San Pedro de Atacama atârnă la 2.500 de metri deasupra mării, o așezare în afara timpului, scăldată în lumina cristalină și uscată a deșertului, coborâtă dintr-un cer înalt de un albastru magic. De un pitoresc irezistibil, cel mai vechi orășel din Chile, înființat la 1450 de o comunitate Inca (Yupanqui), cu o populație și o cultură proprie ce a început în jur de 500 î.e.n, se vrea nealterat în tiparele sale originare.
Un drum impecabil de asfalt, tatuat pe trupul roșiatic și arid al deșertului, unește San Pedro de Atacama cu Calama, la aproximativ 100 km distanță, unde se află cel mai apropiat aeroport ce aduce zilnic sute de turiști în unul dintre cele mai spectaculoase deșerturi ale lumii. Drumul către San Pedro de Atacama merge în paralel cu Cordillera de la Sal. La origini, un fund de lac, Munții de Sare - în fapt, culoarea albicioasă e dată de roca de calcar - îmbracă peisajul în straturi pastelate, provenind din multiple minerale.
Asfaltul se topește sub ochii tăi ca Fata Morgana îndată ce pătrunzi în vechea așezare cu aspect rustic. Înaintezi confuz pe cărările desfundate de lavă, sperând că e vorba de un drum în reparație. O benzinărie și un teren denivelat și prăfos de parcare te întâmpină la intrarea triumfală în arhaicul oraș. Dacă te nimerești în perioada de alimentare cu combustibil a stației, va trebui să-ți schimbi planurile de excursie. Cea mai apropiată benzinărie te așteaptă înapoi în Calama. Centrul este pur pietonal, așa că vrei, nu vrei, trebuie să lași mașina în primitiva parcare, pe partea stângă a unui drum lat - cu marginile neclare - ce te conduce către cărările periferice ale așezării. Curând te lămurești că toate străzile sunt drumuri așa zise de țară, presărate cu un colb de culoare ocru-roșiatic. Cele mai înguste sunt prin definiție - chiar dacă nemarcate - cu un singur sens. Realizezi că mergi pe contrasens, doar dacă vezi o mașină venind din față, de preferință una de poliție ce ți-a sosit în întâmpinare, să te aducă amiabil pe calea cea bună. Semnele de circulație nu se poartă, la viteze mici de deplasare.
Plaza de Armas - piațeta principală, tipică orașelor hispanice din lumea Americii Latine, cunoscută și ca El Zócalo, în Mexic - e modestă, cu câteva clădiri oficiale și o biserică. Casa Incaica, de la 1540, singurul edificiu vizibil cocoțat pe mai multe etaje, a fost transformată în oficiu turistic. Biserica catolică cu ziduri albe, în stil colonial, sub patronajul Sfântului Pedro, a fost construită în timpul cuceririi spaniole în secolul al XVII-lea. Piațeta are în centru un părculeț cu un plafon de arbuști înalți cu părul bogat și mătăsos într-o sinestezie de culori. Algarrobo te întâmpină la sfârșitul verii cu eflorescența lui mirositoare în forme conice, de un roșu violaceu cu tente verzui. Din familia mesquitelor (a arborilor leguminoși), algarrobo nu este un arbore hermafrodit, el conține fie numai flori-femeie, fie flori-bărbat. Din lemnul lui, în straturi suprapuse cu trunchiuri de cactus, sunt construite acoperișul, gardul și zidurile bisericii San Pedro, toate vopsite într-un alb strălucitor. În interior, tavanul bisericii sculptat în lemn natur arată ca un șopron. O poartă foarte simplă de nuiele deschide curtea bisericii înconjurată de un gard alb cu creneluri în forme geometrice.
O singură stradă principală, Caracoles, și încă vreo două scurte și perpendiculare formează tot centrul orașului plin de hoteluri, restaurante, agenții de turism, buticuri și magazine artizanale. Orice funcție ar îndeplini, toate clădirile arată pe exterior la fel, niște cutii rectangulare, pe un singur nivel, fără acoperișuri înălțate, cu zidurile în nuanțele deșertului. Un gen de barăci sau hangare decorate artistic cu ceva graffiti, aparent lipsite de uși sau de porți, par deschise străzii, vesele și primitoare, animate mai cu seamă după ce se lasă întunericul.
