Ecranul vopsit al conştiinţei: Mona Minciună Muscă

Avîntul delirant şi anihilant, negativ stimulant al televiziunii şi al hipertehnologiilor "comunicării" (în curs accelerat de "biologizare", de "somatizare") n-ar fi fost posibil şi n-ar fi devenit epatant fără minciuna interioară, de sine, a individului. Nu între, ci in şi intra, infra funcţionează, normal, natural, minciuna. Cercetările neurobiologice "de pointe" nu încetează să demonstreze, de cîteva decenii încoace, că în om, fiziologic, celular, molecular (chimic, electric etc.) se duce o luptă comunicaţională teribilă pentru adevăr şi, mai ales - enormă descoperire -, că există activitate spontană şi redundantă a viului, care emite singur, primul, "în întîmpinarea" mediului, şi că de cele mai multe ori această emisie spontană "tatonantă", "exploratorie" trebuie "domolită", înfrînată, inhibată pentru "stabilirea adevărului".

Simţurile, apoi, produc în permanenţă, ca primum movens, iluzii, erori şi chiar halucinaţii, percepţiile propriu-zise (cu alte cuvinte, cunoaşterea) fiind rare şi anevoios de obţinut. Peştera platonică este ochiul însuşi, simţul gnoseologic, nu-i aşa, cel mai sigur, cel mai acreditat.

În aceste condiţii, ceea ce numim media nu face decît să instrumentalizeze artificial-tehnologic - obiectivînd şi obiectualizînd exoneratoriu, covîrşindu-ne, inclinînd decisiv balanţa în favoarea erorii - nişte efecte naturale, reproducîndu-le şi amplificîndu-le fatal. Univers al iluziei şi al spectacolului (recitiţi-l aici, pînă la Debord, pe Rousseau), al incitării la senzaţii dar şi al privării concomitente, prin blocaj de proces, de percepţii, lumea contemporană funcţionează nestînjenit, maşinal, automat, simulat-spontan ca un cîmp al erorii "ranforsate", în care, asediaţi cum sîntem şi "dinăuntru", şi "dinafară", de incitarea la eroare, simplă membrană vibratorie asigurînd toate "metabolismele" sociale - de fapt, cel mai adesea, simplu praf de pe toba care ne dictează ritmurile de evoluţie, de "marş" -, şansele de adevăr au fost drastic reduse, tinzînd spre zero.

În săptămînile din urmă, cel mai des cuvînt rostit în mica, înghesuita, înfiebîntata lume românească a fost minciună: cineva minte, toţi mint, minciună contra minciună, pod de minciuni, comunicare prin minciună peste prăpastia lăsată de uciderea "performativă" a adevărului. Ai putea crede că, în sfîrşit, momentul adevărului a venit, că minciuna iese, măcar ca simplă vorbă, la iveală, la suprafaţa conştiinţelor. Nici pomeneală însă: minciună despre minciună, întotdeauna tu minţi, el, ei, ele mint, eu niciodată. O carte precum Despre minciună, a lui Gabriel Liiceanu, cu toate hibele, incompletitudinea şi "uitările" ei (măcar două, fundamentale: De Mendacio, a Sfîntului Augustin, şi mult mai riguroasa, mai filosofica Réflexions sur le mensonge, de Alexandre Koyré, din care "împrumuturile" sînt mai mult decît implicite; cartea autorului român este mult prea afectat "narativă": am spus-o şi o repet, cu vocea lui profundă, G. Liiceanu ar face o extraordinară carieră la "Noapte bună, copii!", demn urmaş al regretatului Octavian Cotescu), ar trebui să fie un bestseller absolut.

Lăsîndu-l deoparte pe penibilul, plictisitorul, neinteresantul, fals academicul domn "Liviu Turcu" (simplu nume de cod: "morţi" ca el nu au nume, şi-au cedat de mult identitatea), momentul de vîrf al incredibilului spectacol naţional (senzaţie fără percepţie!) al minciunii interioare, "naturale", de sine ("tehnici" lăuntrice de evitare a adevărului şi a comunicării, a transparenţei la sine, opoziţie înverşunată la mesajul natural al conştiinţei, faţă de "glasul naturii", cum îi spunea mai-sus-amintitul Rousseau, gînditorul - şi chiar ideologul - spontaneităţii "mediatizării" interne) este cel oferit, cu brio (între altele la Antena 3, în emisiunea "Sinteza zilei"), dovadă a vocaţiei şi a talentului împlinit, marea doamnă a micului ecran Mona "Minciună" Muscă.

Această doamnă a pătruns, trebuie să recunoaştem, ca nimeni altcineva esenţa politicii şi, în plus, pe aceea a traiului intim şi public românesc, a convieţuirii cu ceilalţi şi cu noi înşine, a capacităţii de "anduranţă" la disoluţia morală transformată în capacitate producătoare de istorie: minciuna, iluzia, falsul agresiv, "afirmativ".

