Octavian Neculai: Pentru cei care nu vă cunosc, vă rog să spuneți în cinci rânduri o poveste despre cine sunteți și ce ați făcut până acum.
Bogdan Ionescu: Aventura în lumea asta minunată a aducerii poveștilor la viață, a început foarte devreme, copil fiind, tatăl meu a fost pe rând director al Teatrului de Păpuși, apoi al Teatrului Muzical Nae Leonard din orașul meu natal, Galați. Am crescut printre decoruri, eram aproape cu norma întreagă, prezent în culise, atelierele teatrului, turnee. Am crescut "trăgând cu ochiul" la cei care ridicau de la zero construcții complexe pe scenă, am învățat că detaliile, aruncate "întâmplător", din ochii păpușilor, de pe costumele actorilor și pereții decorului creează atmosfera și susțin povestea. Inevitabil, ceva ani mai târziu am început cu scenografia de teatru, la Teatrul Dramatic Galați și abia apoi cu scenografia de film.
O.N.: Dincolo de cadrul general (epocă, obiecte sau locuri care trebuie să apară pentru că ele sunt importante pentru acțiune) cât de mult vă influențează detaliile din scenariul filmului în crearea decorului?
B.I.: Foarte mult! Spuneam și mai devreme, detaliile aparent întâmplătoare, dar fără de care spațiul ar fi doar un showroom de prezentare, cuminte și sec. Detaliile oferă informații despre cei care folosesc spațiul, îi conferă acestuia personalitate și accentuează caracteristici care pot fi citite ușor de privitor. Întotdeauna fac tot posibilul să pătrund cât mai adânc în pielea celui care-l folosește, adevăratul proprietar al spațiului, personajul, încerc să-mi imaginez obiceiurile lui zilnice, pasiunile, defectele etc, cât mai multe elemente care să mă ajute să construiesc acel spațiu. Elemente mici poate, care nu se văd prea ușor, dar se simt - și asta contează cel mai mult, să simți că acel spațiu chiar este al personajului. De multe ori, în pregătirea unui decor rămân singur în el, după ce toată echipa pleacă, ca să-l simt, să-l ajut să-și găsească drumul logic și emoțional corect.
O.N.: Metronom e un film dominat de o viață trecută pe care o vrem uitată - și cu care dumneavoastră v-ați intersectat o perioadă scurtă de timp. Poveștile despre acel "așa era", despre acele aparate de radio la care se asculta Europa Liberă, despre vocea lui Cornel Chiriac în "acele" apartamente sau în mașină, cu volumul cât mai mic ca să nu ne audă "cineva", v-au influențat în desenarea decorurilor? E mai mult documentare sau mai mult amintiri subiective ale oamenilor în decorul pe care l-ați propus?
B.I.: E un mix. Îmi place mult să mă documentez (sunt fan reenactment), îmi place să înțeleg cât mai bine personajele. Îmi place când cei care joacă într-un spațiu creat de mine îmi spun că-l simt aproape și nu are energia de platou în care... au mai filmat și alții (pentru că altfel ar sfârși prin a avea doar un joc mecanic și atât). Încerc să fac spatii organice în care acțiunea să fie fluidă, să aibă sens. La Metronom am pornit cu experiența documentară a unui alt film la care am lucrat La drum cu tata, cu întâmplări din relativ aceeași perioadă, dar aici spațiile și personajele erau din altă categorie socială, din altă poveste. A urmat o perioadă de vizionări de filme din anii '60-'70 și de discuții cu oameni care erau adolescenți în acele vremuri. Multe detalii le-am aflat de la părinți, inclusiv meniul de la petreceri, obiceiuri zilnice, pasiuni, întâmplări mai mult sau mai puțin plăcute din liceu, aparent nesemnificative pentru decoruri, dar care se simt în spațiul final creat. Pentru scenele legate de securitate am discutat cu prietenul și istoricul Liviu Tofan, am discutat cu oameni implicați în proiectul de film documentar Brașov 1987. Doi ani prea devreme. Am aflat povești din gura unor oameni bătuți și anchetați de securitate și care-și mai aminteau detalii ale spațiilor în care au fost ținuți dar mai ales atmosfera de acolo.