În interior, așa zisele hoteluri sunt curate, au băi private cu apă caldă și tot ce le trebuie. Surprinzător, cum acele locuri din fundul lumii, unde resursele economice și naturale sunt limitate, par să dețină o tehnologie ce o egalează pe cea a țărilor avansate. Pesemne, ăsta ar fi singurul mod de a ține pas cu turismul - sursa lor principală de venit. Peste tot poți plăti cu credit card, există automate de scos bani, ai semnal telefonic și wifi, uneori chiar și în mijlocul deșertului, la 4.000 m înălțime. Estetica locală rezidă în cromatică, graffiti și decorația interioară și exterioară a primitivelor clădiri. Magazinele sunt pline cu bric-à-brac-uri turistice, ceramică locală, textile în culori naturale, cu motive geometrice. Există un anumit spirit al locului deopotrivă întreținut de artiștii circumstanțiali ai străzii și de tinerii punk-iști pictați sau tatuați în culori vii, ce bântuie neobosiți prin toată lumea.
Restaurantele sunt unul lângă altul, aglomerate și gălăgioase, bântuite de muzicanți itineranți ce umblă din local în local. Dacă nu stai prea aproape de "platforma muzicală" și se cântă muzică andină la instrumente tradiționale, atmosfera poate deveni agreabilă.
San Pedro de Atacama e orașul câinilor vagabonzi, pașnici, prietenoși, bine hrăniți și frumoși, probabil corciți cu exemplarele de rasă ale turiștilor. Câinii străzii stau priponiți în fața restaurantelor, așteptând închiderea mustăriei și distribuția resturilor.
Pe trotuarele din Caracoles, artiști plastici și artizanali își etalează creațiile. Un ciudat - om orchestră - emană din toate părțile trupului o muzică electronic-andină. Stă întins pe caldarâm, înconjurat de o cutie neagră și multe dispozitive muzicale, abordate simultan sau pe rând, printre care un bucium pitoresc și foarte lung care i se sprijină de frunte, ca să aibă mâinile libere pentru restul instrumentelor.
Străzile au denivelări, gropi și cuie. Șansa de a face o pană de cauciuc este garantată, ceea ce explică numărul uriaș de centre de reparații pentru o așezare atât de mică. Spre deosebire de țările civilizate, unde cauciucurile run-flat cu probleme se aruncă, aici se repară cu vigoare în câteva minute. Fiecare șopron de garaj are un bazin la intrare unde înoată anvelopele săltărețe, în scopul detectării cuielor. Șansa de-a prinde doar un singur cui e mică, de-obicei ai vreo 2-3 care ies la iveală pe rând, la fiecare scăldătură a cauciucului - unele superficiale, poate nevinovate. Cum garajele sunt la fel de numeroase cum sunt și cuiele, concurența e mare și prețul derizoriu, pe măsură. Altfel, pentru orice altceva, de la mâncare la tururile cu ghizi prin deșert, la produse artizanale, prețurile se ridică la nivelul marilor metropole. Prin urmare, astuparea găurilor într-o anvelopă run-flat pare a fi cel mai bun deal local.
Oamenii deșertului - atacameños - sunt mândri de tradițiile lor culturale și de frumusețile naturale ale locurilor și vor să împartă cu turistul bucuria alături de spiritul frust și statuar al deșertului - cu puținul lui oxigen. În această sărăcie lucie, autohtonii capabili să construiască o baie cu apă curentă își declară locuința hotel și, cu banii câștigați, și-o vor extinde pe măsură. În orășelul rustic de câteva mii de locuitori, sute de mici hanuri îți stau la dispoziție, cu reclame făcute pe internet de firme reputate de voiaj și cu plata pe cărți de credit. Curțile sunt adânci, cu garduri înalte și înconjură casele ca niște vagoane, expandate pentru acomodarea oaspeților. Niciun așa-zis hotel nu are sistem de încălzire și nici n-ar avea nevoie. La temperaturile joase ale nopților deșertice, trebuie să deschizi geamul ca să te răcorești. Poate stratul de lavă - încă fierbinte! - prezent în materialul de construcție prezervă parcimonios căldura acumulată în timpul zilei. Micile hanuri răspândite printre locuințele autohtone oferă spații exterioare cu câini, pisici, hamace, șezlonguri și mese, unde se servește micul dejun.
