Un artist pe care, de prima oară cînd l-am văzut dansând, l-am avut în minte. Întâmplarea, și șansa, a făcut să văd (de două ori) în sala Atelier a UNATC spectacolul Cosmic Latte, lucrat de Ștefan Lupu alături de studenți din anul III - licență ai UNATC. Acest spectacol e ca o graniță între prezent și viitor, între cer și pământ. Doream să-i zugrăvesc în culorile mele un portret lui Ștefan, dar, până la urmă am preferat să cităm împreună câteva din gândurile sale. I-am făcut o vizită pentru a putea să purtăm această discuție - mai degrabă un fel de destăinuire a sa -, într-un loc al artei la care contribuie major. Deci, ne-am întâlnit la Teatrul Mic, în biroul său de Manager-interimar, în clădirea din strada Gabroveni.
Octavian Neculai: Suntem pe Strada Franceză?
Ștefan Lupu: Strada Franceză (Pasajul Francez n.a.) este chiar în fața clădirii. Suntem pe Gabroveni.
O.N.: Hai să începem cu... spectacolul ăsta.
Ș.L.: Cu Cosmic Latte?
O.N.: Cum ți-a venit ideea cu Cosmic Latte?
Ș.L.: Am ajuns destul de târziu la acest concept. Am căutat un fir roșu, o poveste, am cerut fiecărui student implicat scenarii și două-trei variante de propuneri vis-a-vis de ce vrem să construim și ce ne-am dori să jucăm, ce mesaj am dori să transmitem la vârsta asta, cu nebunia noastră, cu ideile noastre. Am considerat că cel mai bine este ca fiecare dintre ei să facă o carte de vizită și apoi să creăm un colaj de momente. În primul rând, să fie vizibilă această carte de vizită, pentru că la vârsta asta au nevoie să fie vizibili. Sunt foarte talentați și au nevoie să crească.
Mi-am zis că acest concept de carte de vizită e bun, dar hai să vedem despre ce vrea să vorbească fiecare, care este dorința cea mai mare pe care vrea să o exprime, pe scenă, din punct de vedere artistic? Care este revolta artistului tânăr în societatea contemporană?
Una dintre temele importante pe care le-am pus-o, ca o întrebare, a fost cum să se numească spectacolul. Și la un moment dat a venit Mihnea Cârjan și a zis: Cosmic Latte.
Am nevoie să fiu sigur, am nevoie ca acest titlu să sudeze douăsprezece povești și motiveze într-un mod absolut acest colaj. I-am lăsat să voteze și ușor, ușor și-au dat seama toți că da, într-adevăr, Cosmic Latte, este un titlu extraordinar.
De obicei așa lucrez cu echipa. Cer multe de la oameni, sunt foarte atent și vreau să îi pun în valoare pe toți cei care lucrează, și știu că e importantă implicarea lor, pentru că, indiferent cât de interesantă sau ofertantă ar fi ideea mea, fără trupă și fără implicarea lor n-ai cum să construiești.
O.N.: Spuneam că imaginile sunt superbe (o amplă galerie foto de Dinu Lazăr se poate vedea aici) și mă gândeam - și te provoc să îmi confirmi - că, în afară de dans, tu ai gândit și muzică, și imagine, și text.
Ș.L.: Propunerile au venit din partea lor, pe muzică. Una, două, trei, patru, cinci, șase piese.
Despre ce vorbim? Ce piesă este potrivită? Cum vrem să abordăm? Cântăm a cappella, cântăm cu instrument, la ce instrument știm să cântăm, ce instrument se potrivește cu ce alt instrument? De ce Inimă nu fi de piatră se leagă cu momentul în care Catinca (Hanțiu) vorbește despre moartea tatălui ei sau, mai degrabă, dansează și se exprimă prin intermediul corpului? Toate lucrurile sunt atent gândite ca să existe o fluiditate, dar și o discrepanță între momente.
Am făcut două echipe și le-am zis: acum e rândul vostru să propuneți dramaturgia și evoluția momentelor. Și i-am obligat să gândească și din punct de vedere dramaturgic, coregrafic, să privească montajul.
O.N.: Ca spectator, pot să spun că senzația mea, uitându-mă la spectacol, e că există un scenariu. Lucrurile se leagă perfect între ele, nu există discrepanță între momente. Nu zici că e ceva hodoronc-tronc. Cred că aici e mâna ta.
Ș.L.: E mâna mea. Și n-a fost ușor, pentru că în momentul în care pornești un spectacol de la zero, e dificil. E foarte dificil până să ajungi să ai toată coloana sonoră, să ai toate imaginile, tot ce înseamnă costume cu linii coregrafice, cu direcția, cu imaginea. Ce punem pe mapping-uri, ce pot să proiectez să creeze o senzație și o atmosferă, și care să se contopească cu povestea din scenă sau cu emoția actorilor.
O.N.: De la Zic Zac încoace tu ai făcut niște pași mari. În momentul ăsta cred că este și o împlinire a ta.
Ș.L.: Am avut, recunosc, frustrarea unor proiecte care n-au fost finanțate prin concurs de proiecte. Am avut o idee foarte bună, am vrut să fac un spectacol de dans și, din păcate, n-am reușit, din varii motive, să câștigăm proiectul.
O.N.: Ce înseamnă "să câștigăm"?