Ea vrea să cîştige cu legea în mînă în faţa CNSAS-ului, şi are, pe acest plan, dreptate. Dar nu pentru a trece din planul legii juridice, în sfîrşit, în acela, fundamental diferit, şi singurul imuabil, al legii morale, evoluînd astfel, uman, hominizant, de la drept (simplă convenţie oricînd modificabilă, revizuibilă) la dreptate. Nu! Nici pomeneală! Ce, e fraieră? Mona "Minciună" Muscă ştie prea bine, din proprie experienţă şi din instinct bine cultivat, cum merg lucrurile în România, şi nu vrea să-şi salveze (decît de formă) onoarea, ci cariera publică, pe care, în condiţiile politicii româneşti şi a vieţii intime şi publice din România, o simte, pe bună dreptate, irezistibilă, motivată fiind de audienţa profundă (mai presus de televiziune) de care se bucură, "informal", în rîndurile populaţiei autohtone indiferente, pentru care minciuna şi corupţia reprezintă modul tradiţional de a fi, de a gîndi, de a simţi: de a "lega" societate, cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Sîntem atît de obişnuiţi, pînă la resort, pînă la reflex, pînă la mecanism, cu minciuna interioară, cu non-medierea şi compartimentarea, "apartamentizarea" lăuntrică, cu consumul pur exterior de transparenţă şi de comunicare prin televiziune, "bielă-manivelă" cu vopsirea şi cu obturarea ecranelor interioare, cu "externalizarea" non-comunicării cu sine sub formă de hipercomunicare-bavardaj "socializant", încît nimic, nicio alarmă, niciun semnal, niciun stimul interior spontan nu ne mai trezeşte să ne atragă atenţia: da, cineva atît de intim reprezentativ, din punctul de vedere al clivării şi al "uitării" propriilor minciuni, al ecranării fondatoare de sine precum Mona "Minciună" Muscă poate şi chiar trebuie să cîştige, cu legea formală în mînă, împotriva legii "informale", supranumite "morale", de coeziune, de aderenţă umană - dar, după aceea, acesta şi trebuind să fie, de fapt, scopul, să se retragă. Să recurgă la legea dreptului pentru a întări şi a asigura domnia legii dreptăţii. Nu pentru a persista, ca model şi îndemn, în viaţa publică, incarnînd simbolic minciuna constitutivă a "audienţei', ci, dimpotrivă, tocmai pentru a putea să se retragă demn, în asceză, încercînd să-şi recucerească, să-şi reconstruiască ("tricotînd", la nevoie) transparenţa la sine, comunicarea interioară. De-asta se simte atît de bine şi are atîta succes doamna "Minciună" Muscă în media: pentru că pentru ea comunicarea a devenit exclusiv una exterioară.

Omul, iată, se poate modifica singur genetic, inhibînd nu cine ştie ce temeiuri şi porunci transcendente adînc sădite, ci biete sinapse, simpli "neurotransmiţători", şi nu pentru a se adapta pasiv la un mediu ostil - aceasta este marea minciună, ştiinţific-filosofică, care le face posibile pe toate celelalte -, ci, parodic, stîrpit nietzscheean, pentru a-i obliga pe ceilalţi să se adapteze la el.

Spectacolul "Mona Muscă", care ni se arată dar pe care preferăm să nu îl vedem, este acela al unui experiment ştiinţific neuronal. Nu de psihologie e vorba, psihologia este o capcană, un alibi ideologic inventat, o "tehnică" de autoîntreţinere prin autominţire la fel ca şi media, ci de fiziologie, aşa cum bine gîndeau moraliştii clasici: tárele sufleteşti modifică soma.

Infinită este, iată, şi din proprie iniţiativă, activ, plasticitatea umană. Iar asupritorii, invadatorii, împilatorii, torţionarii sînt de ajuns doar ca stimul şi ca "acoperire" pentru ceea ce, sub povara staţiunii verticale, ardem de nerăbdare să facem noi înşine cu (din) noi înşine.

E mai plăcut să te bălăceşti, să stai întins ("A nu face nimic este prima şi cea mai puternică pasiune a omului după aceea de a se conserva": Rousseau) şi să te uiţi la televizorul exterior (creier extras).

Nu ne rămîne decît să ne recunoaştem în "Mona Muscă" şi să ne identificăm cu ea. Este singurul nostru model viabil, de "mari români" la televizor.

"Mona Muscă" este un rol. Cu toţii jinduim să-l interpretăm public, îl repetăm în baie, dar nu toţi, fireşte, vom fi la fel de talentaţi. Ne străduim însă!

Închideţi ochii! Deschideţi televizorul! Începe serialul preferat al românilor: "Mona Muscă". Poate ne vine şi nouă rîndul la rol! Poate ne vedem pe noi înşine!