Turismul este excesiv, dar în același timp controlat și prezervator. Numărul de persoane admise la monumente este limitat și gestionat electronic, accesul e posibil doar în zonele marcate și împrejmuite, pentru a preveni deteriorarea mediului și perturbarea faunei locale - principii ce prevalează profitului. Companiile de turism - nu puține la număr - mențin o linie uniformă a prețurilor și serviciilor, ceea ce face concurența agreabilă și mai mult subiectivă.
La numai câțiva kilometri de San Pedro de Atacama, se află un sit arheologic cu o veche fortăreață Inca, Pukará de Quitor. Ca să ajungi acolo, trebuie să traversezi o albie nu tocmai mică de râu, cu ceva apă chiar și în anotimpul uscat. Prin mediul acvatic și clisa bolovănoasă a albiei, pare destul de dificil să-ți iei avânt, ca să urci povârnișul spre cetatea Inca și hotelul ultra luxos, pe câteva nivele, înconjurat de o oază veritabilă, cu o grădină exotică, palmieri și spa. Te încumeți să urmezi calea bătută a unora mai temerari, ce au trecut înaintea ta, sau abandonezi vehiculul și o pornești pe jos. Casa de bilete de la Pukará de Quitor îți oferă o drumeție pe o culme înaltă, învecinată cu site-ul arheologic, temeinic amenajată cu popasuri și chioșcuri la umbră, să-ți tragi sufletul și să te ascunzi de soarele prăjitor.
În vârf te așteaptă niște portrete în basorelief ale unor căpetenii Inca, o cruce monumentală în mai multe dimensiuni, pe care sunt înscrise cuvintele mântuitorului înainte de a expia, și un monument cu îndemnuri eroico-religioase, închinat celor decapitați cu cruzime de spanioli, după douăzeci de ani de rezistență, de unde și numele acestei așezări - El pueblo de la cabezza (Satul capetelor tăiate). Drumul anevoios sub soarele vertical și fierbinte al deșertului se învârte în cercuri, oferind multiple perspective asupra orașului San Pedro de Atacama și a cetății Inca de la anii 700, situl arheologic fiind închis accesului public. Demersul curator al acestui semnificativ reper al istoriei locale este dezamăgitor. Primești o mică broșură irelevantă la intrare cu câteva fotografii de sculpturi Inca, despre care nu afli dacă au fost expuse în vreun muzeu sau au rămas pe undeva îngropate. Structuri descoperite și paralelipipedice de piatră au fost complet refăcute, pentru a reprezenta cele 400 de locuințe ale cetății. Scopul ridicării acestor ziduri uniforme e greu de descifrat, după cum la fel de inexplicabil este efortul de-a construi un drum complicat pe un munte paralel, doar ca să privești situl de la mari depărtări. Drumul trece printr-o culme marcată de două arce de piatră ce au la bază o structură rotundă cu un puț în formă de melc, pe ale cărui anse te poți urca, să privești înăuntru. Vizita la Pukará de Quitor se dovedește în cele din urmă o drumeție anevoioasă cu priveliști fabuloase asupra orașului, a deșertului și a magnificului vulcan, Licancabur.
Până la sosirea spaniolilor, atacameños au avut limba lor - kunza - ce a devenit extinctă pe la mijlocul secolului XX, când mai era vorbită de bătrânii sihaștri ai deșertului. Idiomul trăiește astăzi prin numele exotice ale monumentelor naturale, al căror sens etimologic este încă receptat și cunoscut de localnici. Percepția populației locale asupra acestui ținut era evident de centru al lumii, animată de paradisul priveliștilor delirante, în straturi, sugerând facerea, creația divină, de pe un podiș aflat la 2.500 m altitudine, deci mai aproape de cer.