Ș.L.: Înseamnă asociația mea. Împreună cu prietena mea, coregrafa Teodora Velescu și cu încă două actrițe, am vrut să facem un proiect, dar ne-a lipsit un act. Și din cauza faptului că nu am avut acel act, ne-au picat din prima.
Ultimele spectacole, înainte de pandemie, le-am construit dans cu text, am făcut poveste cu mișcare. A fost un pic mai mult pentru actori.
În toți anii ăștia, a fost o evoluție, mai mult pe partea de mișcare și de dans. Însă în ultimii ani nu am avut doar un produs de dans.
O.N.: Felul în care abordați voi dansul e cu totul altfel decât în alte locuri.
Ș.L.: Da, pentru că este alt tip de gândire. Zic Zac a fost primul care s-a dus către direcția asta. Suntem actori și atunci am făcut absolut orice pe mișcare și pe dans și pe coregrafie; am fost motivați de gândul cu care lucrează actorul. Am fost motivați de acest De ce? veșnic. Și am reușit să motivăm absolut orice idee, să nu rămână la nivel de formă, să nu fie o coregrafie fără conținut.
O.N.: Dar nu v-a faultat viața de actori?
Ș.L.: E un mod paradoxal și râd pentru că actorii îmi spuneau: "Bine, dar tu ești actor!", regizorii ziceau: "dar tu ești actor care face spectacole", iar coregrafii credeau că le iau pâinea. Adică eram faultat dintr-o parte în alta.
Eu zâmbeam, eram mândru de lucrurile pe care le fac și performanțele sau rezultatele la care am ajuns. Am încredere în mine și știu că dacă e vorba să joc ca actor și să lucrez pe text, pe realismul psihologic, o să construiesc cu plăcere și o să dezvolt personajul și să o fiu acolo cu sufletul.
Și știu că pot face foarte bine, sau poate bine. Depinde de experiență, depinde de perioadă. Depindem de așa ceva.
O.N.: Deja ai experiența...
Ș.L.: Da, pot să zic că am deja experiență.
O.N.: Care este următorul proiect?
Ș.L.: Sunt acum managerul interimar al Teatrului Mic. Am făcut coregrafie pentru două spectacole, mișcare scenică.
Următorul proiect, în calitate de regizor, ar trebui să fie un spectacol cu tăceri, despre muzică. Nu i-aș spune musical.
O.N.: Dar de ce nu-i spui musical?
Ș.L.: Deocamdată, vorbim despre un nivel înalt de musical pe care nu poți să îl faci peste tot în România. Nu ai actori pregătiți pentru asta, nu ai nici măcar mijloace tehnice, lumini pentru un musical în adevăratul sens al cuvântului. Sau nu ai bani să cumperi o franciză sau să plătești niște obligouri ale unui contract, cum ar fi o orchestră de 20-30 de oameni.
Următorul plan ar trebui să-l fac în vară, la Ploiești, la Teatrul de Revistă. Directoarea Teatrului din Ploiești văzuse Harap Alb, un spectacol pe care l-am făcut în 2022 la Galați. Am rescris textul cu Daniel Chirilă, din perspectiva Spânului. Spânul devine eroul principal, jucat de Adrian Nour. A făcut un rol extraordinar, senzațional. A compus și muzica.
În toamnă e posibil să fac aici, la Teatrul Mic, un spectacol. Dar nu mă voi lipsi de dans și coregrafie. Comedie, dramă...
O.N.: Aseară am văzut o actriță de la Teatrul Mic în sală la Cosmic Latte și mă gândeam că ar trebui să vină mai mulți la spectacolul ăsta.
Ș.L.: Erau două colege. Au venit 10-15 actori și au vorbit foarte frumos despre spectacol. O să mă lupt pentru ca acest spectacol, Cosmic Latte, să fie în repertoriul unui teatru din București.
De fapt, cu toate problemele care sunt, nu accept ca acest spectacol să nu vină la Teatrul Mic. Dacă l-aș da altui teatru ar fi ca și cum aș rupe o bucată din mine. Problema este că anul ăsta banii pentru Teatrul Mic sunt cam puțini. Trebuie să gestionăm colaborările. Acum avem două săli mici cu puține locuri. Deci având puține locuri, avem încasări mici. (În ambele săli sunt cca. 160 de locuri. Sala mare din strada Constantin Mille s-a redus de la cca. 300 de locuri, din cauza situației stucturii de rezistență a clădirii, la cca. 80-100 de locuri amenajate pe scena teatrului, iar Sala Studio din strada Gabroveni cca. 60 de locuri. Tristă situație!).
O.N.: În încheiere, cum se simte Ștefan Lupu ca manager al Teatrului Mic?
Ș.L.: Mă simt bine. Am intrat direct în... în gura lupului! M-am mai relaxat un pic. E mult de învățat, e greu, dar pe cât de greu, pe atât de frumos e. Sunt foarte mîndru că port pe umerii mei responsabilitatea asta, a acestui teatru cu tradiție, pe unde au trecut oameni de valoare. Ce trupă a fost și este! Mi-am asumat, deocamdată, nebunia asta. Nu știu ce va fi. Nu am nimic de pierdut. Am mai spus-o: acest teatru este casa mea din 2008 și mă simt foarte responsabil. Cum nimic nu este întâmplător trebuie să am cât mai multă grijă de teatru.
ON: La revedere și mulțumesc!
(Dialogul a fost înregistrat în ziua de 29 martie 2023 la Sediul Teatrului Mic din strada Gabroveni.)