit deci, dar fundamental, minorităţile sînt doar obiect social, al percepţiei sociale, dar nu li se permite, discret, accesul la postura de subiecţi cu adevărat egali. Imaginea, percepţia lor despre noi nu apare niciodată în media, sau cel mult cu titlu "folcloric", ca aură "pitorească".

Pentru a conchide, la nivelul de suprafaţă, al exprimării explicite, sîntem toleranţi, democraţi, corecţi, neutri. Sub acest limbaj însă, imaginea indirectă, dar cu atît mai eficientă, despre minorităţi este întotdeauna aceea, distantă, a unor "Ei" străini de corpul societăţii, toleraţi, tocmai, prin efortul nostru "luminat" de bunăvoinţă: scriind întotdeauna numai noi despre ei, ne glorificăm neîncetat pe noi înşine, indirect, cît de democraţi, iată, putem fi. În discursul public românesc, nu există minoritar care să spună "Eu" şi care să fie tratat ca un "Tu".