Etimologic, Atacama semnifică în limba kunză "capul țării sau ținutului". San Pedro de Atacama și multe alte perspective scenice ale deșertului se află sub semnul magnificului strato-vulcan Licancabur (de înălțime aproape 6.000 de metri), acoperit mereu cu zăpadă. În anotimpul uscat, când zăpezile încep s-o mai ia la vale, Licancabur - ca un zeu matusalemic și protector al deșertului - impresionează cu barba lui albă. Cu o formă perfect conică, găzduiește în craterul său unul dintre ele mai înalte lacuri din lume. Tăcut de peste 10.000 de ani, lava sa a contribuit la geneza deșertului, motiv pentru care atacameños îl consideră un munte sacru. Licancabur înseamnă, etimologic, "munte al oamenilor", un deus otiosus ce nu mai trebuie tulburat, superstiția locală spune că ascensiunea lui - de altfel, foarte dificilă - va aduce cutezătorului numai nenorociri. În dreapta, se află fratele lui, un vulcan în formă tronconică, Juriques (în kunză - fără cap), cu o superbă Laguna Verde la poale. El volcán sin cabezza vine cu o legendă etiologică. În accepția ancestralilor atacameños, vulcanii erau războinici ce prin caracterul lor exploziv modelau universul mineral, în timp ce munții obișnuiți erau liniștitele lor fecioare. Ȋntr-o dispută amoroasă asupra frumoasei fecioare Kimal, Licancabur retează capul fratelui său cu un bolovan scuipat în timpul unei erupții. Kimal sau Quimal este tot un munte sacru, asociat simbolic cu fertilitatea, ce a prilejuit un cult al zeiței-mame. Se oficiază anual ceremonii ritualice și incantații (talatur) de invocare a ploii, în jurul unui eveniment astronomic ce aruncă în zori umbra frumosului Licancabur asupra vârfului (fecioarei) Quimal, o hierogamie ce reiterează iubirea desprinsă din legendă și un garantat preludiu al ploii și fertilității.
Deșertul Atacama
Deșertul Atacama, se întinde aproape de granița cu Bolivia, căreia cândva i-a aparținut. În urma războiului Pacificului, e arondat statului Chile, interesat în minele lui de cupru. Un veritabil Marte terestru, deșertul cel mai uscat din lume e fascinant prin straturile lui aride de piatră și incredibila vegetație a căror nuanțe de culoare se modifică cu momentele zilei.
Atacama este țara lagunelor și a minelor de sare. La peste 4000 m, pătrunzi în Rezervația Națională Los Flamencos, pe un drum spectaculos - Ruta de los Salares - un platou nesfârșit de saline (Salar de Tara). Te afunzi în inima deșertului, unde, mai mult decât cu mașini, te întâlnești cu vicuna - o versiune de lamă sălbatică, cu părul scurt, grațioasă ca o căprioară - și cu vulpea andină sau culpeo, îmbrăcate în culorile deșertului.
În drum spre lagunele surori, Miscanti și Miñiques, te oprești în Socaire, o mică așezare cu un adăpost - unde opresc tururile organizate pentru micul dejun - și un dispecerat, de unde trebuie să-ți ridici permisele de vizitare ale celor două lagune. Niște petice de hârtie scribăluite se eliberează doar în Socaire, exclusiv pe baza rezervărilor făcute în prealabil, online. Fără smartphone sau internet nu te poți pierde în infinitul deșertului și admira comorile lui. Birocratizarea spațiului terestru în straturile lui cele mai sălbatice și îndepărtate, un bizar complex de hiper-tehnologie și primitivism, îți conferă un sentiment alienant și deopotrivă de siguranță. Desigur, te aștepți ca în metropola Socaire, compusă din câteva case și o bisericuță ciudată, să ai acces la internet, în caz că nu ți-ai făcut lecțiile de-acasă.
Drumul spre lagune trece prin pajiștile pastelate ale deșertului, cu tufe de vegetație țepoase galben-verzui, ridicate din nisipul roșu sau negru de lavă, pe care pasc imperturbabilele vicunias. Ființe protejate ale deșertului, ce nu se sinchisesc de prezența umană, traversează nepăsătoare banda de asfalt, ignorând mașinile. La fel ca în comunitățile de foci, în grupurile de vicunii, masculul e numai unul, păstorindu-și mândru haremul de femele. În lupta pentru posteritate, vicunia-el își apără nevestele mușcând în luptă dreaptă testiculele concurentului. Câștigătorul - adică cel rămas cu glandele reproductive nealterate - va procrea la discreție, proclamându-și paternitatea asupra puilor frumoși și delicați ca niște mânji.
Animalele emblematice ale deșertului Atacama sunt flamingo și vicunia. Proiectate pe roșul brun al covoarelor vulcanice sau turcoazul lagunelor, această faună magică te face să exclami ca țăranul lui Moromete, la grădina zoologică, când vede girafa: "Așa ceva nu există!"