O.N.: Care este raportul dintre un decor natural, existent: cum ar fi străzi, interioare și exterioare de case de astăzi care arată ca dintr-o anumită epocă (anii '70 în cazul filmului discutat), și decorul construit / populat cu obiecte de epocă? În multe scene ale filmului, decorul construit se integrează, se cufundă în cel "existent". Ce ne puteți spune despre această conviețuire?
B.I.: La Metronom balanța se înclină în favoarea decorurilor construite / amenajate și vorbim în special de interioare. Din păcate, este din ce în ce mai greu, mai ales în București, să filmezi exterioare cu iz de epocă, evident în afară de cazul în care ai un buget serios ca să cosmetizezi semnificativ spațiul sau chiar să-l refaci de la zero. Invazia de cabluri, aere condiționate, grafitti, construcții haotice, mașini, a mutilat aproape orice exterior urban. Avem câteva scene de exterior în film, dar s-a muncit mult la ele, atât de către noi, cât și de specialiștii în VFX. Au fost locuri în care nu am avut voie să scoatem stâlpi stradali, să vopsim sau chiar să reparăm pereți de clădiri. Acolo e VFX.
Revenind la interioare, în proporție de mai bine de 80% spațiile sunt create de la zero, decorate, populate, patinate, reinterpretate. De exemplu în cazul apartamentului principal al filmului, doar spațiul exista inițial, l-am golit, curățat, văruit, patinat și apoi am început să construim povestea noastră.
O.N.: Cum ați găsit locul / locurile potrivite pentru filmare? Există încă "acele" apartamente, mobilate ca atunci, cu comodele pe care se așază un magnetofon, cu birourile anchetatorilor, cu coridoarele și scările securității? Sau e un mix în care integrarea decorului construit în spații existente este foarte bine controlată?
B.I.: Uneori spațiul există, uneori nu. N-am lucrat la nici un film până acum la care să fi filmat "așa cum găsim". Unele au arhitectura care trebuie, dar nu au mobilier potrivit, unele sunt prea mici, altele prea mari, unele au ferestre unde nu trebuie și tot așa. Este un proces destul de lung de căutare a variantei cele mai apropiate de nevoile noastre. Cum spuneam și mai devreme, în cazul nostru spațiile au fost reinterpretate și amenajate conform poveștii. Culoarele Securității ni le-am "imaginat" folosind și amenajând spații dintr-un institut de proiectări construit în '57 în București. Dar vorbind cu cei care au pierdut ani din viață în spațiile reale, în anii aceia, cred că am redat cât se poate de bine atmosfera.
Coridoare și scări la securitate în Metronom
O.N.: În teatru, decorul nu este numai fundal, prezența sa vie îl face să devină, de multe ori, un personaj. Simțiți că acest lucru se întâmplă și aici? S-a contat pe acest "personaj", al decorurilor? Cum intervine acest "personaj" în acțiune, în mod activ?
B.I.: Evident. Așa și trebuie să fie, să susțină jocul actoricesc, să completeze și să compună personajul căruia îi aparține. Spuneam și la început, spațiul în sine trebuie să trăiască, să ajute povestea. Îmi place ca atunci când cineva intră într-un decor creat și aranjat de mine să-l simtă pe cel care locuiește, temporar acolo, nu să fie doar un aranjament frumos și corect. De asta îmi place să strecor micile detalii de care vorbeam mai devreme.
La începutul periplului meu artistic, am lucrat 5 ani la Muzeul de Arta Vizuala Galați, cunoscând mulți artiști din țară și pot spune acum că și în cazul filmului, scenografia e ca o pânză pe care visele autorului prind viață și se transmit privitorului.
O.N.: Vă mulțumesc frumos!
B.I.: Mulțumesc și eu!