Octavian Neculai: Pentru cei care nu vă cunosc, vă rog să spuneți în câte cinci rânduri o poveste despre cine sunteți și ce ați făcut până acum.
Ana Gabriela Lemnaru: S-a întâmplat odată ca niciodată ca printre nominalizații pentru premiile Gopo 2023 să mă regăsesc la două categorii. Ambele m-au luat prin surprindere, fapt pentru care încă mă simt emoționată. Nominalizarea pentru cele mai bune decoruri pentru filmul Imaculat - regia Monica Stan și George Chiper-Lillemark m-a uimit deoarece din cele 4 filme (pentru care am semnat scenografia) ce au fost înscrise în cursa pentru nominalizările Gopo, Imaculat este cu precădere filmul unde focusul este strict către personaje, unde decorul mai degrabă îți creează disconfort și claustrofobie, dar nu este neapărat o construcție care să iasă în evidență. A doua categorie, pentru cele mai bune costume este pentru filmul Copacul Dorințelor- Amintiri din copilărie în regia lui Andrei Huțuleac- surpriza aici a fost și mai mare deoarece eu încă mă consider în film scenograf pentru decoruri. Îmi doresc să continui și cu siguranță mai am încă nevoie de experiență pentru a nu mă simți ca o "intrusă" în departamentul costume de film. Spre deosebire de teatru, în film rareori se întâmplă să ai în atribuții ambele departamente(scenografie și costume) iar pentru Copacul Dorințelor acest melanj consider că a adus numai beneficii. Sper să fie un exemplu pentru proiectele viitoare.
Deși mi se spune că am un talent moștenit către contemplativitate am urmat un liceu cu profil real iar apoi am mers către facultatea de arhitectură, design interior. În timp ce mergeam eu așa, m-am "lovit" de zona aceasta, de creația de film. Nu știu dacă m-a atras pasiunea cu care se pornește la drum, însuși macadamul sau poate doar pentru că am avut norocul de a întâlni oameni care au avut încredere în mine, însă imaginarea unui decor, a unui costum, a unei mizanscene având ca bază un scenariu, un personaj, un pretext este felul meu de a-mi purta o mare parte din viață. Mă consider o norocoasă și povestea încă merge mai departe, iar cele cinci rânduri în care trebuia să mă încadrez s-au epuizat de mult.
O.N.: Relația cu regizorul este de multe ori definitorie pentru ceea ce "vede" scenograful (care poate avea la început sau pe parcurs o viziune diferită de cea a regizorului). În cazul acestui film unde albul este dominant, detaliile alb pe alb, alegerea de a alătura diferite materiale și selectarea acestora a fost o decizie comună regizor-scenograf?
A.G.L.: Desigur, există întotdeauna o primă discuție de la care pornim. Monica (Stan) și George (Chiper-Lillemark) au fost lângă mine, a fost un dialog deschis și am discutat punctual fiecare set în parte. În film este acel trio decizional dintre regie, cameră și scenografie. De cele mai multe ori obișnuiesc să verific în diverse etape ale dezvoltării proiectului dacă ceea ce am discutat rămâne valabil sau dacă direcția ne este favorabilă tuturor. Din punctul meu de vedere fiecare amănunt are o motivație, rareori las obiectele să fie în spațiu doar pentru a umple golurile. Albul dominant a fost un detaliu și o decizie comună. Însă albul curat se regăsește foarte puțin, predominante sunt tonurile de alb, albul-gri sau albul-bej. Albul se știe că luminează, mărește vizual spațiul, poate deveni ușor impersonal. Am dorit să devină neutru. Menționez că a fost primul meu proiect și singurul director de imagine care nu s-a ferit de nuditatea pereților, ba chiar a căutat-o.
O.N.: Există un raport între spațiul găsit, existent și decorul construit? La vizionarea filmului, impresia este că nu există decor construit, ci adaptare a unor spații existente. Așa este sau integrarea decorului construit în spațiile existente este foarte bine controlată?
A.G.L.: Am filmat într-o locație care avea strictul necesar: pereți, uși și ferestre. Am avut baza pe care am început să construim. Câteva construcții decor au fost făcute însă aș numi mai degrabă o reamenajare a spațiului. I-am dat o formă și o direcție nouă.
O.N.: Cum ați găsit locul în care a fost filmat acest film ca acest raport să fie autentic?
A.G.L.: Ne-a ajutat mult dispunerea camerelor, iar asta a fost o primă cerință către Dragoș Chihăescu, cel care s-a ocupat de găsirea locațiilor pentru filmare. Nu am construit o clinică reală, deși prospecția pentru documentare în aceste locuri m-a ajutat. Am conturat un micro-univers vizibil apărut dintr-o amintire, o metaforă care să nu se evidențieze, mai degrabă un decor- difuzie.
O.N.: În teatru, decorul nu este numai fundal, prezența sa vie îl face să devină, de multe ori, un personaj. Simțiți că acest lucru se întâmplă și aici? S-a contat pe acest "personaj", al decorurilor? Cum intervine acest "personaj" în acțiune, în mod activ?
A.G.L.: Pentru mine decorul este întotdeauna un personaj și apreciez faptul că am avut ocazia să colaborez cu regizori care au maturitatea profesională de a înțelege importanța asamblajului artistic pentru poveste. În cazul de față decorul este un personaj tacit, care a reușit (și datorită modului de filmare și decupajului) să rămână așezat, să nu fie declarativ. Nu se evidențiază, ci doar are atribuția de a fi martor al tensiunilor și al emoțiilor personajelor, un teritoriu fragil cu o ostilitate indusă.
O.N.: Vă mulțumesc frumos!
A.G.L.: Mulțumesc și eu, cu ocazia aceasta am făcut o rememorare binevenită a perioadei de filmare.