Ca să ajungi la lagunele bine păzite ale Atacamei, la peste 4.500 de metri, trebuie să treci prin frontierele cerului. O armată de funcționari atacameños sunt antamați în birocrația deșertului. Oficiile lor, din proximitatea monumentelor, înzestrate cu computere și internet, mențin sub control o incredibil de profitabilă industrie a turismului. Vizitele sunt programate electronic pe zile și ore, fără nicio derogare. Ȋn deșertul infinit al Atacamei, nu te poți pierde și nu ești de capul tău; se știe în orice moment când și unde te afli.
Gardienii de la postul de control din vârful la poalele căruia se află lagunele, verifică cu atenție permisul general de rezervație și foaia eliberată în Socaire. Vămile nu se termină, însă, aici. Chiar pe malul lagunei Miscante, un alt punct de control oferă toalete curate și bine echipate. Aici ești instruit să ții poteca marcată cu sfințenie și să nu disloci nicio piatră sau mostră de vegetație. Ȋn parcările - perfect dimensionate la limita afluenței turistice - trebuie să te încadrezi cu spatele, în spațiile destinate. Mașinile privesc și ele spre obiective, cuminți și perfect aliniate.
Atmosfera irizată, de cristal, a lagunelor - acele întinderi ovale de ape împrejmuite de culmi muntoase acoperite cu zăpadă - îți conferă un sentiment halucinant, imponderabil - augmentat de deficitul de oxigen al înălțimii. Albastrul cerului oglindit în adâncul acelor neclintite ape adâncește liniștea acestor spații extraterestre. Laguna Miscanti, împietrită într-o tăcere imposibilă, pare o formațiune a Genezei. Pe suprafața ei translucidă, se disting câteva păsări, iar pe malul opus se reliefează o posibilă comunitate de flamingo, conform tăblițelor explicative.
Laguna Miñiques își află sursele la sora ei mai mare Miscanti de care a fost cândva despărțită de un fluviu de lavă. Aflată la poalele vulcanilor Cerro Miscanti și Miñiques, laguna le oglindește perfect culmile, într-o deltă de lumină, la gurile căreia se deschide o rezervație de vicunas ce pasc în solul nisipos cu ștuțuri de plante mărăcinoase. Cu ceva noroc, poți observa și o bogată faună de păsări endemice: gaviota andina, pato puna, pollo del mar tricolor.
Salar de Aguas Calientes este o întindere plată, la 4.860 de metri, de formațiuni vulcanice din rocă roșie - Piedras Rojas - și lacuri sărate de cristal în care se reflectă culmile înconjurătoare, cu o acuratețe de oglindă. Acumulările de sare peste nuanțele minerale din încrețiturile solului formează o paletă coloristică specială, aureolată de albastrul străveziu al apelor calde și saline. Deasupra lor, tronează cel mai înalt vulcan din lume, la peste 6.600 metri, cu cele trei vârfuri și patru căldări ale sale, Incahuasi - Casa Inca (în Quechua, o arhaică limbă Inca vorbită în țările andine). În parcarea înțesată de microbuze cu grupuri organizate, te întâmpină o frumoasă fată andină cu părul negru ca smoala care interpretează la quena (flautul andin) muzică tradițională. Drumul circular către salar pare nesfârșit. Mergi pe o cărare bine delimitată cu pietre vulcanice prin stepa roșie presărată cu smocuri aurii de vegetație și zgură vulcanică.
Laguna Chaxa este imperiul Los Flamencos. O spectaculoasă platformă de apă și mâl filigranat de sare e perforată de un istm - o potecă artificial amenajată pentru visitantes. Rezervația națională de flamingo cuprinde trei specii: andin (nativ din Anzi, cel mai mare și greoi flamingo, cu gâtul mai colorat în roz decât trupul și cu patru degete la picioare, trei în față și unul îndreptat în spate, aripile jumătate roz, jumătate negre), chilean (un flamingo de dimensiuni mari, alb, cu aripile colorate în roz) și James (un flamingo al înălțimilor, înrudit cu cel andin, dar semnificativ mai mic, cu picioarele foarte lungi și subțiri, cu gâtul și penele de zbor pigmentate de un roz carmin, ciocul galben cu vârful negru). Aceste stranii și superbe creaturi scormonesc frenetic și bulimic pe fundul lagunei într-un festin prelungit. Este aproape imposibil să le imortalizezi cu capul afară din apă - sau poate ai nimerit la ora mesei! În funcție de specie, își coboară doar gâtul nesfârșit în adâncuri sau se cufundă cu totul, doar fundul iese vertical din apă împreună cu picioarele încrucișate ca niște andrele (flamingo chilean). Solul cretos și încrețit al lagunei are un aspect carstic din cauza straturilor pastelate - cu aspect de guana - în nuanțe de roz-uri, griuri și albastru ce se întrepătrund la marginea ochiurilor de apă.
Valle de la Luna se află în apropiere de San Pedro de Atacama și e parte din Reserva Nacional Los Flamencos. Este un veritabil canion selenar, cu formațiuni ciudate de relief și priveliști cosmice. Se pare că în timpuri imemoriale, Valle de la Luna s-a consolidat pe fundul unui mare lac, de unde, în urma straturilor de aluviuni și erupții vulcanice, s-au ridicat văi și dealuri de sare, nisip și rocă - un spațiu mineral, extramundan, lipsit de floră și faună. De la postul de control, unde se confirmă accesul în rezervație, obținut în urma unei complicate rezervări exclusiv online, o pornești pe drumul pavat cu prundul lavei, nu înainte de-a beneficia de toaletele elegante, la care ajungi urmărind un indicator care te trimite pe un drum șerpuit ce poartă hilarul nume - nu e clar dacă ironic sau cu alte semnificații! - Via de evacuation. Te oprești în parcările amenajate ale parcului destinate punctelor lui speciale de interes: giganticele dune de nisip (la Gran Duna, Anfiteatro - un amfiteatru natural de nisip cu pereții de stâncă), perspective ale vulcanilor Atacamei (Licancabur, Volcano sin Cabezza...), minele naturale de sare (Crisanta și Victoria), fabuloasele arce de lavă. Câteva drumeții se deschid culmilor și văilor rezervației, pe cărări amenajate, cu marginile marcate cu strictețe cu pietre de lavă. Ești deconsiliat să colectezi amintiri - pietre, cristale sau inexistentele plante! - din expediția ta lunară. O construcție naturală realizată cu penelul apelor de infiltrație și al vântului, Valle de la Luna își atinge adevărata splendoare în proximitatea apusului, când multiplele ei tonuri de purpuriu, ocru, cenușiu sau roz se topesc în schimbătoarea lumină crepusculară. La poalele dunelor, se deschide un salar gigantesc - văi și coline de sare și nisip - dincolo de care se reliefează pereții circulari de rocă văruiți cu sare, de 40 de metri înălțime, ce împrejmuiesc fabuloasa dună a Amfiteatrului. Straturile orizontale și vălurite de pe pereții Amfiteatrului par un instantaneu geologic al formării acestor sinusoide, prin deplasarea plăcilor tectonice.
O creație naturală monumentală, "Las Tres Marías", din piatră de cuarț și granit, e sculptată de sare și de vânt. O reprezentare mistică imaginată de privitorului andin, ce întruchipează trei femei în profil, una privind faustic spre cer, celelalte două prosternându-se către cea din mijloc, a dat numele acestei minuni geologice. Mai hieratică și în același timp abstractă este însă sculptura din stânga ei, sugerând un bătrân zeu al muntelui ce dă sfaturi înțelepte fiului său.
În nordul parcului Valle de la Luna, Mirador de Kari și Roca del Coyote oferă o perspectivă abisală asupra văilor și munților de sare - Cordillera del Sal. Canionul Kari străjuiește un râu secetos cu pereții brăzdați de circumvoluțiuni, peșteri și caverne.
Nu mai puțin spectaculoase sunt dunele și abisul de nisip din Valea Morții - Valle de la Muerte - cu formațiunile ei alambicate modelate la răscruce de vânturi. Aici s-au găsit rămășițe de oase, de unde și numele văii ce păstrează relicvele celor care s-au aventurat s-o traverseze.
La o oră și jumătate de San Pedro de Atacama, Gheizerele El Tatio, alimentate de lanțul de strato-vulcani, de la granița cu Bolivia, ocupă o uriașă platformă geotermică (arie de 30 km pătrați) la altitudinea de 4.300 metri. El Tatio se vrea o expediție a zorilor. E de preferat să ajungi pe platoul celor peste 80 de răbufniri de apă clocotită, la crăpatul zilei. Zeci de grupuri organizate o pornesc la orele 5 ale dimineții în expediție, pe drumurile sinuoase și neclar marcate, urmărite discret de mașini private ce nu vor să rătăcească drumul. Temperatura scăzută a aerului, sub 0oC, ce pătrunde uscat și boreal întunericul discret al zorilor, combinată cu aburul emanat din toate ungherele pământul, îți procură o experiență unică. Înaintea răsăritului, gheizerele par să fie hiper-active, curenții de apă subterani și aburii lor năprasnici își ating apogeul. Cărări bine marcate de pietre vulcanice, unele colorate sub acțiunea gheizerelor într-un roșu intens, delimitează accesul la căldările cu pucioasă, în care fotografi temerari s-au pierdut, nu din cauza arsurilor, ci a infecțiilor cauzate de bacteriile din apa sulfuroasă. Cel mai de temut gheizer, El Asesino a făcut câteva victime printre vajnicii lui vizitatori, ce s-au apropiat nepermis de mult de marginile lui lunecoase. Poveștile legate de El Asesino nu lipsesc din repertoriul ghizilor. Ȋn fapt, nimic spectaculos la aceste gheizere, luate în particular, de-ar fi să le raportăm la "fidelele" exemplare din Parcul Yellowstone (Old Faithful sau Beehive). Dar stranietatea și măreția acest gigantic platou, minat cu fumarole și ochiuri translucide de apă clocotinde și aburinde, peste covorul roșu presărat cu bolovani de lavă îți induce un sentiment al Apocalipsei.
El Tatio - în limba kunză, "el abuelo que llora" (bunicul care plânge) sau după alte interpretări (cuptor, ars) este cel mai înalt câmp geomagnetic și geotermic din lume, ce cuprinde zeci de izvoare de ape termale, fumarole sulfuroase și vulcani noroioși.
Dacă excursia la El Tatio se desfășoară cu un tur organizat, ghidul - mereu entuziast în a dezvălui din mirajele deșertului - semnalează intrarea într-un straniu "câmp magnetic", unde microbuzul va începe să urce cu grăbire povârnișul - ce pare să se îndrepte către cer - după ce vehiculul oprit a fost scos din viteză. Curiosul fenomen ce sfidează gravitația și e consemnat în nenumărate puncte ale geografiei globului, inclusiv în Chile - dar nu și în deșertul Atacama - pare a fi doar o apariție consistentă a Fetei Morgana. Iluzia optică creată de relieful înconjurător filtrat prin lumina irizantă a deșertului produce un "deal" trompe-l'œil, acolo unde se află de fapt o vale.
De la El Tatio, drumul de coborâre spre San Pedro de Atacama, trece prin surprinzătoare ecosisteme cu o bogată biodiversitate. Vado Putana, albia foarte lată a unui râu cu o vegetație exuberantă în felurite tonuri de verde, găzduiește o varietate de păsări - interesate în brunch-ul oferit de tururile organizate la gheizere. Un bufet ad-hoc în aer liber, în picioare, variat, pentru toate gusturile, te scutește să mai urmărești cu camera păsările din vad, că vin ele să împartă cu tine generosul festin. O perspectivă largă se deschide către strato-vulcanul activ Putana (zis și Jorjencal sau Machuca) cu patru câmpuri de fumarole distincte. Crestele albe ale vulcanului ce atinge aproape 6.000 de metri nu sunt de zăpadă, ci sunt efectul activității fumarolice de origine magmatică. Straturi de sulf în stare pură, de până la 76 metri adâncime, emanate de craterele sale, au prilejuit construcția unei mine de sulf, Carnen, închisă în 1972. Pe deasupra pereților aproape verticali, de grohotiș roșu ai vadului, zboară șoimul Puna, iar într-o platformă de vegetație pe apă, o rață crestată își hrănește puii.
În apropiere de El Tatio, un cătun, la peste 4.000 de metri, Machuca cuprinde câteva case și o bisericuță cu acoperiș de stuf. O așezare pitorească, cu locuitorii ei, crescători de lame, e una din atracțiile turistice ale excursiei la gheizere. Lângă Machuca, laguna - cu același nume - de întindere foarte mare, este o altă rezervație naturală de flamingo. Vulcanul Licancabur își face maiestos apariția din spatele lagunei.
Ca de-obicei, nesătulele flamingo stau cufundate în apă, cu fundurile ridicate spre cer - le recunoști deja, după stilul de alimentație caracteristic pentru modelul chilean. O pereche de gâște andine, piquen, mărșăluiesc la marginea apei, la vedere - sunt, probabil, de serviciu la lagună, să reprezinte fauna sălbatică. Dar iată și o pereche "sătulă" de flamingo andini, rătăcită pe mal (poate doar o indigestie!) Precum gâștele piquen, par și ele o specie matriarhală, femela merge în față, deschizătoare de drumuri.
Excursia la gheizere continuă cu Valle de Puritama, un canion magnific ce străjuiește albia unui râu secat, cu vegetație abundentă. Pe mijloc crește o plantă înaltă, un fel de stuf cu spice argintii - Cola de Zorro (coada vulpii). Din pereții roși ai canionului de o verticalitate amețitoare, se ivesc, din loc în loc, cactuși falici, de înălțimi surprinzătoare. De unde își iau hrana aceste bizare plante înfipte în stâncă la înălțimi considerabile de albia râului rămâne un mister. Ȋn Valle de Puritama, se află și apele termale ale Puritamei (ce înseamnă izvoare fierbinți). Bazinele amenajate cu apă sulfuroasă, sub cerul liber, în mijlocul deșertului, sunt momentan închise pentru public. Dar există alternative mai reci în apropiere de San Pedro de Atacama sub forma a două lagune alăturate cu apă salină și plaje strălucitoare de sare, Cejar y Piedra. O întindere nesfârșită, albicioasă și grunjoasă te duce la lagune pe cărări bine marcate de pietre, din care nu ai voie să te abați. În dreapta ei, un câmp verde-auriu cu ștuțuri de vegetație se deschide la marginea covorului de sare. Lagunele sunt înconjurate de un lanț de vulcani, în prim plan proeminentul Licancabur și vecinul său decapitat - Volcan sin Cabezza. Cum stațiunea balneară este închisă lunea, prin bunăvoința gardienilor peste marea de sare - ce zac la umbră fără rost, deloc puțini la număr! - vei fi regele acestui ținut insolit, al liniștii. Concentrația salină uluitoare a apei de un albastru magic te face să te simți imponderabil, mai cu seamă după ce ai umblat ca un extraterestru prin lumina amețitoare și orbitoare reflectată de covorul de sare al acestei terra incognita, în deplină solitudine.
În Laguna Tebenquiche, asiști atemporal la Facerea lumii. Un peisaj abstract compus din straturi filigranate de culoare te transportă în atmosfera geologică a Genezei. Din apa primordială, pământul se reliefează într-o paletă magică, încrețindu-se într-un orizont al glaciațiunii de foc și sare. O nouă perspectivă a celor doi vulcani emblematici ai Atacamei se deschide în background (Licancabur și Volcan sin Cabezza). Sentimentul e îndată confirmat de o tăbliță pe malul lagunei cu un mesaj manifest: El Origen. O alta, alăturată, explică științific compoziția acestui creuzet al Facerii. Un ecosistem singular, în condiții climatice de radiație și salinitate extreme, vine cu o biodiversitate cu totul specială de organisme extremofile ce oferă prilejul unui studiu al proceselor geologice ce au existat acum milioane de ani. Ele sunt similare cvasi-organismelor rezistente din acea supă primordială, ce au marcat începutul vieții pe pământ. Unele extremofile, adevărate fosile vii - rocas vivientes - ce dau culoarea purpurie sau neagră în peisajul lagunei, realizează o fotosinteză fără oxigen, prin precipitarea mineralelor de sulf și fier și, mai mult, eliberează oxigen, contribuind la straturile de ozon ce cândva au inițiat creația.
În drum spre laguna Tebenquiche, treci pe lângă Los Ojos de Salar - două ochiuri de apă dulce, perfect rotunde, întunecate - fără fund - către mijloc și cu malurile înalte, ca niște puțuri.
Los Ojos de Salar sunt ochii "dulci" ai deșertului, printre atâtea lacrimi cristaline de sare, pe care ți-i face Atacama înaintea plecării - o irezistibilă invitație pentru a reitera magicul etern al creației.
